Nu sunt prea mulți scriitorii SF care au reușit să ajungă clasici (precum Asimov, Heinlein sau Clarke), iar din această pleiadă și-așa redusă numeric încă și mai puțini sunt cei care au și rămas actuali, după trecerea a mai mult de 50 de ani. Ei bine, unul dintre cei mai performanți în acest sens este un autor din păcate oarecum intrat într-un con de umbră, cel puțin pentru cititorii români, și anume germano-americanul Kurt Vonnegut. Ca să nu mai spun că este și cel mai amuzant sefist – ba chiar, pentru mine, deocamdată singurul care reușește să mă facă să râd în hohote… în timp ce scrie despre cele mai îngrozitoare lucruri imaginabile. Mda, închipuiți-vă. Și ați face bine să vă obișnuiți cu faptul că ”Așa stau lucrurile!”, pentru că Vonnegut este un maestru al combinațiilor absurde, însă funcționale.
Nu o să vorbim azi totuși despre regina celebră a absurdului, ”Abatorul cinci” (din care sunt sigur că ați recunoscut citatul), fiindcă e mult prea discutabil dacă aparține genului SF ori nu. O să ne uităm puțin în schimb la sora ei întru pesimism hilar, ”Leagănul Pisicii” (1963) – nici ea nu e total necontroversată ca încadrare la scifi, dar argumentele sunt totuși mai numeroase. Cel puțin pe partea de S din SF, fiind în principal o carte despre știință și posibilele ei rezultate.
Despre ce să fie oare această cărticică, atât de simpatică în ediția de buzunar de la Editura Art? Păi, cam despre tot ce este important pentru omenire, nu doar în 1963, ci foarte pregnant și în prezent: adevăr versus minciună; religie contra științei; lăcomie și generozitate; naționalism în contrast cu pan-umanism; prostie împotriva geniului și, mai ales, despre (i)responsabilitate. A, și, firește, despre sfârșitul lumii, în același timp ridicol de simplu și îngrozitor de total. Nu, nu doar al omenirii, ca-n majoritatea SF-ului post-apocaliptic, ci al LUMII – nu vă stric surpriza, citiți-o și veți înțelege diferența.
Pe scurt, romanul este despre un scriitor, destul de ratat, care caută urmele inventatorului fictiv al bombei atomice și, poate, și al unor alte invenții chiar mai mortale decât arsenalul nuclear. Ceea ce găsește el (și noi) pe parcurs însă este un complex de dileme sufletești și intelectuale și de alegeri extrem de dificile, iar Vonnegut este suficient de inteligent și viclean încât să nu ne ofere răspunsurile de-a gata sau, câteodată, să ni le dea în egală măsură pe ambele (pro și contra). Oricum, toate pot fi rezumate într-un singur cuvânt: consecințe. Orice alegere, cât de mică sau de mare, are urmări, iar lipsa de asumare a lor naște monștri de proporții. Un avertisment extrem de viu în anii 60, când Războiul Rece se tot înfierbânta spre o paranoia a distrugerii nucleare reciproce, dar din păcate încă valabil și azi.
Încă valabile rămân și contrariile cu care se luptă John, scriitorul, la nivel personal, și minuscula națiune tragi-comică fictivă San Lorenzo, ca machetă la scară mică a lumii. Religie sau știință? Răspunsul ar părea simplu pentru sefiști, dar nu este – religia poate oferi omenie și caritate, chiar dacă este bazată pe minciuni evidente, așa cum de altfel și recunoaște foarte sincer credința imaginară bokononistă din roman. Știința, prin geniul unor cercetători, poate găsi adevăruri, dar ce facem cu ele când sunt amenințătoare?
Tot actuală este și periculozitatea folosirii interesate, dar iresponsabile, a conceptelor de ”patriotism” ori ”capitalism” – or fi ridicole personajele dictatorului de mucava ”Papa” sau investitorului curat american Crosby, supărat pe muncitorii ”nerecunoscători”, însă le vedem în fiecare zi la televizor în formele la fel de hilare ale lui Kim Jong Un și Trump. Distractive creaturi? Da, penibile chiar, jenante. Dar ucigătoare. Și, că tot veni vorba de cei doi grăsuni care-și dispută cine are butonul roșu mai mare, la fel de amuzanți ca și cum ar fi fost inventați chiar de Vonnegut, ceea ce-i face incredibil de otrăvitori nu sunt toanele lor infantile, ci lucrul ”din spate” pe care se bazează. Savanții iresponsabili, lipsiți de etică.
Dr. Hoenikker în cartea din 1963 (atât de similar cu Abdul Quadeer Khan din anii 80!), ”atomiștii” din Iran, Coreea de Nord și cine mai știe de unde afară, de printre noi. Iar aceștia sunt doar cei de la care oarecum ne așteptăm la apocalipsă – însă la Vonnegut, și foarte probabil și într-un viitor real mai apropiat sau mai îndepărtat, finalul apoteotic nu vine de la lucrurile mari, care ne sperie, ci de la unele mici, pe care nici nu le bănuim că există. Și care pot distruge totul – nu printr-un uriaș război, ci prin decizii mici, neimportante și îndepărtate, ale unor oameni insuficient de responsabili, cu slăbiciuni omenești. Hotărâri sau, dimpotrivă, lașități și ezitări, care însă au consecințe. Iar acestea se cumulează, până când pot conduce la apocalipsă.
Așteaptă-te la neașteptat. Ascultă cu atenție minciunile, oricât de gogonate, pentru că spun totuși ceva. Teme-te de magnitudinea prostiei oamenilor și de efectele nebănuite ale tehnologiei. Acestea ar fi lecțiile pe care ni le predă ”Leagănul Pisicii”, dacă alegem să o receptăm într-o cheie întunecată, apocaliptică. Dacă preferăm o lectură mai rațională și oarecum optimistă, mesajul este altul – adresat în general oamenilor, dar în particular celor care creează, adică savanții și, în roman… și scriitoriilor. Fii responsabil. Asumă-ți decizii și judecă-le corect, fii etic și ține cont de efectele lor asupra altora. Par lucruri simple, dar tocmai aceasta este ceea ce Vonnegut ne învață, simultan negru-hilar și înfricoșător: că lucrurile simple pot ascunde în ele potențialități monumentale și concretizarea lor (sau nu) stă în alegerile noastre.
Citiți-o, veți primi simultan un festin de umor, de science-fiction apocaliptic, de probleme filozofice și religioase și de uluitoare potriviri cu prezentul. Totul într-un pachet micuț și concentrat. Ca o așchie de Gheață 9.
Kurt Vonnegut – ”Leagănul Pisicii”
” – Dumneavoastră, oamenii de știință, gândiți prea mult, izbucni domnișoara Pefko. (…)
O femeie grasă, cu un aer abătut, care se târa gâfâind pe lângă noi, într-o salopetă soioasă, o auzi. Se întoarse să-l examineze pe dr. Breed, aruncându-i priviri pline de o dezaprobare fățișă. Nu-i putea suferi pe cei care gândeau prea mult. În acel moment, am văzut în ea un reprezentant tipic pentru aproape întreaga specie umană. Expresia de pe fața ei ne avertiza că își va pierde mințile dacă se va mai găsi cineva care să gândească în continuare.”
Editura Art, 2016, hardcover, 304 pagini, traducere Raluca Popescu
Blogul de SeFe 