Cea mai ciudată și deprimantă carte de Philip K. Dick pe care am citit-o eu până acum (un lucru deloc ușor de spus la PKD și deci cu atât mai rar), ”A Maze of Death” este o combinație bizară de whodunit pe rețeta clasică (adunăm un grup de oameni care încep să fie asasinați unul câte unul, deși sunt singuri pe toată planeta), stranietate de neînțeles a unei rase extraterestre și… paranoia. Da, spre deosebire de majoritatea romanelor lui PKD, dominate de schizofrenie, aici aceasta apare doar fugar, la un singur personaj (și acolo putând fi interpretată în altă cheie, profetică), însă o altă afecțiune psihică, paranoia, domină scena pe mai multe straturi. În plus, ca un element suplimentar de bizarerie, un rol important îl are aici religia – povestea se petrece într-un univers în care credința funcționează concret, este dovedită și general acceptată.
Mai exact, o formă actualizată coerent științific a creștinismului, cu o Trinitate compusă din Creator, Intercesor și Umblătorul prin Lumi, contrați, firește, de Distrugătorul Formelor. Divinități care răspund la rugăciuni, dacă sunt formulate corect și transmise prin radio, pășesc printre noi, intervin când consideră și, uneori, apar pur și simplu pentru a participa la câte o discuție oarecare, de parcă ar fi ceva normal, banal. Firește, motivațiile lor reale și, deseori, căile prin care lucrează, rămân de neînțeles pentru muritori și pot avea și efecte nefaste. Ca, după cum spuneam, moartea; iar într-o lume unde și Mântuitorul, și Luciferul pot oricând să bată la ușă, suspecții de crimă nu se rezumă doar la oamenii prezenți la locul faptei.
Să nu uităm însă că vorbim de PKD. Punctul de pornire este simplu, dar firele de speculație care se desprind pe parcurs devin infinite. Avem, pe scurt, 14 oameni trimiși pe o planetă pustie să înființeze prima colonie, cu un scop ce le va fi transmis când vor ajunge toți. Numai că, atunci când acest lucru se întâmplă, comunicațiile par sabotate și nu pot afla: de ce sunt acolo? cine dintre ei este lider? ce rol are fiecare în echipă? Și, încă din prima seară, are loc o crimă. Apoi alta. Și alta și alta și tot așa. Cine dintre ei este criminalul? Sau or fi prinși într-o confruntare cu mize neclare între divinități? Faptul că sunt constant urmăriți prin tot felul de gadgeturi deghizate (în insecte, mici reptile etc.) și niciodată nu știu dacă au de-a face cu ceva viu, veritabil, sau o simulare, nu ajută deloc la calmarea spiritelor.
Iar aceasta este partea încă ușoară. Pentru că nu sunt singuri pe planetă. Există reminescențe funcționale ale unei alte specii, entități prinse la fel de neclar undeva pe granița între ființe și mașinării, care sunt capabile de comunicare, dar se exprimă oracular: în cimilituri de neînțeles, care însă par să se concretizeze în morți și distrugeri. La rândul lor, și aceste creaturi par să-i urmărească, poate cu scopuri agresive, pe membrii coloniei. Or fi în cârdășie cu asasinul? Cu divinitățile? Dimpotrivă, li se opun și încearcă, în felul lor străin și incomprehensibil, să ajute? Personajele nu știu, nu reușesc să unească rațional indiciile și să ajungă la concluzii, așa că nici noi, cititorii, nu ieșim mult timp din ceață.
Iar pe deasupra, coloniei îi dă târcoale… o clădire uriașă. Care pare că vrea să le spună ceva, dar nu se lasă niciodată prinsă, și care produce numeroase machete ale sale ce se răspândesc prin tabără – poate jucării, poate ”pui”, ori poate arme.
De fapt, aceasta este partea care mi s-a părut cea mai reușită la roman: este foarte realist ca mod de percepere treptată a unor evenimente și aspecte pe care ca oameni ne este greu să le interpretăm și extrapolăm. Spre deosebire de Hollywood, dar asemănător cu realitatea (unde, vă reamintesc, multe crime se rezolvă după 20-30 ani sau niciodată), grupul speriat al supraviețuitorilor NU are toate indiciile și nici toate elementele necesare pentru a le lega între ele. Ca cititor, te simți unul dintre ei, prinși într-o capcană ucigătoare, alături de persoane pe care le cunoști mai mult sau mai puțin, dintre care cel puțin una este un criminal care așteaptă ocazia să te ucidă. Poate chiar cel cu care tocmai discuți, între patru ochi, la tine în cameră.
Înfricoșătoare incertitudine, mai ales că aceasta este o carte în care PKD construiește foarte bine personajele (cum nu toate romanele sale reușesc). Fiind tocmai sosiți din toate colțurile universului, cei 14 (deveniți în fiecare noapte 13, 12, 11 și tot așa) nu se cunosc și se simpatizează sau antipatizează la prima vedere (primă impresie care uneori e corectă, alteori cât se poate de înșelătoare). La fel de realist și cât se poate de credibil, în condiții de stres aceștia nu se constituie într-un grup, ci rămân doar un număr de indivizi suspicioși și ostili – o evoluție mult mai veridică sociologic decât nenumăratele cărți și filme unde dintr-o dată sunt camarazi și uniți de spiritul de sacrificiu.
Iar pentru un univers unde Cristos umblă printre noi pentru a ne oferi sfaturi benevolente și Dumnezeu îndeplinește rugăciuni, spiritul de sacrificiu și altruismul rămân suprinzător de greu de găsit în sufletele oamenilor obișnuiți. Care, în grupul din colonia de pe Delmak-O, sunt departe de-a fi perfecți: unii sunt mincinoși, alții obsedați de putere, de sex, de alcool, de droguri sau pastile, fanatici religioși sau atei (deși e cam ilegal), violenți ori lași – așa cum observă destul de repede, singurul lucru ce-i unește e că par să fie o adunătură de ratați cărora nu o să le observe nimeni lipsa. Toți par să aibă păcate care merită pedepsite – dar, pe de altă parte, multe dintre aceste defecte par și utile supraviețuirii în condiții extreme. Poate că dacă grupul nu poate supraviețui, indivizii fără scrupule o să-și câștige șansa individuală? Sau, dimpotrivă, vor pieri primii?
Treptat, răspunsuri încep să apară. Din fericire, ca întotdeauna la PKD, se dovedesc a fi greșite, parțiale sau destul de corecte, dar conducând la întrebări și mai dificile, astfel că romanul rămâne misterios și captivant până la sfârșit. Tot ca deseori la PKD, se dovedește că realitatea nu-i chiar ce pare, ci că în spatele ei se ascunde adevărata lume, în acest caz și mai nefastă decât cea a coloniei eșuate potopite de crime (unele sângeroase, alte nu – nu par să existe elemente comune între ele și nici o motivația comună victimelor). Dar poate că nici acea realitate nu e cea adevărată, ci ascunde altceva, și mai înfricoșător și deprimat. După cum spuneam, ”A Maze of Death” este cea mai deprimantă dintre cărțile lui PKD citite de mine – nu o să găsiți vreun happy-end aici, doar o continuă cădere în abis.
Pentru personajele prinse în acel labirint ucigător și neinteligibil (deși lucrurile par simple și sunt ”pipăibile”), singura cale este în jos; atunci când au impresia că au descoperit fundul iadului, descoperă o altă ușă, prin care cad într-un nivel și mai rău. Prin aceasta, prin construcția credibilă a mai multor personaje, prin corectitudinea sociologică a prezentării sfărâmării unui grup, prin complexitatea lumilor conturate în doar 190 de pagini și prin menținerea atenției captive, fără divulgarea criminalului, ”A Maze of Death” este un roman foarte bun, pe care îl recomand pentru cei care consideră bizarul un plus.
Ce nu este totuși chiar atât de bun (e primul PKD căruia pe Goodreads i-am dat 4/5, nu 5)? În primul rând, povestea este foarte fragmentată, inclusiv din perspective diferite, ale diverselor personaje, ceea ce poate fi interpretată într-o anumită cheie drept intenționată (nu pot face spoiler), dar este și obositoare și, sincer, pare a proveni și din faptul că PKD nu prea a reușit să se concentreze când a lucrat la roman (o fi fost pe ceva? sau într-o perioadă de ceva?). Apoi, dacă fragmentarea are o valoare ambivalentă, fiind și utilă în menținerea misterului crimelor, altceva m-a dezamăgit și nu are vreo scuză: finalul. Explicația de sfârșit, adevărul adevărat, este crud și deprimant (ceea ce-i bine), dar, spre deosebire de restul romanului, denotă o lipsă de imaginație sau de inspirație – nu e cine știe ce, nici memorabil. Poate că PKD a vrut să ne transmită că ceva banal poate fi chiar mai ucigător decât o lume cu zei și extratereștri misterioși, dar mie nu prea mi-a plăcut căderea în (prea) concret.
Oricum, per total, ”A Maze of Death” rămâne o carte foarte bună, pe care am citit-o cu plăcere (deși mie nu-mi plac whodonit-urile, nici deghizate în SF) și o pot recomanda cititorilor mai experimentați de PKD și SF întunecat (nu e bună pentru începători).
Philip K. Dick – ”A Maze of Death”
”Delmak-O is a dangerous planet. Though there are only fourteen citizens, no one can trust anyone else and death can strike at any moment. The planet is vast and largely unexplored, populated mostly by gelatinous cube-shaped beings that give cryptic advise in the form of anagrams. Deities can be spoken to directly via a series of prayer amplifiers and transmitters, but they may not be happy about it. And the mysterious building in the distance draws all the colonists to it, but when they get there each sees a different motto on the front.”
Editura Gollancz, 2005 (1970), paperback, 190 pagini, în limba engleză
Blogul de SeFe 