Atunci când a apărut în „arena” grimdark, Luke Scull a provocat imediat rumoare prin două controverse. Prima, e atât de grim, încât a scandalizat prin introducerea nu doar de torturi, violatori, viscere și mutilări sângeroase (nu tocmai necunoscute fanilor subgenului), ci și excremente, vomă, hemoroizi și alte produse dezgustătoare ale corpului uman. Aici tot ce am de spus este că doar un mic procent din aparițiile lor par în plus, exclusiv pentru șoc (deși există și acestea), iar în general sunt între niște limite justificabile într-un tip de fantasy hotărât să ne arate realitatea la adevăratul ei nivel de dezagreabilitate – și ceva pe deasupra.
A doua, și mai scandaloasă pentru unii cititori, a fost extrema asemănare a stilului, lumii și unora dintre personaje cu cele din seria Prima Lege, scrisă de (aproape) vecinul său tot britanic (adică-s în orașe destul de apropiate), Joe Abercrombie. Scull se jură că nu-l citise pe Abercrombie când și-a scris trilogia, distanța de 7 ani între ele face afirmația destul de dubioasă… dar și ce? OK, Grim Company este o clonă de Prima Lege, dar e atât de bună încât orice fan real de Abercrombie nu poate să fie decât entuziasmat de ea – fiindcă oferă mai mult din (cam) aceeași lume, la un nivel fix la fel de bine scris precum grimdark-ianul mai celebru.
Și, după cum spuneam chiar din titlu, cea mai evidentă asemănare este Logen Nouă Degete. Un personaj atât de bun și memorabil încât toți fanii abercrombieni oftează după el, în timp ce creatorul său ori îl mai folosește doar ca aluzie, ori deloc. Ei bine, am descoperit de ce. Logen tocmai aventurește prin cărțile lui Scull, sub pseudonimul Brodar Kayne. Nu a reușit însă să ne păcălească deloc, fiindcă în rest ESTE Logen la absolut tot, așa că eu am citit noua trilogie cu mare plăcere, drept continuarea aventurilor lui Logen. Chiar mi-era dor de barbarul meu preferat! Și aici e la fel de excepțional în luptă, la fel de frământat de trecut și rece-resemnat, doar ceva mai îmbătrânit și cu dureri de spate (ceea ce face și mai credibil că e tot el, câțiva ani mai târziu – probabil vreo 7, diferența dintre trilogii).
Iar veștile bune continuă: ne era dor și de Glokta. Ta-da-daaam…. avem parte de Juma-de-Mag (Half-Mage), un fost (nu mai contează ce), mutilat (el e în scaun cu rotile, față de Glokta în cârje), cu niște supărări pe propriii stăpâni și devenit complet amoral. A, și implicat numai prin comploturi, spionaje, asasinate și alte intrigi bine-cunoscute inchizitorului Glokta. Doar că e ceva mai furios, ceea ce era de așteptat, că au mai trecut niște ani.
În rest însă, i-aș contrazice pe detractori: celelalte personaje sunt noi. Protagonistul Davarus Cole este un arogant plin de aere nejustificate, care treptat învață să lupte, să mai aibă și îndoieli și să se umanizeze, precum Jezal dan Luthar; însă personajul lui Abercrombie avea rolul să ne facă să-l urâm, în timp ce Davarus Cole, fiul celebrului Illarius Cole (Illarius, get it?), este un clovn cu rolul de a ne amuza. Și îi iese foarte bine. Ba chiar e atât de idiot și bășinos (bine, e și de-abia ieșit din adolescență), încât… e credibil. Chiar am cunoscut astfel de cretini gonflați de propria admirație de sine și sunt pline străzile și acum de ei. Oricum, are și el parte de niște twist-uri, dar complet diferite de evoluția lui Jezal.
Din pleiada de personaje, protagoniști antipatici și antagoniști empatizabili, toți bine conturați, aș mai vorbi despre doi. Mai întâi, despre partenerul de luptă al lui Logen, pardon, Kayne: Jerek „Lupul”. Jerek este un bărbat foarte, foarte furios, care are mari probleme cu gestionarea respectivei furii. Și față de inamici (beserker mode, ceea ce-i foarte util în lupte), dar și față de aliați, care se tem de el mai tare decât de dușmani. Având în vedere că este un bărbos din munți, care tot timpul cârcotește și înjură, dar are niște melancolii nedestăinuite după un trecut personal pierdut (și niciodată dezvăluit cititorului, ceea ce am apreciat), mi-a fost imposibil să nu îl citesc drept dwarf și să nu mi-l imaginez ca unul dintre cei din The Hobbit. Și cum i-am adorat pe cei de acolo, l-am adorat și pe Jerek și veșnica lui mânie, pe muchie între înspăimântătoare și ridicolă.
De altfel, în mai multe privințe fantasy-ul lui Scull mi-a amintit de atmosfera și conflictele din gaming – în special din (Elder Scrolls V) Skyrim, mai ales că un personaj principal se plânge că „he took an arrow to the knee”. Dacă e nevoie să vă explic gluma, nu sunteți gameri 🙂 Scull însă este, chiar de meserie (a lucrat la Bioware și Ossian), astfel că fanii de RPG-uri fantasy cert se vor simți foarte bine în Grim Company (mă rog, când nu calcă în rahat sau vomă, cu care Scull e cam generos).
Al doilea personaj memorabil este unul dintre antagoniști – tiranul Salazar. În standardul tipic grimdark, unde de obicei băieții răi „au și ei dreptatea lor”, Salazar chiar este un băiat rău: un dictator fascist tipic sud-american, ale cărui metode de urmărire a populației cu servicii secrete și de pedepsire a disidenților prin răpire și dispariție mi-au adus foarte clar aminte de Argentina.
Pe de altă parte, rămâne de văzut dacă este CEL mai rău dintre cei câțiva Lorzi-Magi rivali (foști camarazi în războiul prin care au ucis zeii, dar deveniți inamici la împărțirea prăzii) – iar personajele care luptă pentru libertate și democrație în Dorminia sa… vor afla. Apoi, Salazar este un om dezamăgit, resemnat și epuizat de tot ce a ajuns să fie pentru a asigura o stabilitate (plătită cu vieți) într-o eră a haosului – și nu ai cum să nu simți pentru el mult mai multe decât ură, deși… o merită și pe aceea. De altfel, ambivalența și dualitatea moralității într-o lume care se îndreaptă rapid spre apocalipsă este întruchipată și mai evident de mâna sa dreaptă, șeful poliției aș putea spune, un om bun care face tot ce face (adică numai rele) de dragul dreptății, ordinii și disciplinei (cu orice preț).
Oricum, situația politică este complicată, în toate cele trei planuri unde se desfășoară acțiunea: Nordul barbar, dominat de Șaman, deocamdată un Lord-Mag mai degrabă misterios, care e dispus inclusiv la genocid asupra propriilor orașe pentru a putea oferi un „front unit” împotriva demonilor ce încep să invadeze dinspre Miazănoapte (demoni deloc asemănători celor din seria Demon a lui Brett, ci mai degrabă unor monștri lovecraftieni – unii – sau efectiv dragoni întunecați – alții); dictatura fascistă din Dorminia, unde luptătorii pentru libertate nu au de ales decât să se alieze cu inamicii orașului-stat (și oare-i vor binele acei inamici, așa cum susțin?), iar Salazar comite și el genocid fără niciun regret; straniul Oraș al Turnurilor, condus de nevăzuta Doamnă Albă prin intermediul „fetelor” sale, despre care e greu de ghicit ce sunt exact (sau măcar dacă-s oameni – ori vii). Toate cele trei planuri narative se influențează reciproc, în cel mai bun spirit al fantasy-ului modern, iar poveștile și personajele se revarsă dintr-una în alta, cu diverse consecințe – dar și, mai ales, cu perspective diferite asupra acelorași conflicte, ceea ce le adaugă și profunzime, dar și o doză de dubiu asupra „cui are dreptate”.
La această combinație de povești bune (relativ originale) și personaje bune (relativ neoriginale sau chiar clone ale altora mai faimoase) se adaugă și stilul de scriere foarte bun, alert și clar. La fel de bun ca al lui Abercrombie – pentru că, de fapt, ESTE stilul lui Abercrombie, doar ceva mai întunecat. Atât de similar, încât rar îți amintești din când în când în timpul lecturii că NU citești altă trilogie a lui Lord Grimdark (de obicei, după cum ziceam, când Scull se aventurează și în scabros – dar nu chiar atât de excesiv cât să afecteze imaginea de ansamblu).
În opinia mea, un mare plus. Abercrombie nu-mi poate oferi suficient de repede, suficient de mult grimdark abercrombian, așa că nu pot decât să mă bucur de faptul că-l primesc, în paralel, și de la Scull. Sau pentru că, după cum ziceam, am parte de încă trei romane cu Logen, „emigrat” sub alt nume, pe un alt continent care-și găsește perfect locul (inclusiv ca nivel tehnologic) în Prima Lege.
Verdict? Nouă degete din nouă!
The difference between a hero and a killer lies in the ability to justify dark deeds. But this is the Age of Ruin. And there are no heroes…
Five hundred years ago, the world was destroyed in the celestial Godswar. Seeking to throw off the shackles of the deities who created them, a cabal of mages rose up and made war upon the Gods. Though they won out, it was at a great cost: the ensuing cataclysm brought forth the Age of Ruin to the world.
Five hundred years later, the world limps on, seemingly winding down to an inevitable end. Dystopian city states have arisen, each presided over by one of the Magelords who first made war. Corrupted, near-immortal, and far too powerful, those wizards who once sought to free the world now make war upon each other, while the helpless populace limp on from day to day.
Into this blighted world, steps Davarus Cole, a boy obsessed with notions of heroism and adventuring, who burns to do great deeds. One night, in a reckless act, Cole gets himself into a brawl with the authories. He quickly finds himself sent away from the city, where the world still groans from the ancient cataclysm, and the corpses of Gods lie deep beneath the bedrock, leaking wild, uncontrolled magic into the world.
Editura Roc, 2014, paperback, 432 pagini (în engleză)
Blogul de SeFe 