Recenzii

Lănci de bronz, IA-uri și canibali – ”Ilion – Olimp” de Dan Simmons

Cu Dan Simmons am de ani de zile o puternică relație de love-hate în lectură (sau mai bine zis love-disappointment), asemănătoare unei iubiri pasionale și cam toxice, pentru că citirea cărților lui a reprezentat pentru mine un carusel al sentimentelor:  Hyperion– superb, ”Căderea lui Hyperion” – dezamăgitor, Ilion” – superb, ”Olimp” – tot la fel,Drood” – simultan superb și dezamăgitor, ”HMS Terror” – dezamăgitor, ”A cincea cupă” – prețios și plictisitor.

De ce îi iubesc atunci cărțile în continuare și pur și simplu nu mă pot lăsa din a cumpăra imediat orice îi are numele pe copertă (și nu voi renunța niciodată să încerc tot ce mai scrie)? Pentru că, în afară de genialul Gene Wolfe, din păcate ignorat practic de publicul din România (în pofida tentativelor unor edituri),  Simmons este cel mai bun exemplu că literatura SF nu este un gen inferior, ci poate sta cu mândrie alături de cea mainstream, ”cultă”, de cea mai bună calitate.

De altfel, cărțile lui sunt conectate direct la mitologia, literatura și istoria universale: ”Ilion-Olimp” transplantează în SF epopeile homerice, ”Hyperion” se bazează pe ”Povestirile din Canterbury” ale lui Chaucer, ”Drood” pe biografiile reale ale autorilor Charles Dickens și Wilkie Collins, ”HMS Terror” pe misterul istoric al dispariției expediției conduse de Sir John Franklin și tot așa. Pe deasupra, cărțile lui fac numeroase aluzii și referințe subtile la alte valori literare, precum lucrări de la Proust, Shakespeare, Nabokov sau Keats, care sunt inserate discret în text și identificabile de cititorii cu un anumit grad de cultură și experiență.

Al doilea motiv pentru care îl admir este capacitatea sa de a susține simultan mai multe linii acționale în aceeași carte, cu timpuri (fizice și gramaticale) diferite, cu background-uri diferite, în spații și uneori chiar universuri diferite, și totuși a gestiona o astfel de operă polifonică astfel încât să nu se prăbușească sub propria greutate, ci să fie simultan un tot și un mix de lucruri diferite.

Al treilea motiv este faptul că reinterpretează surprinzător poveștile umanității, cărțile sale bune fiind total imprevizibile. Nu numai că cititorul nu poate ghici finalizarea unor acțiuni, dar este uimit total și de background-ul creat (de exemplu, în ”Ilion-Olimp”, cum ar rezolva Ulise* o invazie de roboți blindați, sau cum ar lupta o AI cu zeii) și, nu de puține ori, după câteva sute de pagini, i se răstoarnă în mod șocant tot eșafodul creat mintal (un exemplu tot din seria recomandată sunt moravecii, nu intru în detalii ca să fac spoiler, dar vă avertizez că nu sunt deloc ce veți crede majoritatea cărții).

Iar ultimul, dar cel mai important motiv pentru care îl admir este faptul că romanele sale, și cele bune și cele proaste, sunt de neuitat. Indiferent cu câți ani în urmă le-am citit, tot le pot povesti pe toate, ceea ce nu sunt capabil cu multe cărți alte SF care au fost și bune și mi-au și plăcut foarte mult. Așa că trebuie neapărat să vi-l recomand ca autor, iar cea mai bună scriere a sa cu care să vă conving, de altfel și singura 100% perfectă de la un capăt la celălalt, este duologia ”Ilion-Olimp”.

Seria ”Ilion-Olimp” este, la prima vedere, un excelent SF scris în stil clasic, despre colonizarea planetei Marte cu rase create genetic și specii diferite de oameni/post-oameni, despre expediții spațiale și roboți inteligenți. Simultan, este și un foarte bun fantasy despre eroi cu săbii, în luptă cu zeii și cu monștri malefici devoratori de oameni (da, foarte stil Beowulf, doar că… pe stații orbitale). Pe deasupra, este fascinanta Iliadă (Ulise*, eroul copilăriei mele!) repovestită în stil modern, cu niște twist-uri greu de prevăzut, și îmbogățită cu elemente preluate din operele lui Shakespeare și… Proust.

Pare complicat. Ei bine, chiar este. Principala calitate a cărții constă exact în faptul care, la un autor mai puțin priceput,  ar fi un defect și o alegere dezastruoasă: povestea este alambicată, iar aluziile și semnificațiile culturale ascunse dublează și triplează straturile de lectură. ”Ilion-Olimp” nici nu este o narațiune, ci mai multe, paralele, dar simultane, diferite, dar întrepătrunse. Unele fire narative sunt reintepretări a legendelor antice, altele ale spaimelor și poveștilor Renașterii sau Evului Mediu – toate privite cu ochiul modern și înțelese așa cum le ”traduce” mintea omului tehnologic (foarte ”altfel” de strămoșii noștri, cu decizii și concluzii diferite). Le unește elementul comun – ascultătorul/cititorul, pentru care nu s-a schimbat cu nimic fascinația față de lupta eroilor cu dificultăți insurmontabile: zei de neînțeles, creaturi prea superioare nouă pentru a fi comprehensibile, soarta pur și simplu, degradarea ecologică a planetei, apocalipsa prin boală.

O luptă pe care în vremea modernă Hollywood-ul și excesivul optimism american ne-au învățat că personajele principale o câștigă întotdeauna, cu arme și tehnologie; dar în antichitate eroii își găseau, deseori conștient și voit, sfârșitul tragic, doar sădind prin moarte sămânța unei alternative mai bune. Nu o să vă spun dacă în ”Ilion – Olimp” sfârșitul este modern sau antic, fericit sau tragic, mai ales că o să vă fie imposibil să ghiciți în timpul lecturii: personajele sunt unele din antichitate (mă repet, dar… Ulise!*), altele din prezent și din viitor, iar destinele și poveștile lor, distincte și despărțite de mii de ani, se întrepătrund și se influențează reciproc. ”Ilion – Olimp” oferă o gamă greu de imaginat de personaje de toate tipurile, toate credibile și vii, iar Simmons le scoate din contextele lor temporale, din normalitate, și le aruncă în trecut sau în viitor. Combinație care duce la evoluții absolut surprinzătoare ale poveștii, care-ți blochează mintea cu întrebări ce altfel nu ți-ar fi trecut prin cap: cum s-ar lupta Ulise* într-o situație ”á la Terminator”? Dar un intelectual ochelarist din prezent, cu lancea în mână în luptele pentru Troia? Dar o inteligență artificială de pe o stație spațială cu … zeii Olimpului?

Citiți seria ”Ilion – Olimp” și veți afla. Merită. Și poate o să ajungeți și voi, ca și mine, să iubiți moravecii. Ca să nu mai spun că o să vă aducă în atenție (și o să vă motiveze să citiți în plus despre) diverse concepte științifice (ca noosfera, teoria stringurilor sau probabilități cuantice) mai mult decât suficiente ca să echilibreze aparențele de fantasy mitologic.

Defecte? Unele linii ar fi meritat dezvoltate mai mult, fiind fascinante dar insuficient valorificate (zekii par a fi fost gândiți inițail pentru ceva mai larg, ulterior abandonat); unele personaje devin oarecum repetitive (zeii, ce-i drept că și-n mitologia greacă sunt astfel); unele combinații sunt totuși la limita exagerării, pe muchie de ridicol (dar pentru mine fără a trece această linie); o linie narativă mi s-a părut cam lungită și tergiversată (Caliban).

*Nemira folosește versiunea greacă, originală, Odiseu, mai corectă literar; dar eu 1. nu mă pot împiedica să nu-l traduc mental drept Ulise, fiindcă ea-i versiunea din anii 80 cu care m-am format (”Legendele Olimpului”); 2. cred că ar trebui să rămânem cu Ulise, fiind versiunea latină, iar noi popor latin, deci în opinia mea forma mai corectă cultural.


Dan Simmons”Ilion – Olimp”

”Imaginați-vă că zeii Olimpului trăiesc pe Marte și că se deplasează în spațiu și timp prin teleportare cuantică. Cea mai mare plăcere a lor este să privească războiul troian. Și pentru a-i da mai multă savoare, ei trimit erudiți de pe Terra să modifice cursul evenimentelor dupa bunul lor plac, păstrând totuși ca punct de referință povestea lui Homer. Bătălii grandioase, intrigi politice și amoroase, dialoguri savuroase, o frescă pasionantă în care se întrepătrund cu o mare artă elemente de space opera și mitologie.”

Editura Nemira, 2012, paperback,  1088 și 1312 pagini, trad. Mihai Dan Pavelescu

se poate cumpăra de aici

%d blogeri au apreciat: