Anul trecut, am citit (în engleză) o povestire SF de Poppy Z. Brite (o scriitoare care m-a impresionat pozitiv cu volumul „Wormwood” – sau un scriitor, ea se identifică drept bărbat homosexual, deci pe mine m-a pierdut pe drum în privința apelativului) despre o apocalipsă zombie, denumită „Calcutta, Lord of Nerves”*. Cu toate că esența textului merge în altă direcție, pe mine m-a uimit (și mi-a rămas în memorie) fundalul: la Sfârșitul Lumii, pur și simplu viața merge mai departe. Da, sigur, zombii devorează oamenii străzii și săracii din castele inferioare, dar clasa mijlocie se grăbește în continuare la serviciu în fiecare dimineață prin traficul aglomerat, privind absentă la cadavrele sfâșiate din mașinile lor cu aer condiționat, în timp ce se îngrijorează că poate întârzie la ședință. În fond, au de câștigat un salariu, de plătit facturi…
Povestirea cu pricina mi-a deschis ochii referitor la o revelație realistă: deși avem sute, mii de filme și cărți despre apocalipse, toate abordează problema greșit: un eveniment extraordinar, la care oamenii reacționează extraordinar. Ei bine, oricine se uită puțin în jur, mai ales dacă a avut ghinionul să prindă o dictatură, un război, o catastrofă, înțelege că, de fapt, la evenimente extraordinare oamenii reacționează… ordinar. Pentru că suntem oameni normali, nu Brad Pitt (ce bătaie de joc a fost filmul „World War Z” față de cartea excelentă, tocmai că și acolo Max Brooks merge spre reacțiile normale) și avem o tendință de nestăvilit de a funcționa conform regulilor. Foarte puțin probabil că am reacționa ca-n Mad Max – mult mai sigur am sta cuminți la cozi, cum fac venezuelenii acum deși trăiesc o realitate mad-max-iană.
Robert Charles Wilson (despre care nu am descoperit ce meserie de bază are, dar aș paria că inginer) a înțeles foarte bine acest adevăr elementar, că oamenii normali reacționează ordinar în orice condiții, iar lumea e compusă 99,99999% din oameni ordinari și doar câteva persoane excepționale (din care există și-n carte, în proporția corectă). Pe deasupra, a înțeles corect și caracteristica contextelor devastatoare (apocalipsă în carte, războaie de exemplu în realitate) nu sunt de scurtă durată, ca la Hollywood, ci durează ani sau chiar decenii. Perioade foarte lungi, în care viețile continuă și, deși nu toate (unii întotdeauna cedează și se sinucid, alții, tot minoritari, profită pentru a deveni infractori), tind să facă orice pentru a menține cel puțin iluzia de „business as usual”. Până în ultima clipă.
Tocmai de aceea, a ales să ne prezinte agonia Pământului (întinsă pe durata unei generații) din perspectiva câtorva oameni simpli, nu super-eroi sau regi; romanul, de altfel, ne este narat la persoana I de un băiat absolut banal, din clasa de jos, care crește în a deveni un doctor generalist. Este oare mai groaznic sau mai simplu să știi că finalul tuturor e cert… peste vreo 40 de ani? Mai are rost să înveți o meserie, să construiești și să aperi relații omenești, să te duci zi de zi la un serviciu absolut banal, deși în jur lumea gonește spre pieire? (prin ardere, cu Terra înghițită de Soare – nu știu dacă aluzia este subtilă la Șoah sau doar eu o simt așa din cauza pasiunii pentru WW2)
Tyler Dupree, băiețelul cu pricina, și prietenii săi, frații Jason și Diane Lawton, ne spun că da. Nu, nu direct, autorul nu doboară al patrulea perete, ci prin viețile lor, urmărite de cartea din copilărie până dincolo de sfârșitul lumii, când ei sunt (cred) pe la 40 de ani. Deși ar putea să se întindă pe jos să moară, niciunul dintre ei, și nici restul omenirii, nu o fac. Pur și simplu, fiecare încearcă să găsească o soluție la a-și gestiona oroarea față de pieirea certă. Tyler o caută prin a ajuta oamenii cât mai are timp, și se face doctor; Diane caută răspunsurile la Dumnezeu și, cum acesta este ca de obicei tăcut, alunecă într-o călătorie spre tot mai irațional, fără însă a deveni ea însăși o nebună; iar Jason, excepționalul, încearcă să ajute omenirea în ansamblu, prin a cerceta științific, a căuta răspunsuri, a încerca soluții.
Soluții care, dacă vor salva sau nu situația, o să vă las să descoperiți singuri – importantă este încăpățânarea de a nu capitula, ci a căuta științific înțelegerea, apoi a inventa tehnici și lucruri pentru a repara ireparabilul. Autorul ne prezintă, echilibrat și nu neapărat negativ, și cealaltă cale (căutarea religioasă), dar nu pe ea o să insist, ci pe faptul că, în fața groazei, oamenii normali caută soluții. O idee simultan înălțătoare (indiferent că încercările au succes ori ba), dar și perfect realistă. La orice catastrofă, inginerii, savanții și, de ce nu, doctorii, și-au suflecat mânecile și s-au pus pe treabă. Nu văd de ce în viitorurile imaginate de SF lucrurile ar sta astfel, și prin această reîntoarcere la o viziune mult mai primordială în scifi (a la Verne), Wilson m-a încântat prin desprinderea sa de plutonul de văicăricioși care cred doar în homo hyena și a readus în atenție că suntem, înainte de toate, homo faber. Omul care face.
Ceea ce nu înseamnă că degenerează într-un optimist infantil – nu, doar ne împinge în realism, fiindcă oamenii trăiesc în realitate și viitorurile, imaginare sau reale, cresc din această realitate. Motiv din care și romanul se citește extrem de viu: este incredibil de veridic, fiindcă este despre mine și tine, despre prietenii, părinții și iubiții/iubitele noastre. Tyler Dupree suntem eu și tu, omul obișnuit care, în fața unei agresiuni extraterestre, gândește, simte și face obișnuit; Diane este colegul sau ruda care se îndreaptă pentru sprijin către Dumnezeu, iar Jason este Icar-ul care apare o dată la câteva sute de milioane de noi, ceilalți, dar există și este la fel de real.
Poate că de aceea am simțit Turbion ca fiind cel mai bun SF citit de mine în ultimii ani: pentru că este atât de credibil că zici că-i realitate, deși vorbește despre o invazie extraterestră, despre colonizarea planetei Marte, cucerirea galaxiei prin interpuși, alterarea omului (fizic și psihic), lucruri deocamdată foarte imaginare, dar atât de bine abordate, că par viața de zi cu zi. Pentru că se ia în serios și ne ia pe noi, cititorii, în serios, oferind răspunsuri bine gândite la întrebări extrem de grele, răspunsuri la care îți spui „Da, asta s-ar putea face”, și într-un mod rațional îți prezintă și succesele, și eșecurile.
Pentru că și discuția cu un marțian este prezentată ca ceva banal după ce te obișnuiești cu ideea (apropo, mi-au plăcut aluziile intenționate la „Străin într-o lume străină” de Heinlein) și pentru că prezența altor civilizații în univers este și ea abordată perfect echilibrat. Poate sunt atât de binevoitoare sau malefice încât ne vine greu să înțelegem de ce; poate că sunt la un nivel atât de îndepărtat de noi, încât singurul cuvânt potrivit este straniu. Poate că există relații civilizaționale de cauzalitate greu de ghicit la prima vedere și poate că scopurile extratereștrilor nu au nimic de-a face cu noi… sau poate că ne țintesc direct.
Oricum, Wilson este foarte priceput în a gestiona toate aceste dileme pe parcursul a peste 500 de pagini; ritmul este unul lent, care pe mine aproape m-a plictisit, dar nimic nu este relevat inutil, prea devreme sau fără să urmărim și înțelegem procesul, eforturile și sacrificiile care au dus la descoperirea respectivă. Revelațiile nu ne sunt servite pe tavă, ci Wilson ne face părtași la cercetarea lor, lentă, dar credibilă și corectă științific. Cu toate că păstrează secretul de bază până la sfârșitul cărții, nu ne simțim duși nici de nas, nici de mânuță, iar când acesta este dezvăluit, reușește să lege toate misterele și să le explice veridic și convingător.
Ca să nu mai spun că senzația de curiozitate este extinsă de abordarea evenimentelor pe trei planuri temporare, prezent, trecut (copilărie) și prezent ceva mai viitor, misterele dintr-unul nefiind neapărat dezvăluite când sunt descifrate cele din altul. Și că, de-a lungul cărții, vom trece prin înțelegerea universului pe mai multe nivele (de la microscopic la individual și meta-individual, la galactic).
Oricum, cartea nu este despre apocalipsă și lupta împotriva ei. Cartea este despre oameni. Turbion ne prezintă, timp de decenii, viețile banale ale unor oameni banali, proiectate pe un fundal tot mai straniu, pe care se străduiesc să-l înțeleagă și gestioneze, cu noi alături de ei. Iar acei oameni sunt foarte bine conturați ca personaje, cu niște calități perfect normale, care variază de la menajeră la savant de geniu, și cu toată gama largă de defecte omenești, de la lăcomie, aroganță, încăpățânare, la alcoolism, fundamentalism, trădare (interplanetară!) și autoritarism. Unele ajută sau rănesc destinele celor din jur, altele, datorită împrejurărilor, întreaga omenire. Cu toate că după gustul meu a fost prea character-oriented față de story-driven cum prefer de obicei, trebuie să admit faptul că această abordare a făcut totul mult mai accesibil, mult mai „suntem acolo împreună, acum ce dracu’ facem?” și, alături de personajele complet vii (chiar și cele enervante nu-s deloc mai puțin convingătoare), cititorul își frământă mintea să caute explicații și soluții. Pentru că îi cunoști prea bine pe Tyler, Diane și Jason și te-ar durea să pățească ceva (avertisment: ceea nu înseamnă că nu vor păți).
În rezumat, mi-a plăcut atât de mult pentru că este o carte ce-și respectă și cititorul, și personajele și abordează fapte și evenimente excepționale realist, din perspectivă credibilă. Pentru că ridică niște întrebări și ne provoacă să le cercetăm împreună pe 500 de pagini, cu instrumente științifice. Și pentru că, într-o revenire la un SF mai primar, vorbește inginerește despre suflecarea mânecilor și pusul pe muncă. Inclusiv la sfârșitul lumii.
- Calcutta, Lord of Nerves o găsiți online aici
„Într-o noapte de octombrie, Tyler Dupree, împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Jason și Diane Lawton, asistă la dispariția subită a stelelor. Curând, oamenii își dau seama că Pământul este înconjurat de o barieră artificială de origine extraterestră, dincolo de care timpul se scurge de milioane de ori mai repede. Luna a dispărut, Soarele a devenit un simulacru, iar întreaga industrie a sateliților artificiali a fost distrusă. Sofisticata tehnologie militară și tot fluxul informatic au fost suspendate. Știrile călătoresc precum niște șoapte, stârnind confuzie și paranoia. În Turbion, treizeci de ani de viață bulversată sunt priviți prin ochii unei generații care se știe condamnată, conștientă că va trăi absorbirea planetei de bezna infinită.”
Turbion, de Robert Charles Wilson
Editura Nemira, 2018, paperback, 528 pagini, traducere Ana-Veronica Mircea
Blogul de SeFe 