Recenzii

În continuare, cel mai bun fantasy dintre SF-uri – „Helliconia 2 – Vara” de Brian Aldiss

Dacă anterior v-am lăudat printr-o recenzie romanul „Helliconia 1 – Primăvara”, apărut la Editura Paladin, nicio mirare că acum revin cu… „Helliconia 2 – Vara”, de la aceeași editură. Nu vă mai fac descrierea lumii complexe și spectaculoase imaginate de britanicul Brian Aldiss, deoarece o găsiți în recenzia la ”Primăvara” – link aici; dar și pentru că în această a doua parte a trilogiei nici autorul nu mai insistă la fel de mult pe ecologie și world-building, ci pe „habitatele” la fel de sofisticate și ucigătoare ale societăților umane. Ce-i drept, natura nu dispare din peisaj, ci rămâne extrem de relevantă, însă doar ca factor omniprezent și apăsător. La propriu, pentru că vara helliconiană este atât de fierbinte, încât oamenii trebuie să se ascundă sub pământ, în enorme orașe de troglodiți, să aducă gheață de la poli și să lupte efectiv pentru a respira aerul încins, apăsător. Nu mai vorbim de secetă, eșecul tot mai accentuat al agriculturii, incendii spontane de pădure, erupții vulcanice… în multe sensuri acest roman se simte post-apocaliptic (dacă apocalipsa ar fi venit peste Evul Mediu, nu atomic așa cum ne-o imaginăm de 50 de ani).

Și cum reacționează oamenii la un aparent sfârșit al lumii, mai ales dacă sunt, după cum spuneam, într-un stadiu medieval? În mod evident, prin două reacții societale: recursul la religie și… pogromurile. Cineva trebuie să fie vinovat pentru mânia zeilor (deși ea este un simplu fenomen astrologic perfect explicabil pentru tereștrii de pe satelitul de observație Avernus), iar cea mai evidentă țintă demnă de pedepsit sunt cei diferiți. La scară mică savanții și ateii, la scară largă evreii. Pardon, sclavii negri. Pardon, phagorii, fiindcă cine poate fi mai potrivit pentru masacre decât robii și liberții umanoizi inteligenți din altă specie (una pseudo-bovină)? Deși… o să mai revenim la phagori, fiindcă situația e foarte complicată în privința lor.

După cum spuneam, într-o situație teribilă (o catastrofă lentă, aparent implacabilă), pseudo-omenirea (pseudo, căci oamenii de pe Helliconia sunt aproape identici cu noi, dar au evoluat diferit din alte primate și, de fapt, chiar nu sunt 100% identici fizic sau psihologic) se refugiază în credință, de la regi și împărați până la cei mai umili țărani. Nu doar perfect credibil, dar și excelent prezentat și exploatat de scriitor – religiile sunt în competiție între ele (mai ales cele 2 majore, una asemănătoare unui hinduism devenit monoteist, alta un fel de budism cu structură bisericească similară catolicismului, inclusiv un Papă-Împărat), dar și în interior, între fundamentalisme rivale (erezie! ba nu, tu ești eretic!) și cu minoritatea minusculă, dar influentă, a savanților care tind, asumat public ori nu, către ateism.

Fascinantă această luptă mai mult sau mai puțin deschisă, purtată prin intrigi, cărți, interpretări și chiar lovituri de stat și crime. Fascinant și complexul ”ecosistem” pe mai multe paliere construit în jurul unei credințe (un imperiu central ca importanță religioasă, deși nu și geografic, state de nivel secund ca relevanță ecleziastică, regate semi-barbare, semi-acceptate în această pseudo-Ummah, teritorii păgâne – toate într-o fluidă și imprevizibilă mișcare în sus și-n jos pe grila de relevanță). La fel de fascinante sunt și religiile în sine, pe care Aldiss le conturează destul de detaliat, și prin fapte și prin dezbateri între teologi.

Dar nu la fel de fascinante ca oamenii. Spre deosebire de Helliconia 1, unde personajul principal este chiar planeta, cu ecologia și geografia ei (și de fapt tocmai pentru că autorul a fost astfel eliberat de nevoia de infodump), volumul secund este o carte a pasiunilor umane. O întinsă și complexă tragedie antică (uneori efectiv respectând tropii tragediilor grecești, mai ales pe cea a lui Oedip), țesută de deciziile, frământările, iubirile, urile și trădările unor personaje extrem de umane, foarte bine construite și foarte vii, credibile în destinele lor totodată mărețe și deșarte.

Pentru mine, deloc surprinzător, cel mai captivant a fost regele războinic al statului de mâna a doua Borlien, Jandol Anganol, consumat de dorința de a-i oferi țării sale măreție și importanță. Din păcate, în mod tragic, în general prin decizii care se dovedesc mai degrabă dezastruoase. Înfrângeri din care, la fel ca și regatul său în particular și omenirea helliconiană în general, se ridică de fiecare dată și o ia de la capăt, cu înverșunare. După cum monarhul însuși își descrie filozofia, ceea ce contează întotdeauna sunt nu trecutul ori indivizii, ci mai degrabă circumstanțele momentului și cum te adaptezi la ele.

O figură extrem de complexă și zbuciumată de pasiuni puternice, contradictorii (mereu mi-a amintit de Louis al XIV-lea din serialul ”Versailles”), aparent crud și poate nebun, însă de fapt calculat și inteligent, regele borlienez este un nod al relațiilor și intrigilor în continuă schimbare. Iubire personală, dar și rivalitate politică, uneori chiar sângeroasă, cu propria soție, mult-iubita și preafrumoasa Regină a Reginelor, Myrdem Inggala; iubire filială, dar și ură și revoltă împotriva tatălui său, care l-a persecutat în copilărie, pe care l-a detronat și pe care se răzbună în prezent, prin propriile persecuții, dar îi și ascultă și caută sfatul; iubire paternă și rivalitate masculină cu propriul fiu, Robayday Anganol, care-l urăște, renegă și fuge de el și de responsabilitățile strivitoare pe care le reprezintă, dar la nevoie se arată dispus să moară pentru a-l salva, ca tată și ca simbol de stat. Iubire și ură față de războaiele nesfârșite pe care le poartă și deseori pierde, dar niciodată definitiv. Iubire și ură față de credința în care se afundă total, căutând mereu și negăsind răspunsurile vitale.

Nu doar viața regelui și relațiile sale complexe cu alte personaje, state și curente de gândire sunt ambivalente. Dualismul este principala linie de bază a întregii cărții, iar lui Aldiss îi iese foarte bine acest efort discret de a ne obliga mereu să gândim: care este binele și care este răul? Sau, mai bine zis, și-n roman ca și în realitate, care este răul mai mic? Religia sau știința? Aici există savanți care fac descoperiri monumentale (evoluționismul, existența altor planete, genetica), dar într-un context catastrofal, oare sunt mai binevenite revelațiile lor atee sau structura socială pe care o credință organizată o poate oferi unor state în disoluție?

Războiul e rău, o toană absurdă a unui rege imprevizibil, ori îndeplinește el niște roluri foarte utile de deturnare a unor curente potențial genocidare, sau de centralizare a statului? Pe termen lung, este mai bună tradiția, reprezentată de regină și partida ei de fideli, sau reformismul crud al regelui, care impune decizii precum masacre și asasinate, dar și modernizează tehnologia și armata? Și multe alte astfel de întrebări dificile, la care cititori diferiți vor găsi răspunsuri diferite, ne sunt insidios și discret sugerate de Aldiss nu prin filozofări sterpe, ci prin fapte. Helliconienii iau decizii și înfăptuiesc lucruri, iar din privirea de undeva de sus a lor se conturează treptat un mozaic unitar, care trebuie interpretat.

Și de către cititor, conform cu propriile sale valori, și de expediția de pe Pământ, clanurile de cercetători de pe Avernus, exilați pentru eternitate atât față de Terra, inaccesibilă ca distanță în timp și spațiu, cât și față de Helliconia, fructul oprit și ucigător (la propriu, debarcarea pe planetă fiind urmată rapid de moarte ca urmare a virusurilor). Aici trebuie să precizez, la fel ca și la primul roman, că eu consider Heliconiile romane fantasy (excepțional de bune ca fantasy), cu un foarte mic, minuscul și cam nepotrivit grăunte de SF (prezența tereștrilor).

Dar și că ”Helliconia 2: Vara” mi-a amintit foarte mult, nu doar din această perspectivă, a unui străin modern debarcat pe o planetă în Ev Mediu, ci și prin relația copleșitoare cu vitregiile naturii (acolo gerul, aici canicula) de ”Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin. Și prin multe altele, mai ales dualismul de care vorbeam. Acolo este vorba de un dualism sexual, aici de unul impus mentalului colectiv de cel iarnă-vară și cel oameni-phagori, însă efectele comportamentale sunt foarte similare și la fel de greu de interpretat.

Și că tot vorbeam de oameni-phagori, trebuie să spun că relația lor este absolut hipnotizantă și îl face pe cititor să se blocheze în niște cercuri vicioase de gândire din care nu va scăpa cu ușurință. Sugestia cea mai evidentă a modului în care oamenii îi persecută ca sclavi sau masacrează în pogromuri pe mult mai impasibilii phagori este, firește, rasismul – aici romanul are într-adevăr multe de spus despre multiplele grade de gri dintre fundamentalism și toleranță.

Totuși, situația este mai complicată – ca să nu fac spoiler, voi spune doar că și pe Helliconia, după niște milenii, ”winter is coming”. Iar odată cu gerul sosesc și phagorii liberi. Regele borlienez suferă politic și religios pentru că este tolerant cu ancipitalii (altă denumire a lor), îi acceptă în armată și le dă pământ, îi tratează corect și chiar are ca favorit un pui de phagor. Nu poți să nu-l simpatizezi, tot romanul, pentru umanitatea sa și pentru tăria cu care rezistă la presiuni monstruoase ale bisericii și prostimii doar pentru a trata o altă specie inteligentă exact astfel, ca o alteritate, nu ceva demonic sau animale demne de dispreț ori exterminare. Și totuși, cu cât afli mai multe, cu atât începi să te întrebi dacă nu cumva el (și tu) se înșală, cu un grav risc la adresa omenirii…

Mai sunt multe alte dileme și situații complexe în roman, de la relația tată-fiu, rege-guvern, religie-știință, modernism-tradiționalism, iubire-datorie, ecologie-sociologie… lista poate continua, motiv din care vă recomand să citiți ”Helliconia 2: Vara”. O să primiți o doză bună de material de gândire, deghizat într-o fascinantă dramă a unei galerii complexe de personaje bine-construite și pline de viață (și moarte).


Pe Helliconia, o planetă cu doi sori, unde anotimpurile durează multe secole fiecare, a sosit arzătoarea Vară. Oamenii sunt blocați într-un haos medieval de state dominate de religie, în timp ce phagorii, rivalii îmblăniți, sunt urâți și temuți. Intriga se concentrează în jurul regelui imprevizibil din Borlien, care, prins în războaie cu barbarii, încearcă să sudeze o alianță cu vecinii din Oldorando prin a divorța de regina sa populară și a se căsători cu o prințesă minoră și ”impură rasial”: un aranjament complicat de interferențele răuvoitoare ale Imperiului Sfânt din Pannoval și de navigatorii sibornalezi, cu propriile lor interese comerciale. De pe orbită, din satelitul de observație Avernus, echipajul de cercetători filmează totul, analizează și transmite spre îndepărtata Terra. Complet izolați de ambele lumi și tot mai rupți de realitate, avernienii trimit anual un voluntar entuziast pe Helliconia, unde-l așteaptă moartea sigură ca urmare a virusului ce permite adaptarea nativilor la trecerea de la ger la arșiță, dar ucide rapid orice organism fără imunitate.”

„Helliconia. Vara” – Brian Aldiss

Editura Paladin, 2019, hardcover,  608 pagini, traducere Cristina și Ștefan Ghidoveanu

se poate cumpăra de aici – link

%d blogeri au apreciat: