”Our Friends from Frolix 8” este un roman SF despre statul polițienesc, despre trădare, despre Războiul Rece, despre incapacitatea (dar și lipsa de bunăvoință) de a înțelege alte specii sau rase; și, ca să nu ne ascundem după deget, este foarte clar un roman despre nazism. Atipic și surprinzător la PKD, nu este o carte despre schizofrenie, realități alternative și nici măcar despre paranoia (dacă, la fel ca și personajele, ne-am obișnuit cu ideea că monitorizarea de către stat a oricărui amănunt personal reprezintă normalitatea – ceea ce pentru noi, cei de dincoace de Cortina de Fier, nu e greu deloc.)
De ce despre nazism? Păi, fără să mă fac vinovat de mai mult ”spoiler” decât coperta 4, pentru că personajul principal, Nick, este un Om Vechi (Old Man) într-o lume condusă strict de către minoritatea superioară a Oamenilor Noi (New Men), pasul următor în evoluția umană. La fel ca în visele Reichului cu Ubermesch și Untermensch, oamenii vechi, deși încă reprezintă numeric vasta majoritate, nu au dreptul decât să muncească și să fie supuși, pentru că cea mai mică suspiciune de nesupunere înseamnă automat trimiterea în așa-zisele tabere de voluntari (despre care toți știu că reprezintă un eufemism și sunt lagăre de exterminare) sau chiar execuția pe loc, fără consecințe pentru criminalii care fac parte din birocrația dictatorială ori o servesc drept colaboraționiști.
Nick, un cetățean cât se poate de banal și cuminte, este un personaj atipic pentru PKD, la care suntem învățați cu indivizi speciali, ”Chosen One” într-un fel sau altul (nu în sensul fantasy, dar în cel că pot impacta de obicei asupora realității/lor) și, dacă stau să mă gândesc, destul de atipic și pentru SF în general, unde personajele care nu sunt din start eroi sunt, în schimb, prinși fără voia lor într-o avalanșă de evenimente. Ei bine, Nick nu este nici una, nici alta, ci doar un mic meseriaș cu nevastă și copil, cu apartament de la stat și cu o viață mică, dar suportabilă; ba chiar, mai mult, tocmai a trecut o testare a ”Gestapo”-ului (PSS) în care a reușit să evite un provocator, fost amic în căutare de ajutor (pe care refuză să i-l ofere, dovedindu-se astfel devotat legii, chiar dacă lipsit de omenie). Și totuși, la un moment dat ajunge la concluzia că ce-i prea mult, e prea mult și, din proprie inițiativă, se îndreaptă spre o persoană pe care o bănuiește că simpatizează Rezistența.
De aici, evident, PKD nu se dezminte și diverse întorsături de situație fac soarta individului insignifiant să se întâlnească mai mult sau mai puțin accidental cu cea a dictatorului (mai degrabă un Mussolini gras și ridicol decât vreun Fuhrer), a regimului și chiar a omenirii întregii, aflată brusc în pragul contactului cu o altă civilizație. Mai exact, ca să fie clar cum stau lucrurile, cu primul emisar… un soldat de 40 de tone. Dar lucrurile nu sunt chiar așa de simple. Și nu pentru că de fapt realitatea nu e reală sau cineva halucinează sau alte tipicării d-ale lui Dick, ci pentru că… ”Our Friends from Frolix 8” este o carte scrisă la mișto. Este primul PKD pe care-l citesc eu și care, în mod repetat, este voit neserios și ridicol. Ba chiar, aș putea spune, mi-a demonstrat că și PKD mă poate face să râd. Și ca să mă credeți, să vă dau doar un citat (din dictator, ușor parafrazat anti-spoiler) ”And while we’re doing all that, some irradiant fish-like gigantic entity lands in Cleveland and snatches every Unusual and New Men and goes Snuflflffll! Right?”
Asta în timp ce gestiona o criză de impact mondial, cu potențial de război civil. Bine, pe de altă parte, la fel cum guverna în general, tiranul Gram spune replica respectivă tolănit în patul său uriaș, în timp ce mănâncă (activitatea sa constantă, în afară de când face sex cu minore, deși nu e prea clar cum reușește performanța din moment ce e un fel de Jabba revărsat), înconjurat de sicofanții care-și notează cu sfințenie orice spune Marele Cap. Și, că veni vorba, nu numai tiranul este complet ridicol, dar și măreața super-rasă, pasul următor din Homo Sapiens, Oamenii Noi atât de inteligenți că folosesc o altfel de logică decât noi, dar au nevoie să poarte tot timpul un fel de proteze-proptele din metal. De ce? Păi ca să le țină capetele uriașe să nu le rupă gâturile, evident o imagine parodică și o glumă la adresa mai multor reprezentări populare în anii 60 de extratereștri ”cu capul mare”.
Ceea ce nu înseamnă că cei Vechi sunt mai puțin ridicoli. Lăsând de-o parte nevasta scorpie, șeful găinar, micii birocrați incompetenți și polițiștii stupizi, chiar și așa-zisa Rezistență constă de fapt în traficanți de broșuri subversive, organizați și cu un comportament tipic micilor dealeri de marijuana. Nu numai că ei personal nici măcar nu cred în ele, și fac activitatea cu pricina doar pentru bani sau din teribilism, dar acestea și sunt de mai multe feluri, în funcție de tăria și puritatea textului – existând de altfel și falsuri. Apoi, cam cel mai îngrozitor lucru pe care-l fac rebelii, în afară de a ascunde tipografii prin malluri, este… să bea o bere.
Da, într-un spirit de glumă la adresa prohibiției, în lumea viitorului alcoolul este încă interzis, în timp ce oamenii își obțin senzațiile similare în Drug-Bars, baruri cu pastile. Unde intri și comanzi o pastilă de substanța 1, în cocktail cu substanța 2 și cu soluție salină. Ceea ce este perfect acceptabil, dar ideea de a consuma alcool este înspăimântătoare, deoarece acesta te poate face să te comporți anormal. Așa că, în spirit de frondă, una dintre infracțiunile politice dure este să consumi o cutie de bere la doi bărbați, înfiorat că probabil te vei transforma într-un fel de vârcolac agresiv.
Iar peste tot acest talmeș-balmeș de ridicol negru, cireașa de pe tort sosește pe neașteptate, din afară. Un fugar, lider al Rezistenței Celor Vechi (deși nu e chiar ceea ce pare, adică unul dintre ei, și, de fapt, nici măcar simpatic sau bine-intenționat) a dat întâmplător peste măreața civilizație extraterestră de pe Frolix 8. De ce 8? Habar nu am, PKD nu ne spune, iar Frolix este evident o glumă de cuvânt, sunând de altfel similar cu ”frolic” – în traducere jucăuș. Ceea ce e greu de spus despre frolixieni, care au… cam 40 de tone fiecare și arată… ca un paramec. O ironie circulară în sine, PKD sugerând că o protoplasmă poate fi mai inteligentă decât cei mai deștepți dintre noi, ba chiar și decât urmașii noștri evoluționiști, Homo Sapiens Extra, să zic așa.
Iar glumele continuă, dar nu o să vă spun ce face frolixianul când ajunge pe Terra și este întâmpinat cu tradiționalele salve de rachete, lasere și tot ce mai avem distructiv, că v-aș strica plăcerea de-a citi cartea. Oricum, lăsând de-o parte ridiculizarea voită a nazismului, tiranilor, elitismului, dar și a rebeliunilor mai degrabă adolescentine, prezența acestui frolixian (care recunoaște el însuși că nu este vreun diplomat pașnic, ci un militar, iar pe planeta lor nu mai au animale… fiindcă le-au gazat) ridică și principala dilemă serioasă a romanului.
Rebelul, Provoni, îl aduce pe Terra pentru a răsturna tirania lui Gram, chiar dacă nu este sigur că monstrul nu reprezintă cercetașul unei invazii care ne va extermina sau înrobi la grămadă, Vechi și Noi fără deosebire. Ba chiar are ceva indicii îngrijorătoare că s-ar putea ca acesta să fie cazul și trebuie să se bazeze pe cuvântul extraterestrului că nu-l minte. Și aici este cheia de blocare a minții, nelispită unui PKD chiar și cvasi-comic: este etic să cooperezi cu inamicii statului tău, dacă acesta este dictatorial? Mai mult, dacă nici ei nu sunt pașnici și poate nici binevoitori? Ca să înțelegeți mai clar analogia: a fost moral ca unii ruși să lupte în SS-ul nazist pentru a-l doborî pe tiranul roșu sângeros, Stalin? Ori, invers, unii români alături de sovieticii care ne invadau țara? Sau, mai aproape de momentul scrierii cărții, în plin Război Rece, a fost moral ca unii agenți sovietici să-și trădeze patria spionând pentru americani pentru a submina o dictatură, ori ca unii occidentali să coopereze cu spionii ruși pentru a înfrânge capitalismul perceptul drept nedrept?
Nu o să vă răspund eu (deși am propria mea convingere, aplicabilă subiectiv doar dintr-o parte și deci incorectă logic), ci o să vă las să vă gândiți voi. Iar dacă vreți să faceți aceasta, împreună și cu alte meditații la dresa dictaturii și rasismului, dar pornind de la un SF scris la mișto și constant amuzant (cine-ar fi crezut, la PKD?!), vă recomand ”Our Friends From Frolix 8”. Care, timp de trei sferturi, mi s-a părut una dintre cele mai bune cărți scifi citite de mine vreodată (din păcate, finalul devine incoerent și se cam pierde, fără a mai fi sigur încotro se îndreaptă).
Defecte? Da, unul suficient de mare cât să-i fi scăzut 1 stea din 5 pe Goodreads – după cum spuneam, finalul se diluează și dizolvă, lăsând unele fire cam nerezolvate și cotind-o într-o direcție incongruentă cu restul. Altul ar fi personajul feminin (puștoaica de 16 ani după care oftează și personajul principal și dictatorul, o combinație de operetă probabil voită tot în sens ridicol) – este simplistă și mai degrabă un șablon al ”tinerei cu voință” așa cum era perceput în anii 60, adică cu zvâc, dar nu neapărat și cu IQ.
Philip K. Dick – ”Our Friends from Frolix 8”
”Nick Appleton is a menial labourer whose life is a series of endless frustrations. Willis Gram is the despotic oligarch of a planet ruled by big-brained elites. When they both fall in love with Charlotte Boyer, a feisty black marketer of revolutionary propaganda, Nick seems destined for doom. But everything takes a decidedly unpredictable turn when the revolution’s leader, Thors Provoni, returns from ten years of intergalactic hiding with a 90-ton protoplasmic slime that is bent on creating a new world order.”
Editura Gollancz, 1998 (inițial 1970), paperback, 203 pagini, în limba engleză
Blogul de SeFe 