Uneori, SF-ul ne oferă povești despre explorare pașnică, descoperiri științifice sau prietenii galactice. Mult, mult mai des însă, are intrigi care implică minim un conflict (vezi opinia mea despre subiect și aici). Din două motive: o dată pentru că SF este un gen „de acțiune”, iar acțiunea în mod normal implică și confruntare; apoi, fiindcă adesea este o proiecție viitoare (sau speculație alternativă) a problemelor din prezent (motiv din care, ironic, un gen despre viitor îmbătrânește mai prost decât toate celelalte).
Dacă în privința tehnologiei am putea spune că cele mai importante în universurile SF sunt în primul rând mijloacele și metodele de transport (nava, poarta, gaura de vierme etc.), pe locul II vin tare din urmă… armele. Da, vrem – nu vrem, arsenalul SF este extrem de relevant în ficțiunea de gen. Este foarte extins, imaginativ și variat – și nu doar în space opera și military scifi.
Dar care dintre aceste arme sunt cele mai credibile, devastatoare sau pur și simplu captivante?
10. Virusul din „Apocalipsa” de Stephen King. Ținând cont de momentul apariției acestui top, cred că nu e nimeni surprins cu ce începem. SF-uri cu dezastre sau arme biologice au fost numeroase (și de altfel armele de acest fel sunt printre primele folosite în gen, de H.G. Wells în „Războiul Lumilor”, cu mult înainte de tancuri și avioane), dar nu știu câți dintre fanii genului ne așteptam să trăim real momentul unei pandemii globale – și al unei distopii în care ne ascundem în case în timp ce pe străzile pustii trec doar mașini de poliție, care bubuie avertismente din difuzoare.
Acum, după ce am trecut toți printr-un scurt preview al „ce am putea păți”, realizăm cât de realiste sunt cărțile despre apocalipse bio – iar cea mai realistă dintre toate (mă rog, lăsând deoparte aluziile eshatologice) este „Apocalipsa” lui King (”The Stand”, publicată de Nemira deja de vreo 3 ori – primele 2 ca SF, în 2020 ca… tie-in?). În opinia mea, cu atât mai realistă cu cât la King virusul este o tulpină de gripă – și, dacă privim puțin istoria omenirii, nu coronavirusurile sunt ucigașul „în masă” care ne însoțește constant, ci gripa. Când va veni „marele virus” (și probabilistic vorbind, va veni), probabil gripă va fi. Faptul că există atâtea laboratoare de arme biologice (ca și în roman) nu ne ajută deloc la curaj…
9. Gheața-9 din „Leagănul pisicii” de Kurt Vonnegut. Dacă tot suntem la capitolul apocalipse globale, să trecem de la cea mai probabilă la cea mai amuzantă. Ca mod de prezentare, ce-i drept, nu ca idee în sine, din moment ce gheața-9 ar fi una dintre puținele care ar ucide întreaga planetă și toată viața, nu doar omenirea. Absolut fascinant la ea, însă, este tot nivelul de credibilitate – nu arma în sine, cât disponibilitatea și chiar entuziasmul savanților de a produce așa ceva. Romanul lui Vonnegut nu este despre antihriști și nici măcar hitleri sau stalini, ci despre oameni foarte inteligenți, foarte simpatici și foarte normali. Care, ca toți cercetătorii, vor să obțină mereu mai mult.
Consecințe? Probabil le vom gestiona, nu? Ce atâta panică, man? Ei bine, gheața-9 este absolut înspăimântătoare prin faptul că devine o armă, și încă cea mai distrugătoare vreodată, datorită consecințelor neașteptate ale unui produs în sine benefic și banal. Își are locul în top și pentru șansele șocant de mari ca așa ceva să se întâmple oricând (fiindcă efecte secundare neașteptate pot să apară în fiecare zi, la orice produs nou), dar, totuși, și datorită efectului șocant de distructiv.
8. Steaua Morții (Death Star) din Războiul Stelelor (Star Wars). În sine,Steaua Morții este mai degrabă o idee tâmpită, dacă e să fim sinceri cu noi și cu domnu’ Lucas. Un consum enorm de resurse, pe termen lung, pentru un scop unic și exagerat, lăsat pe deasupra și penibil de vulnerabil. Problema este… că oamenii chiar fac așa ceva. Chiar investesc enorm și stupid în arme gigantice, șocant de costisitoare și ridicole ca idee, precum, de exemplu, mega-tunurile naziste sau cele ale lui Saddam Hussein. Dictatorii chiar pretind, iar și iar, construirea unor gigantoșenii pe care nu și le pot permite și care nici măcar nu pot fi orientate spre alte ținte. Doar pentru că au ceva de demonstrat. Măcar Steaua Morții, spre deosebire de mega-tunuri, nu este și evident falică – deși seamănă totuși cu (alt)ceva…
Pe de altă parte, își găsește un loc în top nu numai datorită calității sale de simbol al prostiei omenești când vine vorba de exagerări în arme, ci și pentru că este o metaforă străvezie la adevărata armă supremă din realitate, bomba nucleară, și la mentalitățile reale care duc la armele de distrugere în masă.
7. Costumul de luptă din ”Armor” de John Steakley. Armură mecanizată, costum autonom de luptă, mech, spuneți-i cum vreți: de când a fost adus conceptul în atenția publicului de către Heinlein în „Infanteria Stelară”, a fascinat generații întregi de cititori cu înclinații războinice. Dacă se spune că ”Armor” de Steakley este ceea ce ar fi trebuit să fie „Infanteria Stelară” dacă se ocupa de lupte, nu de politică și mentalități, la fel de adevărată ar fi și comparația în privința costumului de luptă: Heinlein ne-a prezentat ideea, însă Steakley a dezvoltat-o la adevăratul său potențial.
De ce ne fascinează costumul mech? Pentru că ne oferă sentimentul de blitzkrieg al tancurilor (și puterea lor de foc), dar și cel elitist al cavalerilor medievali în armură, și mobilitatea de desant a pușcașilor marini, și combinația de curaj și pericol/suspans personal al războinicului individualizat. Adică ce-i mai bun ca adrenalină și satisfacție din mai multe sisteme diferite de luptă și, în esență, sentimentul de invulnerabilitate și super-puteri pentru un om normal (nu vreun supererou). Și mai oferă și toate avantajele robotizării, dar tot cu un om în control, motiv din care psihologic ni se pare o armă mult mai acceptabilă decât dronele automatizate de luptă (care ar face același lucru și cert mai eficient).
6. Sofonii din „Problema celor trei corpuri” de Liu Cixin. În general, armele sunt folosite în războaie – după ce acestea au început, declarate sau nu. Fapt complet valabil și în SF. Ce ne spunea însă Sun Tzî încă din sec. V î.Ch.? „Apogeul artei războiului este să-ți înfrângi dușmanul fără a fi nevoie să lupți.” Aspect devenit cu atât mai evident în timpul Războiului Rece, când adevăratele lupte nu s-au mai dus cu tunuri și rachete, ci prin spionaj și contraspionaj (plus propagandă), ideea fiind să distrugi sistemul inamic de funcționare statală înainte să își folosească arsenalul nuclear. În acea perioadă a apărut și conceptul de „descurajare strategică”, adică să îți convingi rivalii că nici nu are rost să mai lupte, iar un rol vital l-au jucat informațiile.
Cel mai important era să știi ce fac și au de gând să facă. Iar descurajarea supremă ar fi, evident, să știi tot, iar ei să știe că știi tot. Dacă oricum tu știi instantaneu ce face inamicul și poți pregăti riposta în avans, mai are rost să încerce el ceva? Nu, și astfel ai avea arma (pașnică) supremă, care anulează însăși ideea de a folosi armele mai concrete. Nu e de mirare că ”spionii” perfecți (și incoruptibili/imposibil de transformat în agenți dubli) au fost inventați în SF de un scriitor dintr-o dictatură care își urmărește total cetățenii, urmașă a unui imperiu care de 5000 de ani preferă să își strivească inamicii în mod pașnic. Nici cât de credibili i-au ieșit…
5. Gom Jabbarul din „Dune” de Frank Herbert. Antonimul unei arme care îi vizează pe toți, precum sofonii, ar fi una care țintește o singură persoană. Moartea complet personalizată. Ar fi ea oare eficientă în acest caz atât de limitat? După cum vedem și în „Dune”, atâta timp cât societatea umană are lideri persoane individuale (iar deocamdată nu a existat și nu s-a imaginat vreo altă formă de societate, până și comunismul fiind de fapt condus tot de niște masculi alfa „pe persoană fizică”), răspunsul ar fi: da.
Ar fi o armă mai eficientă (orice lider e mai sensibil la amenințarea cu moartea unei singure persoane – el însuși – decât la cea cu moartea a milioane de supuși de care nu-i pasă); ar fi o armă mai înspăimântătoare dacă ar promite ceva mai rău decât moartea – suferință inimaginabilă – și, cel puțin pentru restul cetățenilor, ar fi o armă mai umană (o singură moarte, nu milioane). În mâinile potrivite și îndreptată împotriva persoanei potrivite, ar avea un efect de descurajare și șantaj la fel de puternic precum sofonii. Și ar fi cea mai umană și într-un sens mai metaforic, dacă o ascultăm pe Maica Mohiam când îl testează pe Paul Atreides și îi spune că gom jabbarul „ucide doar animalele”, nu și oamenii (nu o să detaliez sensul, pentru a evita spoilere).
4. Copiii supradotați din „Institutul” de Stephen King. Totuși, dacă e să vorbim despre arme „umane”, ce ar putea fi mai uman decât… oamenii? Firește, am fost dintotdeauna capabili să omorâm alți oameni folosindu-ne aptitudinile fizice, fiind practic noi înșine „arme personale”, dar apariția armelor tehnologice ne-a oferit un mare, și, sincer vorbind, extrem de necesar avantaj: capacitatea de a ucide de la distanță. Ca și un dezavantaj: ai nevoie de industrie, resurse și timp pentru a le produce, iar la cele actuale și de muniție pe care să o porți mereu asupra ta. Cam limitativ, dar și lupta corp la corp este extrem de periculoasă.
Așa că nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi dacă am putea să combinăm doar avantajele din cele două alternative? Să ucidem cu propriile aptitudini mentale, fără arme fabricate, însă… de la distanță? Ar fi extrem de eficient, din moment ce țintele nici nu ar ști „ce i-a lovit” și deci s-ar evita riposta, iar atacul nu ar putea fi contracarat cu armuri, antiaeriene sau alte mijloace de apărare. Prețul plătit ar putea fi însă prea mare, după cum ne descrie King, iar gestionarea unei astfel de arme chiar mai puțin etică decât cele clasice. Așa că note maxime la eficiență, dar nu și la costuri…
3. Varianta 13 din „Omul negru” de Richard Morgan. Ce-ar fi însă dacă nu am mai aștepta ca evoluția să producă imprevizibil accidente (sau următoarea sub-specie) cu puteri psihice suplimentare și am lua problema în propriile mâini? Oricum capacitățile parapsihologice sunt pură speculație, însă războinici mai eficienți fiindcă erau fizic mai puternici, agili sau sufletește mai curajoși au existat mereu de-a lungul istoriei. Ca să nu mai vorbim de rolul esențial al agresivității în câștigarea luptelor, aspect perfect valabil și în prezent în tactici oficiale ca „shock and awe”, nu doar în trecut (precum beserkerii vikingi, de exemplu).
La nivel teoretic, probabil că avem deja, măcar la nivel de premise, capacitatea de manipulare genetică pentru a produce indivizi mai puternici și mai rapizi în reflexe, ori de combinare cu gene de la specii înrudite (cimpanzeii) pentru a crește agresivitatea înnăscută. Versiuni de luptă ale speciei umane. Este foarte credibil că vom putea produce direct, într-un viitor previzibil, soldați de elită. Indivizi concepuți, născuți și crescuți special pentru a înfrânge, dar și înspăimânta inamicii. Deloc etic, firește, probabil nici inspirat (nu ar deveni periculoși și pentru creatori?), dar când au fost acestea argumente suficiente în timpul războaielor? De câte ori nu au fost create unități sau arme evident imorale și fără asigurarea că nu vor fi folosite și împotriva stăpânilor inițiali?
2. Cuvintele (limbajul) din „Snow Crash” de Neal Stephenson. Toate armele umane, fie ele copii supradotați sau soldați alterați genetic, au ceva în comun cu toți ostașii reali din istorie și prezent. De fapt, cu noi toți, pentru că este una dintre caracteristicile esențiale care ne fac oameni: vorbirea. Pentru a funcționa, o armă (sau servantul ei) are nevoie de instrucțiuni – de o țintire, din moment ce o armă imposibil de ațintit ar fi ori inutilă, ori suicidară pentru utilizator.
De la soldatul individual la Steaua Morții sau chiar sofoni, războiul nu poate fi purtat fără comunicare. Iar comunicarea, orice comunicare (chiar și cea non-verbală, binară sau prin feromoni) are nevoie de un limbaj, comun ambelor părți care „discută”. O cale de acces la ele, imposibil de eliminat, indiferent cât de blindate, rapide ori inteligente ar fi acele părți.
Și o cale de acces inerent programabilă – mai grav, reprogramabilă. Preia controlul asupra sensului ordinului și ai preluat controlul asupra armei sau soldatului care primește un ordin – fiindcă înțelesul pe care îl va primi va fi cel ales de tine. Pe deasupra, orice limbaj creează niște „canale” predefinite de răspuns: dacă ai cheia potrivită la ele, stăpânești mintea și inamicul tocmai ți-a devenit sclav fără măcar să realizeze că nu decide voluntar, ci execută linii de cod predefinite…
1. Sabia laser (lightsaber) din Războiul Stelelor (Star Wars). Ei, aici e aici. Sabia laser nu este cea mai periculoasă armă: în mod normal ea poate fi folosită doar împotriva unei persoane sau grup mic, în timp ce spadasinul e vulnerabil la atacurile de la distanță. Nici nu asigură vreun control sau descurajare a inamicului. E departe de a avea capacități apocaliptice. Nu e nici personalizată, nici de distrugere în masă, nici măcar high-tech sau vreo metaforă inteligentă. De fapt, cu tehnologia previzibilă în viitorul apropiat nu e nici măcar posibilă și oricum, dacă s-ar putea realiza, cert cu costuri mult disproporționate față de rezultat… de ce ai face așa ceva? Nu ar fi mai eficient să ai o sabie telescopică și cu lama dintr-un aliaj ultra-ușor, ultra-rezistent și ultra-flexibil, mult mai credibil ca perspectivă?
Răspunsul simplist ar fi: pentru că face „vâj-vâj”.
Răspunsul mai pe larg este că face „vâj-vâj” într-un mod cool, care ne-a sedus pe toți, și că este o armă de lumină – ceea ce captivează și maimuța din noi (sau poate chiar mai adânc, reptila din noi), fascinată de obiectele sclipitoare și lucioase, dar și sentimentul moral, religios, de Bine (din moment ce automat asociem lumina cu binele). Pentru că este un simbol al luptei binelui, al artei marțiale (și nobleței) subînțelese a spadasinului care o rotește. Pentru că ne captivează cele mai primitive și esențiale simțuri (văzul și auzul), astfel că fiecare dintre noi se simte minunat când își imaginează că are una în mână. Sunt convins că nu există nimeni dintre cititorii acestui top care să nu se fi jucat în copilărie cu un băț pe post de sabie laser, vâjâind printre buze, și care, dacă ar fi singur în casă și i s-ar pune în mână o sabie laser de jucărie, nu ar roti-o încântat, chiar și la 30-40-50 de ani.
O fi ea o tâmpenie din punct de vedere militar și științific, dar dacă întrebi pe oricine prin surprindere: „zi-mi repede o armă SF!”, 90% ar răspunde „sabia din Războiul Stelelor!” (iar restul, probabil pistol laser, un alt concept ineficient…).
Așa că, orice aș spune, câștigă detașat la notorietate și popularitate. Well done, mr. Lucas…
Imaginea reprezentativă de Alemko Coksa de la Pixabay
Blogul de SeFe 