Există viață după moarte? Da, știu, nu e deloc întrebarea peste care te-ai aștepta să dai când citești un SF, și totuși la trilogia ”Zorii Nopții” ea este vitală din mai multe perspective diferite. Una dintre ele, deși o linie narativă esențială, poate chiar cea principală, nu o s-o dezvălui, din motive de spoiler. Pe alta însă, pot, fiind mai degrabă filozofică ori sociologică. Și anume, faptul că am crescut, ca sefist, în convingerea absolută, fanatică, aproape religioasă (da, glumă intenționată), că viitorul va fi tehnologic, sau utopic ori, dimpotrivă, apocaliptic, dar cu certitudine va fi laic.
O concluzie logică, social-evoluționist vorbind (la început totul erau zei – panteismul; apoi doar o duzină-două, mai personalizate – politeismul; după care doar unul, monoteismul; evident, logic, în succesiunea mulți-câțiva-unul urmează niciunul). Iar SF-ul, unde S vine de la știință, lumina ce îndepărtează obscurantismul (dar și magia), mi-a susținut această convingere: cvasi-totalitatea viitorurilor imaginate sunt non-religioase (cu puține excepții, cea mai notabilă fiind ”Dune”, deși nici pe acolo nu apare Dumnezeu să zică ceva).
Ei bine, nu și în viitorul imaginat de Hamilton, evident mult mai realist acum, în era talibanilor, a Daesh și Al-Qaida (și-a fundamentaliștilor creștini, hinduși ori budiști, există și ei, doar că nu au prins încă ocazia să ne omoare la fel de eficient). Religiile nu au dispărut deloc în ”Zorii Nopții”, nici setea de sânge pe care o provoacă, ele sau dorința de a le combate. Sunt cât se poate de active, influențează oamenii la fel de tare și au provocat o schismă a umanității, în adamiști (tradiționaliștii) și edeniști (”liberalii”), fiecare linie dezvoltând o cultură proprie, inclusiv tehnologic.
O excelentă viclenie a autorului, pentru a ne oferi simultan două feluri diferite de scifi, două perspective separate asupra evenimentelor care ne amenință, în mai multe feluri, umanitatea, și a deschide o paletă foarte extinsă de personaje și peisaje. Iar extraordinara bogăție a elementelor din”Zorii Nopții” i-a permis să construiască ceva mai rar întâlnit în SF și specific mai degrabă fantasy-ului: o saga epică, uriașă, copleșitoare prin anvergură și complexitate la scară galactică.
De aceea, din motivul scalei grandioase, seria ”Zorii Nopții” mi-a provocat, în calitate de cititor, o senzație mult mai asemănătoare cu ciclul epic fantasy ”Gheață și Foc” al lui Martin decât cu alte trilogii SF (da, aproape în fiecare recenzie ajung și la Martin, pentru că el este gigantul acestui deceniu în umbra căruia se măsoară seriile de SFF. Nu mai spun că epntru mine el a avut un rol covârșitor în ce SF citesc, după ce m-a șocat cu ”Regii Nisipurilor” – aveam vreo 12 ani și îmi dă fiori și acum). Așa că Hamilton a reușit, prin acestă calitate epică, să-mi retrezească interesul pentru un gen care ajunsese, cel puțin în viziunea mea, anchilozat și pur și simplu ne-pasionant:hard SF-ul space opera.
De ce? Pentru că mi-a oferit spiritul de saga, de confruntare pe viață și moarte (la propriu!) între bine și rău, un conflict universal de complexitate inegalabilă în număr de personaje (nu le-am numărat, dar cred că-i bate pe Martin și pe Jordan) și de tărâmuri, de lupte pierdute catastrofal și de victorii neașteptate, de eroi și ticăloși, uneori aceiași, toate acestea într-un context nu fantasy, ci de SF cât se poate de ”ortodox”: galaxie federală, nave spațiale, arme high-tech, extratereștri, invazii planetare, coloniști dârzi, creaturi exotice, telepatie…tot ce m-aș fi așteptat la ”literatura de anticipație” clasică pe care o citeam în anii 80-90 (ea fiind scrisă mai degrabă în anii 50-60).
Ba chiar și personajele par să coboare din ecranele alb-negru de TV din anii 50-60: căpitanul de navă drept și cu spirit de sacrificiu; contrabandistul fermecător și eroic; extratereștrii insecte și extratereștrii prea înțelepți ca să îi mai înțelegem; amiralul oțelit; mafiotul rău, dar simpatic; durii eroici din trupele de comando; toate prototipurile personaje pe care le iubim de decenii sunt prezente, dar într-o lumină nouă, modernizate cu nuanțe și cu evoluții în timp. Numărul lor este foarte mare, după cum ziceam (pe nivele primare, secundare și chiar terțiare), dar tot sunt bine definite individual ca personalitate, pe o gamă de nuanțe foarte variată, de la binele suprem la răul absolut, cu toate gradațiile variabile dintre ele. Și nu numai cele omenești, ci și I.A.-urile, unele mai clasice, altele mai greu de definit (”Șoimii de Vid” sunt I.A.-uri? Ființe vii? ”Animale”? – o să vă pună nițel pe gânduri).
Nu mai vorbesc de fascinantul univers imaginat, o pleiadă de decoruri tipice SF-ului, excelent și credibil construite: de la planetele sălbatice, cu jungle luxuriante și fiare ucigașe, la stațiile spațiale ultratehnice inteligente, cu conștiință de sine (unele protectoare, altele malefice) și de la câmpuri de asteroizi la lumi abandonate misterios de rase dispărute. O varietate bogată de fundaluri prin care Hamilton ne plimbă cu gura căscată, în nave de tip clasic (”metal, cabluri și șuruburi”, ca în universul ”Alien”) sau ”eco-bio” vii, autoregenerabile și dotate cu personalitate.
Credeți că tot acest val cacofonic, de-a dreptul kitsch la prima vedere, se va nărui sub propria-i greutate? În mod surprinzător, nu. Și nu doar pentru că Hamilton își stăpânește cu pricepere și mână fermă ițele narative, personajele și lumile, ci și pentru că toate gravitează, cu diferite viteze și efecte, în jurul unei axe atotputernice și… deloc naturale. Că vorbeam de diferite combinate, principalul fapt care pune în mișcare întreaga trilogie și împarte universul în tabere ireconciliabile care luptă cu înverșunare pentru exterminarea reciprocă (deoarece victoria uneia dintre ele înseamnă automat dispariția celeilalte), vine din cu totul alt gen literar. Nici măcar fantasy, la care nu te poți abține să nu tot faci referire când vorbești de ”Zorii Nopții”, ci de-a dreptul fantastic, în sensul spaimelor din romanele de secol XVIII-XIX. Nu, nu gotice, nici cu vampiri, ci și mai timpurii și cu atât mai ferm ancorate în psyche-ul nostru, indiferent de era trecută, prezentă ori viitoare a vieții. Nu o să vă spun ce, căci și în carte reprezintă un șoc pentru toate personajele și duce instantaneu la ură viscerală și la război galactic, dar după ce o să citiți romanele o să înțelegeți ce vreau să spun. Și chiar merită citite, vă garantez.
Ce pot însă să vă spun este că nivelul de suspans, tensiune și pasiune va fi maxim, că veți avea parte de orice vă puteți dori într-un hard SF, de la bătălii masive între flote spațiale la lupte în junglă și explorări de planete moarte, de la intrigi, spionaj și fanatism religios la I.A.-uri și telepați (ce-i drept, nu și precogi – Hamilton scrie un SF complet realist, ancorat în concret chiar și când e paranormal, și nu unul schizoid ca Dick). Plus pirați. Și Mafia. Și, poate, Dumnezeu.
Citiți-o. E uriașă, dar merită.
Peter F. Hamilton – ”Zorii Nopții”
”Space opera la scară epică: zeci de personaje, sute de planete, intrigi ramificate prin tot universul și decoruri care se întind de la colibe din lemne și sate înnoroiate, până la nave stelare inteligente și sori nou-apăruți. Hamilton împarte omenirea în Adamiști și Edeniști. După lungi războaie, aceștia par că au ajuns la un consens. Dar Adamiștii continuă să creadă în diverse religii, în timp ce Edeniștii doresc să transceadă aceste credințe și condțtia lor umană prin noi descoperiri genetice.”
(Trilogia cuprinde 3 cărți – 9 volume: ”Disfuncția realității”, ”Alchimistul Neutronic”, ”Zeul adormit”)
Editura Nemira, 2013, paperback, 1720+1768+2088 pagini, trad. Mihai-Dan Pavelescu și Gabriel Stoian
Blogul de SeFe 