Pentru că sunt bărbat și majoritatea cititorilor mei sunt tot membri ai ”sexului puternic” (da, sunt conștient de ironia acestui început de articol comparativ cu ideea romanului), o să pornesc de la un mare semn de exclamare: domnii mei, acest roman NU este un manifest feminist – așa cum credeam și eu și probabil se tem destui. Ca urmare, în pofida îngrijorării că nu o să îmi placă sau nu o să-l înțeleg complet, m-a prins și m-a impresionat puternic, revelație care poate fi la îndemâna tuturor cititorilor săi, indiferent de gen.
Atunci despre ce este, dacă nu despre oprimarea femeii de către bărbat? Despre o pleiadă întreagă de lucruri extrem de umane, realiste, deja înfăptuite și cu atât mai îngrozitoare – în primul rând despre oprimarea omului de către om (până la urmă, majoritatea celor care o terorizează și persecută în carte pe Slujitoare sunt alte femei); despre sclavie (cea mai sugestivă carte din ce am citit eu despre cum e să fii sclav, chiar și unul ”de casă”), despre fundamentalism religios, politic sau ideologic, despre frică și trădare, speranță și dezamăgire, despre coruptibilitatea oricui și a orice, despre cum e să trăiești într-o dictatură criminală și cum să supraviețuiești când nu mai ai absolut nici un motiv să insiști cu viața.
Să le luăm pe rând. În primul rând, romanul narat la persoana I de către Offred, o sclavă de stat oferită în leasing pentru procrearea liderilor merituoși, ne oferă o perspectivă cât se poate de directă și credibilă prin ochii unui om devenit proprietate. Ea este o privilegiată, răsfățată cu mâncare și condiții bune pe când alții suferă condiții ucigătoare în Gulag (aici Colonii, cu speranța de viață de doi-trei ani) și cu singura obligație la prima vedere, cea de a face sex periodic, strict pentru înmulțire, cu stăpânul său. Face această stare viața ei una lejeră, de favorizată, așa cum o judecă și pedepsește prin mici răutăți altă sclavă de casă (bucătăreasa)? Poate că fizic da, însă mintal și sufletește nu.
Povestea tinerei Offred (lipsită și de nume, Offred însemnând proprietatea lui Red) ne oferă ocazia de a descoperi direct, prin ochii ei, cât de groaznică este lipsirea de libertate, cât de ucigătoare poate fi lipsa dreptului de a alege. Orice, cât de mic. De a avea opinii, exprimări, de a decide fie și măcar ce și când mănânci, în fond o alegere atât de animalică încât le-o oferim chiar și câinilor. Nu și sclavilor însă, iar pentru un om aceasta e ceva atât de insuportabil, încât nu poate duce decât la sinucidere – reală, concretă, sau doar mintală, prin îndobitocire (așa cum alege Offred și cum în realitate ne povestea că a ales, de exemplu, Soljenițîn). Un avertisment celor care mai ”pun botul” la elucubrațiile gen ”nu aveam libertate, dar ne dădeau casă și servici, deci era mai bine”. Era îngrozitor. Lipsa de libertate ucide, fie viața, fie sufletul.
Că tot am ajuns la aluzii la ceaușism (de altfel cartea face trimitere direct la România anilor 80, chiar scrie acolo ”România” și se vorbește de obligarea de către stat a femeilor să facă progenituri), cartea este foarte mult și una despre dictatură. În egală măsură potrivită să descrie autocrația stalinistă, nazistă sau teocrația iraniană, ”Povestea slujitoarei” ne oferă și un tur la persoana I prin tiranie. Ne arată, așa cum de atâtea ori am citit în memoriile celor trecuți prin ororile sovietice, maoiste ori antisemite, cum și ce simți când nu poți avea încredere în absolut nimeni, când cea mai mică greșeală poate duce la bătăi groaznice, torturi sau execuții sumare, când regulile behemotului se schimbă din mers și ce ieri era normal azi este de neiertat.
Când statul apasă atât de greu încât nimeni nu e liber și toți sunt îngroziți dincolo de aparența entuziastă, deși declară, la întrebarea unor străini, că ”Da, suntem fericite”. Ce ar putea răspunde? Că și acest răspuns prezintă riscul să ”fii săltat” pentru că ai vorbit cu străini, d-apoi orice altceva? Incredibil cât de proști sunt acei turiști (sau, în realitate, diplomați și jurnaliști, precum cei americani ce glorificau ”mărețele realizări” sovietice în timp ce zeci de milioane de victime gemeau și piereau) încât să nu-și dea seama că nici nu ating realitatea, ci doar patinează peste o gheață întunecată. Și incredibil cât de des s-a întâmplat așa ceva în realitate, câți ani, cu câte milioane de oameni. Și cât de repede s-a și uitat. Incredibil și cât de liniștite și câte decenii supraviețuiesc cele mai oribile regimuri – și Galaadul din carte, și imperiile răului din realitate.
Iar liberi nu sunt, în dictaturi în general și nici în acest roman, nici opresorii. Tot astfel cum ciracii lui Stalin se temeau în fiecare seară că nu vor apuca dimineața, nici în această SUA distopică (devenită mult mai probabilă după victoria lui Trump cu votul fundamentațiștilor creștini) nu trăiesc împăcați nici Comandanții (aristocrația ridicată după lovitura fundamentalistă de stat), nici Soțiile, nici Mătușile, instrumentele de îndoctrinare (chiar și ele sunt bănuite) și, probabil, nici măcar Agenții (”gestapoviștii”). Și nu doar din cauza inamicilor din războiul extern (pe care se sugerează că-l pierd) sau intern, cu gherile și mișcări de rezistență motivate, ironic, majoritar tot de religie (alte forme de creștinism). Nu, cel mai mare pericol sunt ei înșiși. Nimeni nu este deasupra suspiciunii, toți se bănuiesc între ei și statul îi bănuiește pe toți, întrebarea de clipă cu clipă fiind ”Să-l torn eu primul? Tocmai a spus ceva nevinovat sau a fost o provocare?”
Și aici Margaret Atwood surprinde incredibil de bine această teribilă presiune sufletească, precum și exaltările și spaimele din momentul când găsești totuși, poate, o altă minte încă nesupusă complet. Sau când o pierzi și te temi că te va da de gol și urmezi. Descrie perfect realist lentoarea dezvoltării unei relații de încredere, tatonările, pașii înainte și înapoi – toată cartea am fost îngrijorat că Offglen, prietena aparent rebelă, este vreo provocatoare (și nu o să vă spun concluzia). Nici măcar iubirea, sau ce formă deformată a ei poate crește în asemenea condiții, nu este scutită de această groaznică îndoială: oare bărbatul de lângă mine, din așternut… nu cumva este Agent? Și dacă este, ce va prevala în mintea sa, când va trebui să aleagă?
Într-o dictatură, alegerile celor cu care interacționezi pot fi întotdeauna neașteptate. Și aici autoarea canadiană m-a uimit prin acuratețea sa și realismul complet, comparabile cu cele ale autorilor ruși de memorii (în condițiile în care ea totuși nu a prins vreun stalinism). Iar acest realism se dovedește și prin ambiguitatea morală a opresorilor. Comandantul și Soția sa nu sunt doar niște tirani – sunt simultan și victime, ei înșiși; oprimă și sunt oprimați. Terorizează și sunt terorizați. Au propriile lor resorturi psihologice, unele surprinzător de pozitive; iau, din egoism sau altruism, decizii care poate fac rău, dar și unele care poate fac bine, inclusiv bine nepermis, periculos. Au îndoieli și regrete. La Atwood nu există un Tiran absolut care să concentreze în el Răul: ca și în realitate, Răul este difuz, dar totalul celui care colcăie în fiecare, amestecat și cu Bine, este mult mai mare și ucigător decât simpla sumă.
Și aici percep la Atwood și un avertisment care mă aduce înapoi și la ideea că ”Povestea slujitoarei” nu este (doar) un manifest feminist. Prin poveștile personajelor, dezvăluite treptat, prin regretele și suferințele lor, prin prăbușirea tuturor, sclavi și stăpâni totodată, într-o pâlnie tot mai îngustă a lipsei de alegere, autoarea ne avertizează cu privire la efectele neașteptate și exponențiale ale oricărui ”ism”. În ”Povestea slujitoarei” ele sunt, evident, fundamentalismul religios (”valorile tradiționale”, mama lor de…) și, în unele privințe, chiar și feminismul extremist – dar ideea este universal valabilă pentru toți activiștii ideologici: ai grijă pentru ce lupți indiferent la consecințe, căci nu este ceea ce vei primi.
Așa cum un alt avertisment, strecurat indirect în capitolul post-narațiune, este cel că întotdeauna există, ascunși în umbre, prădători însetați de putere. Care se vor ralia (așa cum au și făcut, destui în realitate, iar în carte Comandantul) la vreun val activist fără măcar să creadă orbește în el, ci doar pentru a-l deturna și prelua controlul. Și funcționează. A funcționat de fiecare dată, iar apoi idealiștii au fost primii care-au sfârșit în lagărele propriei lor creații.
Cartea mai vorbește foarte eficient despre multe lucruri cu privire la care nu o să mă exprim eu ca bărbat, fiindu-mi imposibil să judec și subiectiv, din interior: despre ambivalența femeii față de naștere; despre ambivalența poziției sale față de bărbatul iubit, undeva între parteneră și posesiune (unde începe una și se termină cealaltă?); despre corectitudinea sau nu a alegerii unei femei (voluntare sau mai puțin voluntare) între bucătărie, dormitor, carieră; despre cum e să-ți asiguri supraviețuirea sau cel puțin o viață mai ușoară ”vânzându-ți” sexualitatea (în acest roman nu pe bani); despre granița subțire la femeie între flirt și profitare, iar la bărbat între bunăvoință și exploatare (mă refer la relația dintre Offred și Comandant, care evoluează tatonant și ambiguu); la relații ca parteneriat sau proprietate (în ambele sensuri: Offred însăși se întreabă dacă i-l fură pe Comandant Soției sale sau nu?).
Ce pot însă să apreciez obiectiv (și cu aceasta mă și opresc, ar mai fi destule, dar m-am lungit deja) deși tipic feminină, este extrema atenție la detalii, fictiv a personajului, real a scriitoarei. Cartea este extrem de densă pentru că se mișcă precaut și în zigzag (de fapt, atât de precaut că practic nu prea există o poveste propriu-zisă, ci doar o continuă tatonare a fundalului) printr-o mare de amănunte – poate un defect pentru unii cititori, și în general și pentru mine, dar nu și în acest caz. Pentru că toate acele detalii sunt semnificative.
Un gest de stingere a țigaretei spune ceva despre mintea Soției. O descriere a camerei sugerează ceva despre trecutul ei întunecat (lipsește lustra, de exemplu – și nu degeaba). O descriere a florilor din grădină ne traduce, indirect, starea sufletească a personajului. Atwood combină magnific, în opinia mea, cele două situații rare când o mare de detalii este o calitate: atunci când ele sunt relevante exterior, pentru poveste (ca la Stephen King, de exemplu) și când sunt relevante interior, pentru evoluția psihologică (precum la Proust sau Kafka). Motiv din care i-am adorat stilul scriitoricesc, deși este lent și încărcat.
Spuneam mai sus că acest roman este în egală măsură recomandat și bărbaților, nu doar femeilor. Aș mai adăuga că ar trebui recomandată, ca un avertisment dur, tuturor iubitorilor de ”isme” (ortodoxism, islamism, comunism, feminism/misoginism extremist, rasism de ambele culori etc.) și probabil le-ar schimba viața. Păcat că ei nu citesc. Nici măcar Biblia, de fapt (care și în roman este evident interpretată distorsionat de fundamentaliști și chiar ”adăugită”… cu citate din Marx).
”Într-o Americă dintr-un viitor deloc îndepărtat, instaurarea violentă a unui regim teocratic creștin și escaladarea abruptă a abuzurilor acestuia ajung să priveze femeile de toate drepturile și libertățile. Ele sunt împărțite în diverse categorii, având roluri precise și sarcini stricte de îndeplinit. Din cauza natalității scăzute, există o castă a Slujitoarelor cărora le revine rolul de „utere umblătoare”, iar Offred face parte din prima lor generație. Chinuită de o singurătate dureroasă, Offred se străduiește să-și reprime fluxul amintirilor care provin de pe vremea când avea o familie și o viață normală și încearcă să se resemneze pentru a supraviețui în îngrozitoarea lume nouă. Curând însă, descoperă că regulile sunt făcute să fie încălcate, și chiar de către cei care le-au instaurat. O distopie sumbră și un roman răscolitor, considerat de mulți capodopera scriitoarei canadiene.”
Editura Paladin, 2017, hardcover, 408 pagini
traducere Diana Marin-Caea
Blogul de SeFe 