Scriitor de FSF am fost foarte puțin timp, dar cititor sunt de vreo 35 de ani, timp în care am lecturat probabil mii de cărți, bune și proaste, de la cele rusești din anii ‘50 la cele postmoderniste finlandeze din ziua de azi. De aceea am devenit în prezent foarte, foarte mofturos, ceea ce nu mă împiedică să mă pot încă entuziasma atunci când dau de câte o carte ce mă absoarbe și mă fascinează. Iar asta încă mi se întâmplă mai des la FSF decât la literatura mainstream și am ajuns să mă întreb: ce este specific unei cărți FSF foarte bune? Așa că am scris un top 10 de condiții obligatorii, care nu reprezintă vreun ghid de scriitor și nici o grilă de critic, ci pur și simplu dorințele unui simplu (dar experimentat) cititor.
Înainte de a începe lista, vreau să punctez ce NU consider obligatoriu la o carte FSF foarte bună, deși la literatura mainstream ar fi: în primul rând măiestria formei: o carte FSF nu are nevoie neapărat de vreun Eminescu, poate fi foarte bună transmițându-și eficient ideile printr-un limbaj ordinar; în al doilea rând (și aici unii s-ar putea să mă contraziceți) originalitate: o carte FSF poate să fie o reciclare a unor teme sau idei deja exploatate și totuși să fie bună, atâta timp cât oferă asupra lor o perspectivă nouă sau extinde credibil un univers deja existent.
Și acum, să vedem cele 10 reguli de aur, într-o ordine de top, de la mai puțin vitale la cea mai importantă:
10. TEHNOLOGIE/ȘTIINȚĂ COMPLICATĂ REZONABIL, doar cât să ne simțim deștepți că înțelegem. Ei da, poate că majoritatea cititorilor de SF avem cel puțin o pregătire de liceu real, mulți dintre noi și de ingineri sau IT-iști, dar asta nu înseamnă că suntem toți Sheldon Cooper! În SF vrem ca lumile inventate să se susțină științific și tehnologic, fie și la nivel de pseudo-fizică, și ne simțim bine când înțelegem teoriile la care se face referire, la prima citire sau măcar după aruncarea unui ochi prin Wikipedia; așa cum ne place și să dezbatem apoi cu prietenii dileme de genul „efectele distorsionării continuum-ului de spațiu-timp”.
Nu ne place însă când scriitorul devine prea hardcore și exagerează cu fizica sau cibernetica „grea” (un exemplu de carte bună, dar care suferă de această meteahnă, e ”2312” de Stanley Robinson): efectul este de obicei același: pasaje sărite, și poate și o nemulțumire latentă față de ceea ce, ca cititor, percep drept o aroganță excesivă a autorului. Linia între „prea puțină știință” și „prea multă știință” este destul de subțire și ține de calitatea scriitorului de a fi echilibrat, lucru poate mai greu de nimerit decât (doar) talentul pur.
*
9. MUUULTE PERSONAJE. Poate că eu personal nu sunt neapărat standardul tuturor cititorilor de FSF, dar ador seriile uriașe ca mărime și complexitate, iar topurile vânzărilor tind să demonstreze că, la fel ca și mie, cititorului modern în general încă îi plac epopeile, saga cu eroi. Cu mulți, mulți eroi, împărțiți pe case și facțiuni, pe familii și grupări și așa mai departe. Există și SF-uri foarte bune în care numărul de personaje e redus, dar în partea de fantasy din FSF regula e clară: să fie epic!
Bănuiesc că explicația este antropologică (suntem ființe sociale, care trăim în grupuri cu relații complexe), dar un număr mai mare de personaje oferă unui roman și calități suplimentare, căci solicită mai mult efort de atenție și oferă, în contrapartidă, o satisfacție mai mare, dar și un mai mare potențial de surpriză: cu cât se complică ghemul de relații dintre personaje, cu atât crește și imprevizibilul (adică tocmai condiția esențială în FSF). Exemple sunt multe, de la „Zorii Nopții” la „Stăpânul Inelelor” și de la „Roata timpului” la „Cronicile Malazane”. Dar există și reversul medaliei: ați pățit vreodată ca, în timp ce citiți „Gheață și Foc”, să vă întrebați, ușor nervos, „cine dracu’ mai e și ăsta, și de ce parte luptă, că nu mai înțeleg nimic”? Sunt convins că da, și însuși Martin a recunoscut că nu mai știe clar cine e cine și cu ce se mai ocupă, ci are asistenți pentru asta. Așa că ideea e: cu cât mai multe personaje, cu atât mai bine, dar numai până la limita memoriei umane.
*
8. SĂ FACĂ ÎN SUBSTRAT REFERIRI/ALUZII care să ne ușureze înțelegerea. Deși citim FSF pentru a descoperi lumi noi, dacă ar fi complet stranii, ar fi incomprehensibile; de aceea, ca să le înțelegem, avem nevoie totuși de niște repere pe care să le recunoaștem. Regula lui Hemingway, numită a iceberg-ului, spune că literatura bună oferă doar vârful, iar restul se subînțelege din contextul istoric, cultural etc.; dar această regulă nu poate funcționa în FSF, pentru că nu deținem contextul.
Nu am învățat la școală istoria și geografia lumilor imaginare, astfel că scriitorul de FSF are două soluții: fie creează serii mamut, în care creionează treptat o istorie și o cultură (ca Tolkien, care a imaginat de la zero până și o mitologie și o lingvistică), fie trișează și le folosește pe cele pe care cititorul le are deja în minte. Cred că toți ați recunoscut în SF numeroase versiuni de Imperiu Roman, de naziști, de cavaleri arturieni și așa mai departe, și trebuie să recunoaștem că funcționează. Cel mai bun exemplu este „Dune”, unde Frank Herbert ne oferă, în foarte puține pagini, un univers complet, iar noi îl înțelegem. De ce a reușit asta? Pentru că de fapt „Dune” este despre islam, despre feudalism, despre Hansă, ordine călugărești și așa mai departe, lucruri pe care le știm deja și nu a mai fost nevoie să detalieze, munca asta am făcut-o cu propriile minți, iar scriitorul s-a eliberat pentru a ne oferi doar esența ideilor. Iar acest truc al folosirii reperelor din istoria reală are și un beneficiu subconștient: cititorul este încântat de propria sa cultură generală și de cât de ușor înțelege, și se simte satisfăcut suplimentar.
*
7. FĂRĂ ȘABLOANE PREVIZIBILE. Toți ne dăm ochii peste cap la șabloanele din filme și oftăm, resemnați: „Hollywood!”, de fiecare dată când se întâmplă exact ceea ce știam din alte 100 de filme că se va întâmpla: mașina nu pornește, blonda se împiedică, negrul moare primul. Din păcate, și o mare parte a literaturii FSF (mai ales americană) este tradițional șablonardă, și exact de aceea FSF-ul de calitate reprezintă doar o minoritate din gen ca ansamblu. Problema este că astfel de scăpări apar și la nume mari și strică complet plăcerea unor romane altfel poate bune.
Romanul FSF bun reușește să ne surprindă, să ne ofere ceva nou, căci acesta este motivul pentru care am ales o carte SF și nu una clasică: similar cu genul oarecum înrudit al romanului polițist (și să recunoaștem că multe SF-uri sunt policier-uri deghizate), ca cititor vreau să mă întreb ce va urma, să fac presupuneri, să mă bucur când mă înșel și autorul mă dă pe spate cu o revelație. Ca exemplu celebru de așa da, cred că tuturor ne vine în minte R.R. Martin, care mereu ne uimește în „Gheață și Foc”; ca exemplu de așa nu, SPOILER, îmi vine în minte Larry Niven cu „Moștenirea Heorot”, unde natura e forțată să dea dă o mână de ajutor creării efectului Hollywoodian: când oamenii sunt atacați de un val de creaturi foarte periculoase pe lângă apă, dar sensibile la uscăciune, exact atunci, întâmplare întâmplătoare, plouă peste tot, zile întregi, de la râu până la tabăra vizată. Mersi Larry Niven pentru cel mai leneș tertip, vreau banii înapoi pe carte. END SPOILER.
*
6. SĂ EXISTE CONFLICT. Literatura FSF reprezintă un gen al acțiunii și al luptei: lupta cu elementele naturii, cu alte specii inteligente, cu imensitatea spațiului, cu apocalipsa, cu moartea, cu timpul, cu oprimarea. Toate temerile profunde ale omului sunt luate de FSF, atacate și, de obicei, înfrânte prin voință și efort. Literatura FSF reprezintă o odă optimistă adusă capacității speciei umane de a se extinde, a se îmbunătăți, a cuceri obstacolele. Eu nu reușesc să identific vreo carte FSF în care să nu existe conflict; de obicei există și niște opozanți personalizați, confruntați prin războaie, concurență, cooptare sau înțelegere.
Regula aceasta este atât de naturală în FSF (contrar literaturii mainstream, unde pot exista lucrări fără nici un conflict), încât nici măcar nu mai realizăm că de fapt este omniprezentă pentru că e necesară ca romanul să fie bun. Ar putea fi scrisă cu ușurință o carte SF non-conflictuală, de exemplu despre niște cercetări asupra clonării de organe într-un mod absolut etic, unde totul merge bine și toată lumea este de acum sănătoasă și fericită. Dar ați citi-o? V-ar place? Recunoașteți că nu, ați aștepta să se întâmple ceva.
*
5. HAPPY END SAU FINAL NEUTRU. Așa cum cititorul de SF are o fațetă de savant, una de filosof și una de luptător, trebuie să recunoaștem că are și o parte, bine ascunsă în inimă, de copil. Vrem de la cărțile FSF să fie realiste, dure, provocatoare. Dar, dacă personajul principal moare, ne întristăm. Ne-ar place mai degrabă să triumfe, să câștige „cauza bună” și să trăiască fericit și glorios până la adânci bătrâneți. Sau cel puțin să supraviețuiască, victorie supremă în unele SF-uri, unde totul e atât de potrivnic încât simpla rămânere în viață este titanică. Iar în cel mai rău caz, dacă eroul moare, vrem să nu fie în van, ci spre binele „cauzei”, fie ea lupta pentru libertate, pentru cunoaștere sau pentru imperiu.
Trebuie să fim sinceri și să recunoaștem: citim FSF pentru ne simți provocați, dar și pentru a ne simți bine, iar o carte în care eroul moare fără rost iar Răul triumfă poate că ne satisface raționalitatea (da, Răul triumfă deseori în lume, majoritatea dictatorilor ucigași au murit liniștiți de bătrânețe, de la Stalin la Mao și de la Tamerlan la Pol Pot), dar sigur ne lasă cu un gust amar: v-ar mai fi plăcut „Dune” la fel de mult dacă se încheia cu victoria Harkonnen-ilor cruzi? Sau dacă la Tolkien câștigau orcii (cum ar fi logic, de altfel)? Mă îndoiesc.
*
4. DIALOG ȘI ACȚIUNE. Fiți sinceri: vă place în SF să citiți descrieri extinse de peisaje, fie ele și de planete străine, sau profundele frământări ale astronautului ce caută timpul pierdut? Eu cel puțin sar peste ele de fiecare dată și cred că acestea există doar pentru că în Occident scriitorii sunt plătiți la număr de pagini. FSF-ul este un gen al faptelor, iar descrierile le vrem doar când sunt absolut necesare pentru a înțelege o lume stranie, și atunci le vrem cât mai eficiente, cu maxim de conținut în minim de cuvinte.
În SF vrem ca personajele să acționeze, fie că citim dialoguri sau narări ale unor acțiuni, vrem „să se întâmple ceva”; iar dacă eroii gândesc, vrem să gândească pragmatic și „la obiect”. Tot aici adaug și o altă parte de text peste care nu numai că sar, dar sunt și enervante: dezbaterile lungi pe subiecte pseudo-filosofice sau politice, iar principalul vinovat de așa ceva care îmi vine în minte este Orson Scott Card (de exemplu în „Vorbitor în numele morților”, sau, mai puțin, în „Wyrm”).
*
3. SĂ FIE CREDIBILĂ. În ciuda unei prejudecăți învechite cum că FSF-ul ar fi „pentru adolescenți”, în realitate acest gen de literatură este abordat de oameni cu înclinație spre știință, deseori cu o pregătire superioară, și, mai ales, cu o natură carteziană (adică raționalistă de tip Descartes). Cititorii de SF nu acceptă lucrurile de-a gata, ci își pun întrebări, încearcă tot timpul să disece, să înțeleagă cum funcționează lucrurile.
Așa că mi se întâmplă ca, citind o carte SF, să mă simt nemulțumit de faptul că un sistem ecologic descris acolo nu ar funcționa per ansamblu (din nou, rușine Niven pentru ”Heorot”!) ; sau un sistem social-economic idealist de fapt s-ar prăbuși sub presiune; sau, mai rudimentar, o mașinărie descrisă nu prea are logică mecanică. Pentru ca o carte FSF să fie foarte bună, toate rotițele trebuie să se potrivească astfel încât lumea, societatea și tehnica să fie credibile și funcționale. Ca exemplu pozitiv, cea mai evidentă mi se pare seria „Fundației” de Asimov (care se și completează la milenii distanță cu cea a roboților), unde totul se leagă logic și complet peste mari distanțe de spațiu și timp.
*
2. SĂ RIDICE ÎNTREBĂRI MORALE/ETICE. Ca să nu fiu înțeles greșit, această condiție nu este neapărat necesară unei cărți FSF „doar bune”: aceasta poate fi reușită și utilizând un sistem foarte clar și cunoscut de Bine-Rău. Dar o carte SF devine cu adevărat remarcabilă și, mai ales, memorabilă, atunci când ne obligă să privim în propriul suflet și să ne întrebăm: oare e rău sau e bine? În care să facem un efort de gândire și imaginație, și apoi, pentru că nu suntem convinși că am găsit răspunsul corect, să ne mai gândim la asta și alte ori, și să o dezbatem cu prietenii.
Eliberată de certitudinile lumii reale (unde, de exemplu, știm cu toții că Isus este bun și Hitler rău), literatura SF poate aborda aspecte imaginare unde binele și adevărul nu mai sunt clare, și ne oferă deliciul de a ne îndoi („Dubito ergo cogito” – Descartes) și de a savura dezbateri cu adevărat provocatoare. Exemple evidente sunt cărțile lui Philip K. Dick precum ”Visează androizii oi electrice?” – și ecranizarea ei ”Vânătorul de Recompense” (Cine e rău și cine e bun? Ce ne face oameni? Androizii care suferă sufletește sunt oameni și deci uciși sau aparate și doar stinși?) sau ”Raport minoritar” – și ecranizarea ”Minority Report” (dacă oprești un infractor înainte de a comite fapta, mai este el vinovat? Pe ce motiv etic îl arestezi, dacă nu a făcut, încă, nimic?).
*
1. EROI ȘI CAUZĂ. Trebuie să recunoaștem: citim FSF din același motiv pentru care ne plăceau poveștile când eram mici: vrem ceva deosebit, vrem ca cei curajoși, drepți și buni să acționeze și să corecteze relele lumii. Poate că acum, maturi fiind, nu mai avem naivitatea să credem că binele învinge, dar vrem ca personajele principale să facă ceva deosebit, să fie remarcabili. În literatura clasică citim și despre viața omului simplu, uneori chiar neputincios (da, Kafka, la tine mă uit), dar în FSF nimeni nu vrea să citească „Foarte scurtele aventuri ale unui orc de când a făcut o bătătură până a murit săgetat într-o luptă minoră din care nu a înțeles nimic”. Nu. Vrem să trăim pasiune și extaz alături de Cel Ales, fie el Paul Atreides, Ulise, Severian, Ender sau Rand Al’Thor. Și dacă eroul are și o cauză cu care să rezonăm, cu atât mai bine, chiar dacă în esență e de fapt aceeași la toți (să salveze lumea).
Dar există și un dar: nu-i vrem perfecți, căci nu ne-am mai putea identifica cu ei. Vrem să aibă frici și slăbiciuni care să ne strângă inima în momente cheie și pe care să ne bucurăm când le biruiesc: ne vrem eroii speciali, deosebiți, dar nu infailibili. Pe scurt, citim FSF pentru că încă mai credem că Făt-Frumos poate înfrânge zmeii….
(imaginea reprezentativă a articolului de prettysleepy1 de la Pixabay )
Blogul de SeFe 