Top 10

Top 10 recomandări de cărți SFF non-anglo (traduse în România)

Oare cum stăm pe aici cu autorii „non-anglo”, în general? Adică romane sau serii SFF (nu proză scurtă) în traducere, de la scriitori care să nu fie din SUA, Regatul Unit ori dominioanele sale – aria clasică de SF?

În amintirea mea de sefist de cursă lungă, țin minte că, înainte de 1989, citeam o grămadă de ruși (nu contemporani, totuși, ci din anii 30-60), plus o infinitate de romane ale francezului Jules Verne (pe SF, că pe ce numim acum fantasy se adăugau și chinezi), iar în anii 90 și o pletoră destul de vastă de italieni, francezi și (alți) ruși. Apoi… tăcere. Ruptă iar, pas cu pas, în ultimii ani, dar nu în cine știe ce ritm alert. Așa că mi-am propus să arunc o privire pe oferta editorială actuală (adică volume ce pot fi cumpărate acum, direct de la edituri / librării, nu din anticariate) și să recomand 10 cărți de la autori non-anglo.

Ei bine, am fost surprins mai degrabă negativ: sunt atât de puțini astfel de autori, că practic nici nu-mi ieșeau 10 recomandări – a trebuit să le includ pe toate găsite, nu neapărat preferatele mele, și să adaug și una încă necitită (nu știam de ea), doar ca să-mi iasă la socoteală! (iar eventualele scăpări chiar vă rog să mi le semnalați în comentarii)

10. Cinghiz Aitmatov (Kîrgîztan) – O zi mai lungă decât veacul (ed. Polirom)

Cartea: Câțiva cosmonauți aflați în spațiu într-o misiune comună, americano-sovietică, descoperă o civilizație avansată. Pe Pământ însă, această știre este privită cu reținere, oamenii sunt dominați de teama de o explozie spontană a conștiinței universale, în cazul că vestea privind existența unei civilizații extraterestre ar fi devenit publică. Văzute prin ochii unui personaj supus constrângerii, scrise într-o perioadă în care publicarea lor s-ar fi putut sfârși cu trimiterea autorului în Siberia, întâmplările din romanul lui Aitmatov aduc laolaltă bucăți din mitologie, fragmente din istorie, frânturi de proză realistă și SF, toate într-o țesătură în care se întrevăd legende asiatice de care omenirea a uitat și speculații asupra cosmosului, într-o epocă în care prea puțini îndrăzneau să ridice ochii spre cer. (sursa:  http://www.polirom.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Cinghiz Aitmatov s-a născut pe 12 decembrie 1928 la Şeker, în Kîrgîzstan. Tatăl său, unul dintre primii activiști comuniști, secretar de partid regional, este acuzat în 1937 de a fi manifestat idei „burghez-naționaliste“ și executat nu peste mult timp. În 1956, tânărul Aitmatov intră la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova; doi ani mai târziu, devine corespondent al ziarului Pravda. Tot atunci va publica prima nuvelă notabilă, Geamilia; vor urma alte titluri, proze sau microromane, printre care Ochi de cămilă (1961), Primul învăţător (1963), Adio, Floare-galbenă! (1966) şi Cocorii timpurii (1975). Celebrul O zi mai lungă decât veacul, despre care mulţi s-au temut că va fi ultimul publicat şi că îi va aduce sfârşitul, a apărut în 1980. După publicarea romanului Stigmatul Casandrei, Cinghiz Aitmatov intră în viaţa publică şi sprijină politica de glasnost a lui Mihail Gorbaciov, căruia îi va fi și consilier. (sursa:  http://www.polirom.ro)

De ce? Sincer, eu nu am citit încă acest roman, pentru că nu știam de el – deși clar acum e pe lista mea scurtă. Polirom are o calitate (mică spre medie) și un defect (maaaare de tot): publică din când în când SF-uri, foarte bune și foarte relevante literar, dar le este rușine să le încadreze în gen, așa că le ascund prin alte colecții (acesta este la… „Literatură universală istorică”!) Noroc de acest articol, așa am descoperit și eu existența lui Aitmatov…


9. J.H. Rosny Aîné (Franța / Belgia) – Moartea Pământului (ed. Herg Benet)

Cartea: Într-un viitor îndepărtat, în urma supraexploatării resurselor de către specia umană, Pământul a devenit un imens deșert secat, lipsit de nori, de animale și de viață. Miliarde și miliarde de oameni au pierit, iar cele câteva comunități care încă mai supraviețuiesc se rezumă la oaze în jurul puținelor izvoare de apă și reduc strict numărul de nașteri, practicând în același timp, cu religiozitatea tradiției fatidice, eutanasierea colectivă, pentru a rezulta o moarte rapidă și fără dureri. Însă tânărul Targ refuză să se resemneze în fața aparentului inevitabil și pleacă într-o călătorie decisivă pentru căutarea unor noi surse de apă care să permită regenerarea speciei umane. (sursa: http://www.hergbenet.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: J.H. Rosny Aîné (1856-1940) este pseudonimul lui Joseph Henri Honoré Boex, autor francez de origine belgiană considerat unul dintre întemeietorii literaturii științifico-fantastice. Până în 1907, a scris împreună cu fratele său mai tânăr, Justin, folosind doar numele colectiv de J.H. Rosny, după care a publicat singur principalele sale lucrări speculative. Deși redescoperit târziu în limba engleză, influența sa a fost substanțială în dezvoltarea Hard-SF-ului și în maturizarea romantismului științific francez, deopotrivă. A fost președintele Academiei Goncourt și de două ori nominalizat la premiul Nobel. (sursa: http://www.hergbenet.ro)

De ce? La Rosny Aîné, mă uimesc de fiecare dată două lucruri: 1. cât de actual este, și ca teme, și ca scriitură, deși scria în secolul XIX și 2. cât de necunoscut și neapreciat de publicul larg este, comparativ și cu ce merită, și față de contemporanul și conaționalul său Verne, care în fond nu se ridică literar la nivelul lui. Țin minte că prin anii 90 am citit Xipehuzii și a fost una dintre lecturile mele esențiale ca sefist, din toată viața – a fost prima oară când m-am confruntat cu perspectiva directă și sinceră a unei alternative, cu viziunea non-umană a unei specii concurente. M-a pus în fața unei alterități obiective, ne-umanizate și, chiar și în prezent, nu avem prea multe oferte reușite de așa ceva.

Cât despre Moartea Pământului, vă atrag atenția asupra primei fraze din descriere: „Într-un viitor îndepărtat, în urma supraexploatării resurselor de către specia umană, Pământul a devenit un imens deșert secat, lipsit de nori, de animale și de viață.” Pare cunoscut? Viitorul acela nu mai e chiar așa îndepărtat, nu? Iar Aîné l-a scris când, acum peste un secol?


8. Lavie Tidhar (Israel) – Stația Centrală (ed. Nemira)

Cartea: Stația Centrală este legătura interplanetară între un Tel Aviv în permanentă transformare, o arenă de realitate virtuală și coloniile spațiale pe care oamenii au fugit de sărăcie și războaie. O diaspora de un sfert de milion de oameni trăiește la baza acestei stații spațiale, unde diversele culturi se amestecă în viața reală și în realitatea virtuală, într-un mozaic al post-umanității: vampiri de date infectați de Codul Nosferatu, robotniki – foști soldați –, copii creați prin inginerie genetică și „mutilații“, care decid sa trăiască fără tehnologie. Peste toate planează Alterii, entități extraterestre care folosesc Conversația – un flux cvasi-telepatic de milioane de voci.

Premii: John W. Campbell Memorial Award, Cea mai bună carte SF&F The Guardian, nominalizat la Premiul Arthur C. Clarke, pe lista scurtă pentru Cel mai bun roman la British Science Fiction Award. (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Lavie Tidhar, scriitor de origine israeliană, s-a născut în 1976 și a crescut într-un kibuț. De la cincisprezece ani, a locuit în mai multe țări și a călătorit în toată lumea, inclusiv in Vanuatu, Laos și Africa de Sud, experiențe reflectate in cărțile sale (are trei cetățenii – israeliană, britanică și sud-africană). A publicat povestiri, romane si romane grafice. Osama, romanul său din 2012, a fost recompensat cu World Fantasy Award for Best Novel. In 2017, Stația Centrală a câștigat John W. Campbell Memorial Award pentru Cel mai bun roman SF. Cărțile sale se bucură de mare succes comercial.  (sursa: nemira.ro)

De ce? O să încep prin a mărturisi că mie nu mi-a plăcut această carte – ea este cea la care făceam aluzie cu  „a trebuit să le includ pe toate găsite, nu neapărat preferatele mele”. Totuși, mărturisesc și că părerea este valabilă doar pentru Stația Centrală – am citit Tidhar și în engleză, cu altele, și mi-a plăcut foarte mult cum controlează ritmul narațiunii (înșelător pentru cititor), cum descrie foarte 3D și multi-senzorial perspectivele personajelor în mijlocul unor evenimente rapide și complexe, ca și capacitatea sa de a integra viziuni diferite (moral și cultural). Oricum, și în Stația Centrală am apreciat originalitatea stilului său HebrewPunk și aroma unică, de Orient Mijlociu.


7. Hannu Rajaniemi (Finlanda) – trilogia Jean Le Flambeur (ed. Nemira)

Cartea: Excentricul Jean le Flambeur este un hoț post-uman. Are știința de a fura gândurile și timpul sau obiecte vechi de pe planeta Pământ, aflate acum în posesia aristocraților din Orașele Mișcătoare de pe Marte. În ciuda abilităților sale, Jean, ale cărui origini sunt învăluite în mister chiar și pentru el, face o greșeală și ajunge în Închisoarea Dilema. Salvat de misterioasa Mieli și nava ei seducătoare, i se oferă o șansă unică – să își recâștige libertatea și memoria pierdute, dacă acceptă provocarea de a duce la bun sfârșit o spargere așa cum n-a mai dat niciodată. (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Hannu Rajaniemi s-a născut în 1978 la Ylivieska, Finlanda.  A studiat matematica la Universitatea din Oulu și apoi la Cambridge, obținând un doctorat în fizica matematică la Universitatea din Edinburgh. Primele sale scrieri de ficțiuni au fost povestiri: Shibuya no Love și Deus Ex Homine. În septembrie 2010, editura Gollancz din Marea Britanie i-a publicat volumul de debut, Hoțul cuantic. Un an mai târziu, cartea a fost nominalizată la Premiul Locus pentru cel mai bun roman de debut. În 2012 a apărut The Fractal Prince, volumul al doilea al seriei, iar in 2014 s-a publicat a treia carte, The Causal Angel. Hannu Rajaniemi scrie și în finlandeză, și în engleză. (sursa: nemira.ro)

De ce? Seria imaginează un univers și niște idei cu totul noi și originale, prezentate printr-un stil de scriere foarte reușit și captivant, în care sunt perfect funcționale (și deloc amețitoare) inclusiv salturile de perspectivă. Nivelul de stranietate a lumii și tehnologiei imaginate de Rajaniemi, precum și creativitatea sa conceptuală, sunt extraordinare și oferă perspective foarte atractive asupra fizicii moderne.

Personajul principal este mai degrabă un anti-erou, în sensul rocambolesc de tradiție franceză, iar cel mai potrivit cuvânt și pentru el, și pentru serie și univers narativ în general, este flamboaiant. Acum, depinde de cititor dacă flamboaiant este bine sau rău și sunt convins că părerile sunt foarte împărțite (de fapt, și părerile mele personale  sunt mixte cu privire la serie, fiindcă are și minusuri după gustul meu, calități pentru alții, ca de exemplu o supraîncărcare epatantă de „nu ați mai văzut așa ceva!”), dar cu certitudine nimeni nu poate susține că Rajaniemi nu este unic și original.


6. Bernard Werber (Franța) – trilogia Furnicile (ed. Nemira)

Cartea: Pentru ce să ne invidieze furnicile? Pentru umor, dragoste și artă. Pentru ce să le invidiem noi pe ele? Pentru armonia cu natura, absența fricii și comunicarea absolută. Oare după milenii de ignoranță, cele două civilizații, cele mai evoluate de pe planetă, se vor întâlni și se vor înțelege?

În timp ce citiți aceste rânduri, pe planetă se nasc șapte sute de milioane de furnici. Aceasta comunitate imensă are orașele ei, ierarhiile ei, coloniile ei, precum și o limbă proprie, sclavii, mercenarii sau armele ei. Iar forța lor este uriașă. Atunci când descinde în casa moștenită de la un unchi entomolog, Jonathan Wells știe că o să dea piept cu armata furnicilor, iar cititorii îl însoțesc în monstruoasa și palpitanta lume a acestor ființe infraterestre. (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Bernard Werber s-a născut la Toulouse în 1961. După ce termină liceul, începe să scrie romanul Les fourmis și urmează Facultatea de Drept în orașul natal. După aceea studiază jurnalismul la Paris, primește o bursă în Africa, scrie pentru mai multe publicații din Franța. În 1991 îi apare, la editura Albin Michel, Les fourmis. Cartea are un succes imediat, este tradusă în treizeci de limbi și cucerește milioane de cititori. În 1992 îi apare și La Jour des fourmis. Volumul al treilea al seriei, La Révolution des fourmis, vede lumina tiparului în 1996. Urmează, de-a lungul anilor, aproape treizeci de cărți (serii SF, volume de proza scurtă, lucrări experimentale) care reflectă interesul autorului pentru știință, filozofie și spiritualitate, scrierile sale ilustrând și combinarea dintre genurile literare. (sursa: nemira.ro)

De ce? Aici mi-e foarte ușor să răspund strict personal, pentru că seria Furnicilor a fost una alături de care am crescut și m-am format ca om. Am citit-o în adolescență și m-a fascinat ideea că civilizațiile potențial contactabile nu se află doar printre stele, ci, posibil, printre noi (infratereștrii!), dacă abordăm altă perspectivă – idee care mi-a deschis ochii spre conceptul de alteritate, dar și cele de gândire din alte unghiuri și pasiunea pentru sociologia maselor (alături de Fundația lui Asimov).

Cu toate că furnicile lui Werber sunt de fapt prea umanizate în comportament și idei pentru a oferi o imagine corectă asupra speciei lor (și prea individualizate pentru o specie care are entități pur colective), tocmai această „traducere” a unor mentalități, prea incomprehensibile altfel, i-a permis lui Werber să convingă o lume întreagă de fani să privească altfel ființele care domină de fapt, statistic, planeta – și să caute inteligența și în locuri unde nu s-ar fi uitat altfel.


5. Stanisław Lem (Polonia) – Solaris (ed. Paladin și ed. Nemira)

Cartea: Când doctorul în psihologie Kris Kelvin ajunge pe planeta Solaris pentru a studia oceanul care îi acoperă suprafața, este șocat să întâlnească acolo întruparea femeii iubite, care s-a sinucis cu mulți ani în urmă, pe Pământ. Iar Kelvin nu este singurul cercetător care înfruntă amintiri dureroase. E oare posibil ca oceanul solarisian să fie o enormă structură neuronală, capabilă să extragă amintirile pământenilor şi să le dea formă concretă?

Solaris este un roman despre imposibilitatea comunicării dintre om şi speciile non-umane, capodopera unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai genului provenind din afara spaţiului anglo-saxon. (sursa: http://www.editura-paladin.ro)

Se poate cumpăra de aici – Paladin și de aici – Nemira

Autorul: Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanți scriitori de SF din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (atunci in Polonia, acum în Ucraina) și a murit pe 27 martie 2006. A început să lucreze ca cercetător științific și să publice povestiri, poezii și eseuri, majoritatea obediente față de ideologia regimului comunist. A debutat în 1951 cu romanul Astronauții. Volumul de povestiri Ciberiada a însemnat consacrarea, apoi în 1961 romanul Solaris i-a adus o popularitate imensă. Cartea avea să fie tradusă în zeci de limbi și să fie ecranizată de trei ori. Cea mai cunoscută ecranizare este a regizorului rus Andrei Tarkovski și a câștigat Premiul Special al Juriului de la Cannes în anul 1972. Printre celelalte volume ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele sau Glasul Domnului, Catârul. (sursa: nemira.ro)

De ce? Pentru că este o carte cu adevărat unică, profundă și emoționantă, pe care am apreciat-o la fel de mult, chiar dacă am înțeles-o diferit, și la 17 ani, și la 30, și la 40. O performanță excepțional de rară, pe care foarte puține romane o reușesc, pentru că de obicei se potrivesc cel mai bine unei vârste anume.

Lem construiește perfect o atmosferă apăsătoare, tensionată, mereu pe muchie de horror, și demonstrează o psihologie fină și o excelentă cunoaștere a firii umane. Povestea crește, treptat, cu sensibilitate și mister, în jurul unor personaje foarte bine definite, iar ideea de bază în sine, ca și fundalul, sunt unice și absolut memorabile.


4. Dmitri Gluhovski (Rusia) – trilogia Metro (ed. Paladin)

Cartea: În anul 2033, supraviețuitorii unui război atomic planetar încearcă să-și continue existența sub pământ, în stațiile de metrou din Moscova, unde pericole nebănuite îi așteaptă la tot pasul. În lupta cu Întunecații – creaturi misterioase care trăiesc la suprafață și care coboară în adâncuri în căutarea oamenilor –, Artiom, personajul central al cărții, trece prin experiențe care îi demonstrează că cel mai mare pericol pentru om rămân tot oamenii.

Și anul 2034 îi găsește pe supraviețuitorii catastrofei nucleare tot în tunelurile moscovite. La suprafață nu poate încă trăi, iar în subteran coșmarurile au prins viață – creaturi stranii devorează tot ce le iese în cale, un virus incurabil amenință să pună stăpânire pe întregul metrou, iar oamenii încep să piardă lupta cu monștrii din ei.

(sursa: http://www.editura-paladin.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Dmitri A. Gluhovski (n.1979) este un scriitor şi jurnalist rus, cunoscut pentru lucrările sale science-fiction care explorează structurile politice şi sociale. A început să scrie primul roman, Metro 2033, la vârsta de 18 ani şi l-a publicat pe internet, pe propriul website, în 2002. Romanul a devenit un experiment interactiv care a atras peste trei milioane de cititori din toată lumea. A fost publicat în ediţie tipărită în 2005 în Rusia şi în 2010 în Marea Britanie şi America, fiind transformat apoi într-un joc video de succes. (sursa: http://www.editura-paladin.ro)

De ce? Mai sunt și alte cărți și jocuri ce surprind foarte bine atmosfera unei post-apocalipse nucleare, dar Gluhovski adaugă la dezolare și un omniprezent sentiment de claustrofobie și groază, precum și misterul interacțiunii imposibil de gestionat cu ființe stranii și periculoase – care ar putea fi o civilizație alternativă și concurentă, sau, de fapt, doar niște fiare ucigătoare.

Scrierea cărților din perspectiva unui personaj unic sau a unui grup minuscul de personaje ajută și la atragerea cititorului într-o perspectivă foarte personală și limitată de „dezvrăjire” treptată a unei lumi brutale și necunoscute, dar și la apăsarea sa constantă cu o senzație foarte realistă de vulnerabilitate. Ceea ce face totul mult mai credibil și traumatizant pentru cititor.


3. Liu Cixin (China) – trilogia Amintiri din trecutul Terrei (ed. Nemira)

Cartea: Spre finalul Revoluției Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spațiu pentru a stabili contactul cu civilizații extraterestre. O astfel de civilizație, pe cale de dispariție, primește semnalul și plănuiește să invadeze Pământul.

Populația planetei se împarte în două tabere: una pregătită să primească ființe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata sa lupte din toate puterile împotriva invaziei. Protagoniștii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis în timpul Revoluției pentru ideile lui reacționare despre relativitate, și Miao, un nano-tehnician care-si petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult. (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Liu Cixin, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangquan. De-a lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatura SF din China, pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele culegeri de proză scurtă, a publicat și romane: Edificiul Diavolului (2002), Era Supernovei (2003), Fulger globular (2004). În 2007 a apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care autorul și l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body Problem. În anul 2015, ediția engleză a romanului a câștigat premiul Hugo pentru categoria „Cel mai bun roman”. (sursa: nemira.ro)

De ce? Pentru că este o serie foarte deosebită față de cele cu care ne-au învățat autorii anglo-americani, și, pur și simplu, foarte captivantă: o fascinantă epopee de descoperire a adevărului științific, deghizată într-un whodunit „a la Sherlock Holmes”. Romanele includ o grămadă de fizică, astronomie și detalii tehnice (binevenite pentru fanii de hard SF), dar acestea nu sunt esența și motivația poveștii, ci doar niște elemente de joc – întreaga narațiune ne atrage drept participanți într-un tur detectivistic și scolastic de forță, care ne exploatează cu pricepere spiritul ludic și ingineresc.

Fără să fie nici alambicată, nici copleșitoare, seria funcționează pe cel puțin cinci nivele diferite: unul de joc, inclusiv propriu-zis de gamer (ceea ce pe mine m-a încântat, firește); unul științific, de cercetare a unor indicii experimentale aparent inexplicabile; unul psihologic, al descoperirii traseului de viață al unor persoane prin perioade istorice foarte diferite și dificile; unul detectivist-conspiraționist, slab, într-adevăr, dar care oferă un pretext celorlalte; și unul militar și de explorare cosmică, în cel mai clasic stil hard SF.


2. Frații Arkadi și Boris Strugațki (Rusia) – Picnic la marginea drumului (ed. Nemira)

Cartea: Red Schuhart este călăuză. O forță necunoscută îl împinge pe acest inadaptat să se aventureze ilegal în Zonă, în căutarea obiectelor misterioase lăsate de vizitatori din altă lume. Zona, care determina până și natura fiicei lui, îl obsedează. Însă, de dragul fiicei, ia hotărârea de a face o descindere tragică în adâncimi ostile.

Publicat după îndelungi eforturi în Uniunea Sovietică, Picnic la marginea drumului merge mai departe decât literatura SF. Alegorie politică bogată în implicații filosofice, cartea a devenit una dintre lecturile obligatorii ale omului de azi, care își pune întrebări despre memorie, disperare și umanitate. (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorii: Arkadi Strugatki (1925–1991) și Boris Strugatki (1933–2012), unii dintre cei mai cunoscuți scriitori și scenariști SF din lume, sunt autorii unora dintre cele mai importante opere ale genului. În anii 1960 s-au bucurat de mare popularitate în URSS, scrierile lor revigorând antiutopia,  dar la începutul anilor 1980 li s-a interzis să mai publice. Printre cele mai de succes scrieri ale lor se numără: E greu sa fii zeu (1964), Lunea începe sâmbăta (1964), Melcul pe pantă (parțial, 1966), A doua venire a marțienilor (1968) și Picnic la marginea drumului (1972), care a stat la baza scenariului filmului Călăuza de Andrei Tarkovski, sau Împovărați de rău (1988). (sursa: nemira.ro)

De ce? O altă carte la fel de impresionantă la orice vârstă a cititorului, ca și Solaris, Picnicul ne oferă o senzație extrem de credibilă de straniu în sensul de străin (alien), pe care nu am mai regăsit-o nicăieri; combinată măiastru cu o senzație la fel de greu de nimerit, cea de familiar, de uzual. Vreți să simțiți cum ar fi cu adevărat un contact cu altă civilizație, cât de incomprehensibil, straniu, înfricoșător și distrugător? Nu veți găsi nimic măcar pe aproape la fel de realist (și de aceea terifiant) ca Picnic la marginea drumului. Pe deasupra, din punct de vedere pur literar (nu neapărat SF), dacă iubiți literatura rusă, cert o să vă placă și această carte: e profund impregnată de ”sufletul slav” – completat cu un grad ridicat de stranietate, unic SF-ului sovietic.


1. Andrzej Sapkowski (Polonia) – seria Witcher (ed. Nemira)

Cartea: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană…

Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos este un monstru și nu orice basm o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par… (sursa: nemira.ro)

Se poate cumpăra de aici

Autorul: Andrzej Sapkowski s-a născut pe 21 iunie 1948 în Lodz, Polonia. A studiat economia și a lucrat drept agent de vânzări pentru o companie străină. A tradus literatură science fiction și în 1986 a scris prima povestire în glumă – dar textul a fost publicat imediat in revista Fantastyka.  A devenit apoi scriitor full time, cucerind și publicul larg, și criticii literari. Vorbind despre începuturi, scriitorul povestea: „Când am început sa scriu eu, Polonia nu avea scriitori de fantasy. Eu am fost un pionier. Nu e lipsa de modestie, e adevărul: a trebuit să inventez literatura fantasy in Polonia”.

Literatura pe care o scrie de peste doua decenii are mare succes în țara natală și în străinătate, iar cărțile sale se vând in milioane de exemplare. Andrzej Sapkowski este unul dintre cei mai cunoscuți și indrăgiți autori polonezi de azi, cărțile sale fiind traduse în multe limbi. Faima i-a adus-o seria Wiedźmin (Vrăjitorul), cunoscută sub titlul The Witcher și popularizată la scară largă datorită seriei de jocuri video, care se bucura de un succes răsunător. Saga care l-a consacrat cuprinde 8 cărți: Ultima dorință, Sabia destinului, Sângele elfilor, Vremea disprețului, Botezul Focului, Turnul rândunicii, Doamna lacului și Vremea furtunii. (sursa: nemira.ro)

De ce? Lista de calități este atât de lungă, încât mă voi limita la a prezenta doar câteva dintre ele. În primul rând, pentru că a creat cel mai dat dracu’ personaj din fantasy (ce-i drept că personalitatea sa a mai fost „rotunjită” și de jocuri, foarte bine scrise și ele), căruia i-a adăugat o grămadă de profunzime, deseori conturată nu prin vorbe, ci prin fapte – personaj masculin egalat în roluri principale de unele feminine la fel de bine construite, precum Ciri (încă din cărți) și Yennefer (îmbogățită și de scenariștii serialului omonim).

Apoi, că tot veni vorba de complexitate și profunzime, Geralt interacționează cu o lume absolut fascinantă și extrem de bogată narativ și mitologic, încă și mai captivantă pentru noi, esticii – din moment ce se bazează pe fantastica slavă tradițională. Complexe și excepționale sunt și poveștile și aventurile, niciodată „în alb și negru” și mereu originale și surprinzătoare, ca și galeria vastă de personaje secundare sau istoria socială și politică în care se dezvoltă aceste vieți și destine.

În plus, îndeamnă constant la toleranță și rațiune, la trecerea prin filtrul minții a tuturor aparențelor care par certitudini, la negociere și încercarea de a-l înțelege pe Celălalt, indiferent de specia sa. Nu și indiferent la valorile sale etice, pentru că, după cum știm, Geralt poartă două săbii: una pentru fiare, alta pentru oameni – dar amândouă pentru monștri

***

%d blogeri au apreciat: