Ca cititor, eu am cu Heinlein o ”relație” cu dus și-ntors: îmi place foarte mult pentru curajul său de a aborda teme etice și ideologice extrem de incomode (de la rebeliune urbană guevaristă înainte de Guevara – ”The Moon is a Harsh Mistress” – și statul perfect militarist-fascist – ”Starship Troopers” – la societatea post-modernă și religii – ”Stranger in A Strange Land” , totalitarism – ”Sixth Column” – și colaboraționism – ”The Puppet Masters”), însă am o problemă tocmai cu simplismul lui, nu doar de formă, ci și la personaje. Apoi, într-o notă mai personală și fără legătură cu SF-ul, din moment ce el a experimentat cu teme și de extremă stânga, și de dreapta (și a și fost acuzat de tot felul de minuni din cauza aceasta), evident că m-a entuziasmat cu unele dintre idei și enervat considerabil cu altele. Ceea ce, ca rezultat scriitoricesc, este absolut remarcabil.
Bun. Atunci, mă veți întreba, dacă nu prea sunt de acord cu scifi-ul simplu, din popor, de ce să recomand ”Substituirea”? Pentru că, pe cât de perimată este la stil (revin mai jos), pe atât de incredibil de actuală este în ideile de bază: intoleranță, xenofobie, populism, manipulare și ”fake-news”, politică bi-partizană simplistă și personificare a ideologiei. Plus o doză de pseudo-schizofrenie a la PKD, deși la Heinlein ea este realistă și nu coșmarească (Cine este mai real? Originalul sau impostorul?).
Să le luăm pe rând. Principalul conflict în carte este cel acut de actual și în prezent, atât în SUA, cât și în UE: ne-acceptarea Celuilalt, ”superioritatea” celor mai vechi în club față de cei mai nou-veniți, rasismul și fundamentalismul deghizate în tradiționalism. Da, sigur, în carte e vorba de marțieni, cetățeni și nu prea, dar felul cum sunt priviți de oameni este exact același cu viziunea unora dintre britanici despre români, de exemplu. Să primească drepturi egale? Nu, Doamne-ferește, ar fi dezgustător! Doar sunt diferiți! Suplimentar, aluziile sunt destul de străvezii și la rasism, și la colonialism, dar acestea fiind mai puțin relevante pe meleagurile noastre mioritice, nu o să insist cu ele.
O să fac totuși o paranteză în a remarca pozitiv atitudinea, încă de la începuturi, extrem de progresivă și pro-toleranță a SF-ului în general (inclusiv acest roman). Să nu uităm că în 1956, când scria Heinlein ”Substituirea”, încă nu avusese loc mișcarea pentru drepturi civile, iar minoritățile de orice fel încă mai încasau în cel mai fericit caz dezaprobare, iar uneori chiar linșaje. Și să nu uităm că până și în ”Infanteria Stelară”, pentru care Heinlein a fost acuzat de fascism, nazim ori militarism, personajele realizează pe parcursul luptelor că și adevarsarii insecte au o civilizație și o cultură, nu sunt doar niște ”gângănii” de masacrat.
Dincolo de xenofobie (în ”Substituirea” o marțiano-fobie manifestată inclusiv prin dezgust fizic), cartea este și despre o apropiată rudă a ei, în senzațională, înspăimântătoare și toxică recrudescență de câțiva ani: populismul. Ce-i drept că în carte nu e la fel de evident caracterul său de dictatură a prostimii ca pe la noi (și pe la alții, teoretic mai civilizați într-ale democrației), dar subliniază foarte clar că masele pot fi manipulate cu mesaje și idei simple, important fiind ca ele să fie de impact, nu corecte, democratice ori măcar inteligente cât de cât. Din păcate, Heinlein și personajele sale erau cât se poate de conștiente de faptul că imaginea și aparențele sunt mult mai importante pentru electorat decât realitatea, o idee de forță a întregii cărți (ca să nu fac eu marele spoiler, subliniez doar alegerea de a traduce titlul prin ”Substituirea”. Despre ce-o fi oare? Suspans, suspans).
Din cauza importanței vitale în politică a ”ce pare”, prevalent față de ”ce este”, cartea ajunge la două întrebări destul de spinoase. Este manipularea inerent rea, ori scopul scuză mijloacele când este folosită cu ținte pozitive? Care este diferența dintre propaganda neagră și cea albă, etic vorbind? Pentru că în carte antagoniștii creează fake news cu scopuri malefice, dar și povestea personajului principal în sine este o mare înșelăciune.
Pe deasupra, scriitorul ne duce frumușel cu zăhărelul scopurilor nobile, până ajungem să urâm un adversar când… spune adevărul, și să stăm cu sufletul la gură alături de Lorenzo, în speranța că minciuna sa, prin care păcălește cu nerușinare întreaga omenire (în favoarea altei specii), nu va fi descoperită. Sau, ca să rezum, ajungem ca cititori să urâm adevărul și să sprijinim minciuna, fiind convinși că, totuși, noi suntem cei nobili.
A doua întrebare este una mult mai PKD-iană: cine este ”Eu”-ul cel mai adevărat? Un lider care nu mai este cine a fost, ori impostorul care asigură supraviețuirea idealurilor sale? Trupul, ori mintea ”copiată”, dar nu neapărat falsificată față de ceea ce a fost? Care este esența? Forma originală, acum goală de conținut, sau fondul recreat în alt recipient? Cine reprezintă nodul de valori care a ajuns, pentru cetățeni, să fie o anumită persoană publică? Își mai aparține liderul lui însuși ori a devenit un fel de bun al poporului, care-i impune să-și joace în continuare rolul, fie că mai vrea sau nu, că mai poate ori ba? Și aici, Heinlein reușește să ne conducă spre un răspuns contra-intuitiv, dătător de speranță, ori, dimpotrivă, de deprimare, în funcție de raportarea individului la istorie și la imperativele ei de sacrificiu. Iar viața poate fi sacrificată pentru binele comun și în alte feluri decât prin moarte, după cum descoperă personajul principal.
Oricum, Heinlein nu este un idealist, nu în sensul de a ignora urâtul și răul. Nu doar o dată, personajele sale pozitive (și e discutabil cât de pozitivi sunt membrii unei conspirații care uneltesc să preia puterea prin fals și manipulare) fac alegeri cel puțin gri, privesc mai degrabă de sus masele umane și își asumă dreptul de a decide ei, câțiva, pentru întreaga omenire. Sigur, scopul lor este unul cert pozitiv (drepturi egale pentru alte rase, în pofida opoziției tradiționaliștilor), dar instrumentele conduc la completa deturnare a ideii de vot democratic, prin falsificarea mai multor factori. Salvarea democrației prin încălcarea principiilor ei, aș spune. Din nou, discutabil etic: poți rămâne tu moral atunci când dreptul majorității (exprimat prin vot) este folosit pentru persecutarea minorităților?
De altfel, cam ce crede Heinlein despre politica americană este destul de evident: chiar și personajele pozitive sunt o clică și-și împart posturile ministeriale între ei pe baza relațiilor, ba chiar și exploatează cinic portițele sistemului electoral (de exemplu prin a alege niște oameni doar ca să-i pună ulterior să demisioneze, o bătaie de joc față de votanții de bună credință). Pe deasupra, cele două forțe politice antagoniste sunt complet incapabile să negocieze ori discute, blocate într-o politică bipartizană transformată în război electoral de tranșee (cât de trist că SUA nu a evoluat deloc de când scria Heinlein! Iar noi pe aici ne străduim să le călcăm pe urme la crearea de falii de netrecut…).
Oricum, hai să nu alunecăm de tot în filozofie politică; ”Substituirea” este o carte cu ritm alert, obținut prin personaje simpliste, chiar rudimentare (dar credibile și eficiente) și o scriitură la fel de spartană, fără vreo cizelare sau simț artistic – adică un roman tipic de anii 50 pe care îl pot recomanda cu încredere adepților ideii că SF-ul trebuie să rămână simplu pentru a-și atinge scopul. Dar, simultan, povestea atinge ideatic niște puncte extrem de complicate ale umanității și democrației, din păcate încă uluitor de prezente, și conduce la întrebări și dileme complexe și încurcătoare de minte – așa că îl pot recomanda și celor care apreciază mult-mai-complicatul.
Defecte? Păi, după cum spuneam și la Glen Cook, pentru mine simplitatea stilistică este un minus – dar pentru alții reprezintă o mare calitate, așa că nu insist, fiind o chestiune de gust. De asemenea, partea tehnologică este crunt de ridicolă, dar nici aici nu insist: în anii 50 nu previzionau revoluția digitală nici conceptual măcar, așa că păcatul este generalizat (de exemplu și la PKD), iar eu am ales să le citesc nu drept previziuni eșuate, ci ca prezenturi/viitoruri alternative.
În schimb, mi s-a părut ironic faptul că un roman ce pledează convingător și cumva chiar emoționant pentru acordarea de drepturi civice egale extratereștrilor, fiind anti-rasist și anti-colonialist, este în același timp… sexist. Există un singur personaj feminin; nici o problemă deocamdată, mi se pare natural ca scriitorii bărbați să nareze în principal sau chiar total despre personaje masculine, fiind capabili să le înțeleagă mai corect resorturile interne (în fond, pe femei noi nu le înțelegem nici reale, d-apoi inventate), să empatizeze cu ei și să le creeze decizii credibile. Tot astfel cum e natural și ca femeile să scrie frecvent sau majoritar cu personaje feminine, fiind din nou o chestiune de percepere realistă a psihologiei.
Problema e că acest singur personaj, numit Penny, este doar secretară, simpluță rău (spre proastă de-a dreptul), plângăcioasă și exagerat de emotivă, infantilă în reacții, promovată în politică doar pentru că e femeia de pe lângă lider (poate și amantă, că ea ar vrea, oricum) și cu rol în viață doar de a-l sprijini pe EL (da, cu majuscule pentru ea). Cu sarcini simple și clare, bineînțeles, ca să le înțeleagă și ea, mititica. Și, firește, se îndrăgostește pe viață de personajul principal și-i cade în brațe fără vreun motiv anume, doar pentru că e și ea pe acolo.
Robert A. Heinlein – ”Substituirea”
”Intrigi politice, conspirații interplanetare, crime, răpiri, răsturnări de situație… și un secret uriaș, a cărui dezvăluire ar putea pune în pericol siguranța întregii galaxii.
Dacă vreodată Satana l-ar înlocui pe Dumnezeu, ar considera că este necesar să-și asume atributele Divinității.”
Editura Paladin, 2017, paperback, 248 pagini, traducere Horia Cocoș
Blogul de SeFe 