Pentru mine, ”Râurile din Londra” a fost o surpriză, și plăcută pe deasupra, fiindcă am pornit cu așteptarea să găsesc în ea un Harry Dresden updatat și de fapt am găsit un ”Zei Americani” varianta light; pentru că am crezut că o să dau de o scorțoșenie britanică (îmi plac și ele, nu de asta e vorba) și am dat de foarte mult umor englezesc; și pentru că am crezut că este în principal fantastică, pe când ea-i o carte 100% polițistă, pe sub poleiala de supranatural. Ceea ce în mod normal nu-mi place deloc, dar iată că Aaronovich a reușit să mă captiveze chiar și pe mine cu o poveste despre polițiști (nu am nimic nici împotriva lor, dimpotrivă, doar că mă plictisesc policierurile).
Pe deasupra, m-a surprins prin ritm: nu cred că am mai citit de mult o carte atât de alertă și plină de acțiune, dar și de tensiune. Iar tensiunea, ca să subliniez ceva deloc evident cititorilor, dar dureros de cunoscut scriitorilor, este foarte greu de creat și de susținut pe aproape 400 de pagini. Cu atât mai mult într-o carte în mare parte umoristică – dar și terifiantă pe alocuri. Și nici măcar nu-i una singură: în roman se desfășoară în paralel două povești complet diferite, care ambele îl prind la mijloc pe naivul și uneori cam împiedicatul polițist începător Peter Grant. Și care, amândouă, cresc treptat și continuu gradul de suspans și de agravare a conflictelor, astfel că cititorul rămâne captivat până la final. Un final care nu dezamăgește deloc, dar la asta o să revin. Oricum, ca să închei cu tensiunea, ea este simultan una conflictuală, pe mai multe fronturi (cu răufăcători supranaturali, respectiv zei/semizei răuvoitori, între departamente și persoane din poliție, între diverse tipuri de creaturi), dar și sexuală între Grant și alte personaje, sufletească a lui Grant etc..
Și că tot veni vorba de Peter Grant, să vorbim puțin despre personaje, căci ele sunt un punct forte al cărții. Cel principal, mulatrul tocmai menționat, proaspăt polițist nu tocmai de succes și, după scurt timp, și ucenic vrăjitor care nu prea excelează prin talent magic, nu este foarte bine conturat; aspect care nu este un defect, ci pur și simplu îi permite să se formeze treptat, maturizându-se sub ochii noștri, dar și să ne prezinte galeria celorlalte personaje, fără să fure el centrul scenei sau să distragă atenția. Iar galerie nu este un cuvânt întâmplător ales, din moment ce acestea variază de la zei și zeițe la polițiști, parașutiști și pompieri, de la nimfe acvatice la vampiri și de la fantome de toate felurile (inclusiv unele corupte sau altele cu figuri) la un terrier nu tocmai bine dresat. Mi-a plăcut foarte mult această varietate, faptul că sunt bine conturate în pofida numărului destul de mare și, mai ales, că sunt piese foarte diferite ale unui mozaic ce se asamblează perfect ca total.
Nu o să vi le descriu, pentru că sunt și memorabile, și surprinzătoare, așa că nu vreau să vă stric plăcerea descoperirii lor. O să precizez totuși că am apreciat doza bună de mister ce le învăluie pe destule dintre ele, dar și faptul că treptat aceasta se ridică și nu rămânem nelămuriți ce-i cu fiecare. Nici măcar în privința motivațiilor, unele foarte credibile și ușor de empatizat, chiar și la personajele negative (mă rog, excepție cele împinse doar de foame, dar majoritatea chiar au motive susținute logic și bine potrivite în poveste).
De fapt, că tot veni vorba de motivația villain-ilor, trebuie să laud și twistul de final: nu mă așteptam la el și, cu riscul de a părea lăudăros, foarte rar reușește vreo carte polițistă (sau film, la filme ”cu crime” chiar mă uit, mai ales de limbă spaniolă) să mă surprindă cu dezvăluirea la sfârșit. Ei bine, ”Râurile din Londra” a avut un twist la care nu mă așteptam (și o surpriză pe care o bănuiam, dar greșisem personajul). Ca să nu o mai lungesc la capitolul personaje, o să mai adaug doar că preferatul meu a fost nu protagonistul, Peter Grant, ci maestrul său cu aere de lord de modă veche, Inspectorul Nightingale. Ce am admirat însă la Grant a fost priceperea lui Aaronovich de a-i construi o evoluție de-a lungul romanului – nu rămâne același de la început până la sfârșit, iar evoluția poveștilor corespunde cu o maturizare a sa.
Că tot ziceam de Nightingale că este un tip de modă veche, m-a încântat la scriitorul britanic (de origine evidentă, după nume) faptul că discret, fără vreo forțare, face prin cartea sa și o pledoarie pentru toleranță, o valoare creștină și umanistă tot mai rară pe meleagurile noastre. Și nu, nu mă refer la faptul că Peter Grant este rasial un metis (mulatru mai exact), ci la valorile de viață (și, aș putea spune, și de după moarte în această poveste cu fantome). Galeria vastă de personaje cuprinde categorii sociale foarte diferite, care se ghidează după idealuri extrem de distante, de la lordul bibliofil la un latifundiar interesat doar de recoltă și anotimpuri, la polițiști ultramoderni conectați mereu la online, dar și la lumea artistică, la nomazi sau la familii extinse cu origini africane. Ei bine, cu toate că își doresc în viață (și moarte) lucruri foarte diferite și aspiră la visuri foarte diferite, toate aceste personaje trăiesc și funcționează împreună – iar când apar concurențe, neînțelegeri sau suprapuneri de teritorii, reușesc să le rezolve prin negocieri și conform rațiunii și bunului simț. Adică exact idealurile mele (rațiunea și bunul simț) și, pentru mult timp, și valorile supreme ideale ale Imperiului Britanic.
Iar Aaronovich, autorul, în mod absolut admirabil, nu judecă și nu predică. El doar prezintă și, privind puțin textul de la distanță, descoperi că-ți transmite ideea că este OK să ai idealuri și valori diferite, atâta timp cât reușești să te înțelegi cu vecinul și să cazi la pace. Și că nu există o ierarhie nici rasială, nici ideologică, nici religioasă, ci doar oameni diferiți – buni sau răi individual.
Bun. Să revenim puțin la roman. În rezumat, ”Râurile din Londra” este o carte (foarte) polițistă și o poveste cu fantome, prezentată fluent și alert și împachetată în mult, foarte mult umor de calitate, realmente amuzant. Cea mai simplă descriere a sa ar fi, după mine, o alternativă mult mai light la ”Zei Americani” de Neil Gaiman (și inspirată destul de mult și evident din ea) – ceea ce pentru mine a fost simultan o calitate și un defect (fiindcă ador ”ZA” și ea se afundă într-un ocean de semnificații mitologice pe suprafața căruia ”RdL” surfează doar superficial, de distracție), dar sunt convins că pentru 99% dintre voi va fi o mare calitate.
Și mai este și o carte extrem de britanică (de altfel ideea de mistere cu fantome s-a impus în literatura mondială prin forma lor britanică și omagiile sunt evident la poveștile de secol XIX – care îmi plac foarte mult). Ceea ce și aici eu am resimțit și ca un defect, pentru că are enorm de multe referințe la locuri din Londra, care ne-londonezilor în general nu le spun nimic și astfel mi s-au părut mai degrabă piedici în calea lecturii.
A, și am mai apreciat ceva foarte mult. Eu nu am mai citit nimic de la editura Herg Benet, pentru că nu sunt în publicul lor țintă la ce publică de obicei, așa că acesta a fost primul contact cu ei. Și… am fost impresionat de pasiunea pe care o simți când ții carte în mână. Mi-au plăcut coperta (nu mă refer la ilustrație, ci la copertă în sine ca obiect de carton, la dimensiuni, calitate etc.), hârtia și tipăritura, mi-au plăcut traducerea și grija la corectură – ce să mai, se simte că oamenii de acolo chiar pun pasiune în facerea cărților. Un lucru pe care nu l-am mai perceput de mult în peisajul editorial românesc și pentru care îi admir.
Dar să încheiem și să rezumăm: ”Râurile din Londra” este un roman alert, captivant și amuzant, perfect pentru relaxare, din care o să cumpăr și urmările (și deja editura pregătește cartea a doua) și pe care o recomand ca ”light reading”. Nu este vreun ”Zei Americani”, dar nici ”Dresden Files”, ci undeva la mijloc, plus o doză de ”ucenic vrăjitor” – o combinație câștigătoare și… optimistă.
Ben Aaronovich – ”Râurile din Londra”
”Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă. Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.”
Editura Herg Benet, 2018, paperback, 384 pagini, traducere Alexandru Voicescu
Blogul de SeFe 