(**în cot, la ce vă gândeați?)
Da, sunt și eu, ca și voi, fan ASOIAF și/sau GOT (la mine e „sau”). Și, ca și voi, tânjesc după mai mult Westeros și mai multe intrigi și răsturnări de situație à la R.R. Martin. Doar că moș Martin are, se pare, alte treburi (eu suspectez că a fugit cu Rothfuss pe vreo insulă tropicală paradisiacă, altfel nu-mi explic lipsa lor de milă față de milioanele de fani). Așa că, atunci când am găsit și devorat o tetralogie fantasy care nu numai că s-a dovedit o excelentă alternativă, dar și absolut memorabilă (a trecut ceva de când am citit-o, dar tot știu perfect povestea și personajele și… încă îmi pasă de ele!), am decis că trebuie să vă împărtășesc vestea cea bună.
La seria The Faithful and the Fallen (TFTF) de John Gwynne mă refer – sau, ca să fac un foarte scurt TLDR la ce urmează, la versiunea scoțiană a englezescului ASOIAF (nu, nu e în gaelică, în afară de cuvintele pentru creaturi, dar majoritatea personajelor par „highlanders”, spre deosebire de evident sud-britanicii lui Martin). Și, ca să vă conving, o să purced la o recenzie atipică, în care o să vorbesc despre TFTF în oglindă cu ASOIAF (dacă e bună în sine, mă întrebați? Un indiciu ar fi totalul de vreo 47.000 de note acordate seriei pe Goodreads, deci vă imaginați cam ce bază de fani are, chiar și fără un serial – încă).
Bun. Vă e dor de Westeros, cu regatul targaryenilor sfărâmat în atât de multe entități feudale, în continuă schimbare a alianțelor și dușmăniilor? Bine ați venit pe continentul cunoscut drept Banished Lands, o federație de regate subordonate unui Rege-peste-regi! (High King – mda, percep aici și o aromă de Skyrim, dar nu cred că deranjează pe nimeni dintre cei care știu la ce mă refer). Continent care pare mai degrabă o insulă mare (așa cum Westeros e teoretic o insulă, dar pare un continent), unde amenințare mai există doar în Nordul înghețat și prin codrii în care încă mai supraviețuiesc băștinașii originali, Uriașii. Dar stați liniștiți, există un ordin de războinici dedicați să-i oprească, teoretic voluntari, mai degrabă exilați în Rondul de Noapte. Mă rog, îi zice altfel, dar oferă niște aventuri chiar interesante pe frontiera cu tărâmurile de dincolo de Zid, pardon, de dincolo de fluviu.
POV sunt din absolut toate clasele sociale, reprezentate foarte echilibrat: și regi și prințese, și nobili sfetnici sau preoți, și cavaleri sau războinici mai de rând, dar și pescari, bandiți, pirați, fierari, vânători, vrăjitoare și chiar și copii.
În rezumat, colecția sfărâmată de regate – bifat. Iar sfărâmarea începe când este asasinat High King Aquilus, un om atât de onorabil și băiat bun de mai că te aștepți să zică „Winter is coming!” înainte de a fi asasinat mișelește și de cine te aștepți mai puțin. Cu partea asasinatului se ține de cuvânt, dar înainte de a încasa un nobil jungher ne avertizează că ”Black Sun is coming!”. Mno, nu le poți avea pe toate, dar close enough.
Și cum de la acest eveniment toți marii nobili (aici regi, deși real sunt la nivel de jarl, aș zice eu) o iau razna și se aliază, atacă, asasinează, trădează, pleacă genunchiul sau pierd capul și tot așa, avem parte de o spectaculoasă explozie de multiple perspective narative (POV). Chiar atât de multe încât pe alocuri sunt cam greu de urmărit… ceea ce le este perfect familiar fanilor ASOIAF. Ce are în plus față de Martin, și mi se pare admirabil, e faptul că aceste POV sunt din absolut toate clasele sociale, reprezentate foarte echilibrat: și regi și prințese, și nobili sfetnici sau preoți, și cavaleri sau războinici mai de rând, dar și pescari, bandiți, pirați, fierari, vânători, vrăjitoare și chiar și copii.
Motiv din care avem parte și de mai multe intrigi diferite, care curg separat, dar se influențează semnificativ, chiar și atunci când nu există contact direct între protagoniști și teatre de acțiune. Și sunt și foarte bune, și destul de complexe, și pline de trădări și răsturnări de situație. Ba aș zice că la capitolul trădare Gwynne pare chiar mai pesimist în privința oamenilor decât Martin, fiindcă producția la hectar e șocant de ridicată – nu însă și implauzibilă. Ca și la Martin, evenimentele curg foarte realist unele din altele, reacțiile, chiar dacă uneori nejustificate sau greșite, sunt la fel de naturale, iar motivațiile tuturor sunt foarte credibile.
De altfel, la Gwynne am fost impresionat de cât de credibile sunt și motivațiile „băieților răi” (villains). Spre deosebire de ASOIAF, unde probabil doar Lannisterii sunt 100% răi și restul se întind pe multe trepte ale scării de gri, în TFTF negrul și albul sunt mult mai evidente – însă și cei mai ticăloși de acolo au un istoric personal care explică perfect de ce fac ceea ce fac. Adică și atunci când își vând sufletul diavolului (la propriu) și o dau numai în crime și ticăloșii, nu poți să nu-ți spui: „măi, are și el dreptatea lui…”.
Oricum, să nu credeți că este o carte doar de political fiction (adică de intrigi de curte, fie ele și finalizate cu otravă sau un pumnal în coaste), chiar dacă și partea acesta e fascinantă și bogată, din moment ce și la Gwynne există și sub-tabere în tabere (dușmănii vechi sau conflicte noi între aliați). De fapt, cel puțin cât la Martin (chiar mai mult aș zice), avem de parte de lupte din belșug. Și mari, bătălii spectaculoase între armate ale mai multor regate și de o parte și de alta, și mici, adică dueluri sau confruntări între mici grupuri de prieteni. Și pe uscat și pe mare, din moment ce și aici avem și „vikingi” din insulele învecinate, care de-abia așteaptă să se bage în haosul de pe continent.
Personajele pozitive o încasează de le sar capacele: în logica (și atmosfera) cel puțin grim, dacă nu de-a dreptul dark, similară lui Martin, și la Gwynne cei buni (sau măcar cei cu care ții) pierd frecvent. Și pierd dezastruos.
Că veni vorba de „mai mulți de fiecare parte”, și în TFTF, ca și în ASOIAF, funcționează extrem de credibil mentalitățile și loialitățile feudale de tip „dușmanul lordului prietenului meu îmi e dușman automat și mie” sau invers, ”îmi ești prieten fiindcă ești vasal unui lord aliat cu lordul prietenului meu”. Ceea ce duce aici la situații absolut fascinante, în care există băieți foarte buni și onorabili (și fete bune, stați liniștiți, „distribuția”-i echilibrată) în tabăra celor răi, care servesc răul suprem… din onoare și cinste; respectiv băieți foarte răi care luptă pentru tabăra bună fiindcă… e prada mai bună sau îi urmărea „poliția” regelui rău (ei fiind criminali deloc onorabili).
De unde ajung la alt punct excelent realizat de Gwynne, fix la nivelul lui Martin: personajele se schimbă de-a lungul cărților. Unii evoluează, alții involuează, își schimbă convingerile când sunt confruntați cu fapte, schimbă tabăra, își descoperă sau pierd simțul onoarei și datoriei, își pierd credința, cedează nervos, ezită, iau decizii greșite, sunt miloși când nu e cazul și nemiloși cu cine nu merită…
Ba aș putea spune că oferă și ceva în plus față de evoluțiile spectaculoase, dar credibile ale unor personaje ca Jaime Lannister, de exemplu: la Gwynne personajele fac și pași înapoi. Adică un ticălos se schimbă, devine mai bun… dar la un moment dat îți spulberă speranțele și ceva îl împinge înapoi în rău. Unele dintre personajele din TFTF sunt ca niște dependenți: „cresc” ani de zile… până dau iar de drog și nu se pot abține. Drogul fiind puterea, sau răzbunarea, sau iubirea… dar important e că au povești cu dus și întors. Niciodată previzibile, dar mereu credibile.
Nu mai zic de personajele pozitive care o încasează de le sar capacele: în logica (și atmosfera) cel puțin grim, dacă nu de-a dreptul dark similară lui Martin, și la Gwynne cei buni (sau măcar cei cu care ții) pierd frecvent. Și pierd dezastruos. Și uneori trebuie să fugă, alteori să se ascundă sau să accepte aliați cel puțin discutabili pentru a supraviețui… fiindcă așa e și-n realitate. Ba chiar, tot similar lui Martin, apar și câteva dezastre de-a dreptul devastatoare pentru o tabără sau alta, care mai reașează jocurile atunci când păreau făcute.
Un fapt pe care l-am apreciat în egală măsură și la Martin și la Gwynne este că aceste răsturnări de situație nu sunt deloc… magice. La fel ca și în ASOIAF, TFTF este un low fantasy cu extrem de puțină magie, folosită absolut secundar (adică și fără ea nu prea era mare diferență); și de fapt și fără alte elemente de high fantasy (elfi, trolli, dwarfi, vrăjitori și tot așa). Ba chiar mai low fantasy decât la Martin, că nici măcar nu mai avem dragoni. Poate că unora o să vă lipsească, dar eu personal m-am bucurat că nu există super-arme care înclină prea tare balanța de-o parte.
(V-am spus că personajul principal are un Lup Străvechi? Mă rog, un wolfen… adică un fel de warg, cum îi știm din mitologia germanică).
Dragoni nu or fi, dar avem… îngeri și demoni. Ce-i drept, nu-i așa rău cum sună la prima vedere, că lucrează mai mult prin „șoptit la ureche” și propagandă, iar când se bagă totuși în conflict o fac cu o sabie în mână, nu cu vrăji (și mor pe capete). Din cauza lor, nici amenințarea nu este una de tip invazie a Celorlalți, ci… o apocalipsă de tip mitic.
TFTF nu este doar low fantasy (și grim) ca la Martin. Are în plus și o serie de elemente de epic fantasy.
Nu vă speriați, nici ea nu se dovedește a fi chiar ce „s-a profețit”, ci oferă niște surprize destul de laice, dar pune lucrurile în mișcare și pe coordonate „cruciate”, nu doar pur feudale, ca la Martin. Cărora li se opun, credibil, niște primi germeni ideologici, dar nu o să fac spoiler despre niște băieți elitiști, îmbrăcați în uniforme negre… Oricum, și „profeția” oferă ocazia pentru cel puțin două twisturi spectaculoase (e clar că vin „Bright Star” cel bun și ”Dark Sun” cel rău, dar care-i care? Răspunsul nu e deloc simplu nici pentru personaje. Nici măcar pentru ei doi, real interșanjabili până la un anumit punct).
Altceva relativ în plus față de Martin ar fi uriașii. Zic relativ deoarece și el are Copiii Pădurii ca băștinași originali, mai puternici magic, dar nu-s așa relevanți și nici prea dezvoltați. Gwynne dezvoltă foarte bine tema rasei anterioare, mai ales că la el aceștia încă există și-s foarte activi, chiar dacă, înfrânți și sfărâmați, sunt ascunși prin codri și în Nordul Înghețat. Acolo unde supraviețuiesc, însă, au propria lor dinamică politică și etică, la fel de credibilă și fascinantă, care-i aruncă într-o tabără sau cealaltă. Uneori și din același clan, rupt de viziunile diferite față de abordarea conviețuirii (sau confruntării) cu oamenii. Și cu preferința față de unul sau celălalt dintre cele două posibile viitoruri oferite.
Prea magici nu sunt, dar transmit foarte bine melancolia unei rase superioare tehnologic (nimic SF, doar că ei construiau în piatră, față de oamenii cu case de lemn și paie, și aveau tehnologii mai bune de fierărie), însă înfrântă și exterminată genocidar (și rasist) prin simpla copleșire numerică (plus cai).
Având în vedere că, pe lângă uriași, există și niște artefacte magice, ajungem și la faptul că TFTF nu este doar low fantasy (și grim) ca la Martin. Are în plus și o serie de elemente de epic fantasy ce amintesc pe alocuri de Tolkien (un grup de prieteni încearcă să ajungă la un artefact, îndrumați din când în când de Gandalf… ăăă, de îngerul Mihail, mă rog, Mikael) și una puternic dezvoltată de coming of age fantasy, o parte din personaje fiind urmărite în evoluția din copilărie prin adolescență (cu niște nuanțe YA), spre tinerețe – cei care supraviețuiesc.
Nu toți, dar nici chiar la fel de rău ca la Martin, Gwynne fiind ceva mai rușinos când vine vorba de omorât personaje principale (la secundare mai puțin). La fel cum e ceva mai rușinos și pe parte de romance, unde are povești de dragoste suficiente, dar destul de clasice și nimic prea obraznic (nu o să avem parte de incest aici și nici de prea multe violuri sau scene de sex).
Oricum, dacă până aici nu v-am convins, fani ASOIAF, că merită să citiți TFTF, mai am ceva de zis celorlalți: vă place ficțiunea istorică? Am și mai multe argumente că este o alternativă fantasy perfectă la Ultimul regat (Last Kingdom) de Bernard Cornwell. Vă e dor de Uthred, fiul lui Uthred, și de ciondăneala de regate de acolo, plus împărțirea după două religii concurente?
Am o veste bună pentru voi.
The Banished Lands has a violent past where armies of men and giants clashed shields in battle, the earth running dark with their heartsblood. Although the giant-clans were broken in ages past, their ruined fortresses still scar the land. But now giants stir anew, the very stones weep blood and there are sightings of giant wyrms.
High King Aquilus summons his fellow kings to council, seeking an alliance in this time of need. Some are skeptical, fighting their own border skirmishes against pirates and giants. But prophesy indicates darkness and light will demand two champions, the Black Sun and the Bright Star. They would be wise to seek out both, for if the Black Sun gains ascendancy, mankind’s hopes and dreams will fall to dust.
Those who can still read the signs see a threat far greater than the ancient wars…
Editura Tor, 2012-2016 (4 cărți în engleză), paperback
imaginea reprezentativă preluată de pe blogul autorului: john-gwynne.com
Blogul de SeFe 