În acest science-fiction de prim-contact, despre o expediție pe o planetă acvatică, ne punem întrebarea: dacă vom întâlni, vreodată, un zeu extraterestru, cum am comunica noi cu el?
Și, de fapt, ar fi o idee bună să încercăm?
Pornește înregistrarea, te rog. Unu, doi, trei.
Trei este un număr bun, nu-i așa? Sfânta Treime și altele asemenea, genul tău de povești pentru adormit copiii, părinte Aleksei. Trei a însemnat viață și trei a însemnat iubire. Dar doi? Noi doi am produs doar moarte și amărăciune. Nu pot exista doi Dumnezei, două Evanghelii ori două Potopuri care să fie divine în aceeași măsură. Dacă există, atunci unul dintre ele este de felul greșit, aș spune eu. Nu-i așa, draga mea Zână? Tu cine crezi că are dreptate? Și cine este nebunul?
Ucigași de lumi, noi doi. Dar o să ajungem și la asta.
Cum a început coșmarul ăsta? Și când, dacă e să fim exacți? În ziua când noi trei am părăsit cosmodromul de la Baikonur, tremurând în Arca argintie care șerpuia pe stâlpul de energie întunecată, ațintit de-a dreptul spre planeta asta păcătoasă? Poate chiar mai dinainte, atunci când telescoapele bisericii și sfinții astronomi au prins întâia oară-n lentile o sclipire a nestematei strălucitoare agățate pe cer, iar călugării au alergat înnebuniți în sus și-n jos prin observatoarele lor înalte până-n nori? Nu mi-e greu deloc să mi-i închipui strigând, uimiți de miracolul unei planete oceanice, prea aproape de un soare albastru prea fierbinte. Sau să fi fost de-abia atunci când Potop ți-a ucis-o pe dulcea ta bălaie, pe Lena, dragul meu Aleksei? Ori în clipa când mi-a otrăvit-o pe Zâna mea?
Cam pierd șirul gândurilor, bine că mă înregistrez. Trebuie să mă forțez să-mi amintesc mereu că-s un pilot și navigator experimentat, căpitanul Arcei și-al expediției. Un om devotat nu lui Dumnezeu, sau unor dumnezei, ci doar cifrelor și aritmeticii reci. Aibek Mahmudovici Bolatov, Bek pentru prieteni și, firește, pentru tine, Zâno, dar un ”Să trăiți, domnule!” pentru mătăluță, părinte Aleksei. Și pentru toată tagma voastră. Nu v-am iubit niciodată biserica, știi? Dar ce poate face Flota, când toți banii-s strânși în mânuțele voastre pioase? Noi vrem să zburăm acolo, sus, așa că ne prefacem a crede și vă acceptăm misiunile. Oricum, v-au dat cel mai ratat pilot de pe tot Pământul, așa că sigur mai sunt și alții-n Ministerul Exteriorului care nu-i îndrăgesc deloc pe episcopi.
Hai să revenim la subiect, știu că o iau pe arătură când sunt beat. Știu. Știu! Trebuie să deslușim povestea asta cât de cât, așa că o s-o fac școlărește: ordonat, cronologic, doar fapte concrete. O să-i pun istorisirii un început și-un mijloc, iar apoi sfârșitul va deveni poate mai de-nțeles. Sau nu. Ia te uită! Ce hazliu sunt, hohotind cu toată gura într-o navă singuratică, atârnată la marginea atmosferei galbene a unei planete aurii singuratice, nu prea departe de-o stea albastră. Singuratică și ea. Fix pe dos față de draga noastră Terra. Destul de ironică, simetria asta.
Ar fi trebuit să ne dea de gândit.
*
Am ajuns pe orbita planetei Potop cam… Zâno, spune-mi te rog, câte zile au trecut? Treișopt? Patruzei, patrușcinci? În fine, nici nu prea contează. Așa cum nu-i important nici cât exact am dormit înainte de asta, în timp ce nava se rostogolea în jurul tentaculului negru împroșcat de sub pustiul kazah. Decenii, veacuri… cui să-i pese? S-a simțit la fel de scurt precum clipitul din ochi. Un ochi galben, da, daaa, fix așa arată Potopul, ăsta-i gândul ce mi-a rătăcit prin adâncurile minții încă de la început, dar eram prea distras ca să iasă la suprafață! Tare adânc poate fi un suflet, la fel de adânc precum nesfârșitul ocean auriu care acoperă lumea asta. Dens și sleios, de asemenea, ca ploaia ei infinită, ori ca atmosfera. Aici ele sunt unul și același lucru. Ploaia nu s-a oprit niciodată de când am ajuns, de patruj de zile sau așa ceva. Poate nici măcar de patruj de milenii. Cin’ să știe?
Deci, partea introductivă a poveștii. Biserica Moscovei și-a Tuturor Rusiilor a descoperit planeta Potop, a zis că-i o minune și ne-a trimis pe noi încoace. Arca poate zbura departe și tare iute, dar pentru asta trebuie să fie micuță, doar un pumnal argintiu de forma unei vipere. Așa că pe ea am fost doar noi patru: părintele Aleksei, teolog și chimist; sora Lena, arheolog și xenolingvist; eu, pilot, navigator și, sincer vorbind, un necredincios și o persoană mai degrabă neplăcută, exact genul agreat de Partid. O persoană militară, dacă se poate spune așa, deci și războinicul expediției în caz de nevoie. Toți a trebuit să avem dublă specializare din cauza spațiului mic, mai puțin Zâna noastră, firește, care are doar una: să fie o IA super-deșteaptă și rece. Suflet de gheață, ca al meu, de-aia ne și îndrăgim, complet diferită de inima caldă a Lenei sau cea pasională a lui Aleksei… pot să-ți zic Sașa? După toate prin care-am trecut împreună? Mulțumesc, părinte. Calzi amândoi, de unde și prietenia lor, sau poate mai mult de-atât. Cine-s eu să-i judec? Pentru asta îl au pe Dumnezeul lor.
Bun. Începutul. Va trebui să mă ierți, oricine ai fi tu, ascultător al înregistrării, că sunt atât de dezlânat. De fapt nu prea am tragere de inimă să ajung la sfârșit, de frica a ce-o să găsesc acolo. Și nici mintea nu-mi mai este chiar ce-a fost, căci sunt un ucigaș, iar asta lasă urme asupra unui suflet.
Începutul. Din nou. Când am ajuns, Potop s-a dovedit a fi exact ce bănuiam. O planetă cam de mărimea Terrei, cu aproximativ aceeași masă și gravitate, cu aer și apă asemănătoare. Nu chiar identice, dar suficient de apropiate. Spre deosebire de lumea noastră de acasă, cea de aici e singură-n sistem și se rotește în jurul unei stele albastre foarte fierbinți, pe care, deloc surprinzător, popimea a numit-o Lacrima lui Dumnezeu. La fel de puțin surprinzător, Flota a intitulat-o Dranșki-Drezinov 436bis, după doi amirali care n-au făcut niciodată ceva eroic, dar au fost acoperiți din cap până-n picioare de Partid cu decorații pentru temeinica lor lipsă de inițiativă. Eu i-am zis pur și simplu Azur și mi-am văzut de treabă. Asupra planetei au căzut toți de acord: Potop era numele perfect, din moment ce furtunile ei tunătoare nu par să se oprească vreodată.
Bine-bine, dar când a început cu adevărat povestea noastră? Regulamentele cer zece zile de observație non-intruzivă, așa că le-am folosit ca să studiem și cercetăm, cu bune rezultate. Număr în zile pământești, bineînțeles, dar cele ale Potopului nu-s cu mult mai scurte, așa că nu-i bai. Ceilalți doi au folosit nopțile și pentru rugăciuni, citit și împărțit așternutul, iar individul bronzat cu ochii mici, adică eu, ca să înghită vastele provizii de vodcă sintetizate de Zână și să danseze singur pe balade improvizate pe loc. Nimic din chestiile astea nu-i treaba ta, străine. Ne înțelegeam de minune, nu aveam nici o tensiune din interior și, deocamdată, nici o amenințare din exterior. Astea au venit mai târziu, dar alea zece zile au fost pentru noi ”vremurile bune de odinioară”. O expediție perfectă pe o planetă aproape impecabilă. Și le-am folosit bine, nu doar pentru relaxare.
Eu am făcut cea mai puțină treabă, căci încă nu aveam pe unde să zburăm. Doar am verificat sistemele navei, prin Zână, și-am asamblat un pistol din piese preambalate. Era bine dacă aș fi făcut două, dar cine putea ști că va fi nevoie? Am scanat Potop de multe ori, peste tot, dar nu am găsit nici un pericol. Nimic îngrijorător nici din spațiu, dar na, nici o surpriză-n asta, că doar nu am găsit vreodată o civilizație capabilă de călătorii interstelare. Poate cea de-aici să fi fost cândva? Sau putem spune că a devenit de-acum? Ajungem și la asta, puțintică răbdare.
Aleksei. Sașa. Trebuie să recunosc, tu ai fost cel mai harnic, folosind micuțul laborator și știința Zânei pentru a analiza oceanul și ploaia. Altceva nici nu există pe-aici, așa că doar asta ai putut face. Scanările cu drone, peste tot pe planetă, de la toate înălțimile și adâncimile, s-au dovedit uimitor de identice. Deci, am concluzionat, chiar aveam de-a face cu o singură mare și cu un văzduh unic. Precum și cu o singură furtună tropicală, enormă, unică, de mărimea întregii planete.
Ceea ce, firește, ni s-a părut suspect și chimistului, și soldatului. Pentru că nu e normal, iar anormalul poate însemna doar trei lucruri: Dumnezeu, o intervenție artificială de la altcineva decât Dumnezeu, sau, bineînțeles, doar o combinație extraordinară de factori naturali neobișnuiți. Niciunul dintre noi nu credea a treia ipoteză, iar simulările rulate de Zână ne-au dat dreptate: ar fi trebut să existe variații de mediu.
Pot să le mai văd o dată, Zâno? Simularea de Potopuri alternative? Îmi place la nebunie aia în care-s continente, cu jungle luxuriante și fluvii uriașe. Mersi. Aș vrea să pricep ce spui tu acolo, dar măcar tu încă mă înțelegi pe mine.
Deci, Sașa. Cred că întâi a fost descoperirea ta și apoi a Lenei. Nu-s chiar sigur, dar hai să rămână așa de dragul poveștii. Într-o noapte, târziu, ai intrat în micuța mea cușetă întunecată, deși eram convins că te afli deja-n cabina Lenei. Ai bălmăjit ceva chestii de chimie și atenția mea nu era-n cea mai bună formă, așa că doar am strecurat flaconul de vodcă sub scaun, străduindu-mă să nu cad, și te-am înhățat de încheietură. Ai deschis o hologramă cu date și ne-am uitat la ea câteva clipe, apoi dragălașa de Lena… arată-mi o poză cu ea, Zâno, te rog… drăguță foc, într-adevăr… a intrat și ea-n camera mea și a întrebat ce ne agităm atâta. Tu ți-ai frecat barba roșcată și ne-ai zâmbit, nesigur, dar entuziasmat.
— Antiseptic, ai zis.
Mi-aduc perfect aminte c-am râs:
— Ce surpriză, Sherlock!
Lena te-a luat de mână și-a zâmbit:
— Deci putem ieși, Sașa.
Pentru moment ai fost surprins, dar apoi ai fluturat mâna, surescitat:
— Ei, da, nu există pericole microbiene, nici o urmă de viață. Putem respira chiar și aerul, după ce ne acoperim plămânii cu un strat protector de filtru produs cu ușurință în laborator. Apa și aerul poartă doar… s-a uitat la fețele noastre de ne-chimiști… să le zicem pseudo-silicați și aliaje metalice. Dovadă că aici a existat cândva nisip din belșug.
Eu și Lena ne-am uitat unul la altul. Tu te-ai așezat, ai luat de jos flaconul de tărie, pe care credeam că-l ascunsesem mai bine, și l-ai sorbit pe tot. L-ai aruncat în dispensator, deși eu aveam nevoie de el pentru toată noaptea, îngâmfatule, și te-ai mai tras nițel de barbă.
— Păi, n-ar trebui să fie așa. Există toate pre-condițiile: elementele chimice, temperatura, presiunea… Electricitate din belșug, chiar prea multă, ce-i drept, dar asta ar trebui să ajute. Nu înțelegi? ai strigat la mine, enervat că în mod clar nu eram impresionat. Ar trebui să existe viață aici!
— Așa, și? ți-am răspuns. Poate c-a fost și cineva a omorât-o. Cândva demult, caz rezolvat, cui îi pasă? Ce atâta agitație?
Trebuie să recunosc, nu prea-mi plăcea de tine nici pe atunci. Poate că era blândețea din voce și maniere, poate credința subliniată de uniforma cu elemente de robă, sau poate că exista o urmă de gelozie între noi. Din cauza ei.
Lena s-a băgat între noi, cu spatele la mine, deșteaptă blondinka, și ți-a luat ambele mâini:
— Bun, Sașa, am înțeles. Nu există viață pe planetă. Doar îi zice Potop, nu? Nu tocmai de aceea am venit aici, ca să dovedim puterea Domnului? Deci, lipsa vieții e bună pentru obiectivele expediției.
— Amândoi nu înțelegeți, așa-i? ai șoptit. Poate că au fost creaturi pe Potop și au fost nimicite. Adevărat. Dar viața are obiceiul să încerce iar și iar. Numai că aici nu face asta. Nu acum. Nu pricepeți ce ne sugerează acest fapt?
Am ridicat din umeri.
— Că a mai rămas niște insecticid în apă?
Te-ai strâmbat.
— Nu-i nimic otrăvitor în apă! Totuși, aproape c-ai nimerit-o. El. Trebuie că Dumnezeu încă-i pe aici.
Asta da exagerare teatrală. Ai tendința asta, Sașa. Nu-i așa, Zâno? Bineînțeles că așa-i, la fel ai zice și tu dacă ai mai putea vorbi.
*
Dup-aia a urmat descoperirea ei. În a unșpea zi, am coborât pe planetă. Ici-colo, scanările ne-au indicat formațiuni atipice la mare adâncime în ocean, așa că ne-am dus să ne uităm. Am plonjat cu Arca prin ploaia galbenă și fierbinte și-am făcut slalom printre torentele care cădeau din musonul fără sfârșit și coloanele de aburi groși, roșiatici, care urcau dinspre mare. Ne-am oprit lângă un lanț muntos, iar Lena a folosit senzorii de sub navă ca să privească în jos, în toate spectrele. Nu o să uit niciodată ce dulce a surâs când și-a pus arătătorul micuț pe hologramă.
— Vezi aici? a zis, controlându-și cu greu înflăcărarea. Aici și aici. Pătrate la bază, dar triunghiulare la vârf.
Atât baza, cât și vârful, se aflau, sub sute de kilometri de apă caldă de culoarea mierii, pe versanții unor stânci subacvatice de o nuanță la fel de bălaie ca și cosițele Lenei. La care mă uitam cu mai multă atenție decât la obiectul uimirii sale, trebuie să recunosc, Sașa, îmi cer iertare. Așa că doar am zâmbit și eu. Ea și-a dat ochii peste cap.
— Nu-s formațiuni naturale, cap de catâr! Cred că au fost clădiri cândva.
N-am zis nimic, fiindcă nici nu aveam eu ce să spun dacă ne era nimic amenințător în care să trag cu tunurile. Mă rog, nu chiar tunuri, că Arca-i mică, ci tunulețe, dar au mușcătura destul de dureroasă. Iar alea nu păreau deloc vreo amenințare la adresa noastră, a Dumnezeului tău, Partidului meu sau Pământului, așa că degetele nu s-au dus pe bordul de luptă și nu i-am cerut Zânei să scoată ghearele din teci.
Dar tu, părinte-chimist Aleksei Feodorovici, ai avut ceva de zis, și trebuie să recunosc faptul că a fost ceva util. Ai atras atenția că am putea să le analizăm materialele de construcție și, după o scurtă dezbatere, am căzut toți de acord să trimitem o dronă sub valuri.
Ne-a adus înapoi niște răspunsuri și ne-a adus moarte. Mai mult moarte, și suntem amândoi de vină.
Da, cred că exact acela a fost momentul când vremurile bune s-au încheiat și am alunecat pe-o cale păcătoasă. Fără voie, firește, dar asta nu ne scutește de vină. A ta, Sașa, poate că va fi iertată de Hristosul tău, însă eu nu beneficiez nici măcar de îndoiala asta. Doar de băutură și balade, iar acum rămân și fără ele. Hai să ne întoarcem la vinovăție. Asta ar fi mijlocul poveștii, cred, așa că trebuie să-i dăm înainte. Timp avem destul, mult prea mult de fapt, dar nu e genul de timp pe care să mi-l doresc.
Drona s-a întors cu bine. A adus imagini mai bune, de aproape, și o bucățică de ceva ca un lut maroniu, într-un strop de apă aurie, călduță. Am informat-o pe Zână că drona nu-i o amenințare militară, iar tu i-ai zis că nici vreun pericol toxic ori biologic. Doar puțin mâl întărit, în niște apă de mare vag murdară. Nu sărată, bineînțeles, căci NaCl al nostru e doar un mic procent în compoziția oceanului de pe Potop. Tu ai scos din sintetizator o spumă umedă, verzuie, și-am inhalat-o. Amară, mi-a pișcat gâtlejul și apoi mi-a răcorit plămânii când s-a așezat în ei. N-a fost chiar așa de rea și ar fi trebuit să ne apere de orice element necunoscut.
Firește că nu a făcut asta. Poate că zeii au un simț întunecat al umorului, sau poate că e doar ghinionul nostru tradițional de veacuri. Lena s-a aplecat peste băltoaca micuță ca să ia bobul de lut cu o pensetă și mi-amintesc eu că mă uitam la spatele ei îngust, încercând să ghicesc forma trupului de sub salopetă. Încă mă simt vinovat și rușinat din cauza asta. A căzut deodată, a tresărit de două-trei ori, cu ochii larg căscați, și a-nghețat. Nici măcar nu atinsese mostra, și iată că era la fel de moartă ca totul de pe planeta asta blestemată.
Eu, așa-zisul profesionist antrenat pentru război, m-am panicat și am făcut cel mai tâmpit lucru posibil: m-am repezit la ea, am îngenuncheat și-am apucat-o de umăr. Surprinzător, sau poate doar mai bine antrenat, tu, părinte Aleksei, chimistul, m-ai tras înapoi, ai ordonat dronei să închidă recipientul cu mostra și să se ducă în laborator. Apoi i-ai spus Zânei să o verifice ea pe Lena. IA-ul s-a executat. Micuța era, într-adevăr, moartă.
Imediat, Zâna a secretat un strat de ceva transparent prin podea, a acoperit-o pe Lena și-a dus-o și pe ea tot în laborator. De-abia după ce încăperea a fost sigilată ermetic ai gemut și tu, Sașa, și ți-ai prins capul între palme. Ar fi trebuit să vin la tine ca să suferim împreună, căci o iubisem și eu, chiar dacă diferit, dar nu sunt un om destul de bun. Așa că doar am rămas pe podea, în tăcere.
— Ce naiba ai făcut, mă? am urlat la tine, bineînțeles fără a vorbi despre vina mea proprie, așa cum se comportă mereu oamenii prinși în astfel de situații. Nenorocitul tău de filtru n-a mers și a murit de la toxine!
Mai întâi, ai fluturat mâna și Zâna a înțeles. Două pastile s-au rostogolit spre noi și amândoi le-am înghițit degrabă. Plămânii ni s-au încălzit și gâturile au încetat să doară. Ne-am și răcorit oarecum… aha, acum înțeleg, ne-ai dat și sedative, Zâno, așa-i? Ei bine… mulțumiri.
— Nu există toxine, ai urlat și tu, cu ochii roșii de lacrimi. Nici microbi, viruși, nimic. Doar apă și nisip, în pizda mă-tii!
Ai aruncat ceva spre mine, nu mi-amintesc ce, și pe bună dreptate, trebuie să recunosc.
— Vino să vezi!
Zâna a deschis între noi o hologramă și am văzut interiorul laboratorului. Lena, țeapănă pe o masă, drona pe cealaltă.
— Bio! am ordonat, iar Zâna s-a supus.
— Doar plămânii, a spus IA-ul, gâtul și nasul. Restul e nevătămat. Nimic viu înăuntru. Nici toxic.
Am înghițit în sec și-am dat din cap. Imaginea a trecut într-o ilustrare 3D a plămânilor. Erau de piatră. La propriu, chiar se transformaseră în piatră. M-am uitat la dronă. Și recipientul ei se întărise, acoperit de-o gresie galbenă. Ne-am uitat unul la celălalt, zăpăciți. De ce nu se întâmplase asta afară? Sau înăuntru, înainte de a fi deschis de Lena? Era vorba de aerul nostru? Nu, că doar nu reacționase la el când o introdusesem în Arcă, și nici în laborator nu părea să reacționeze. Atunci, de ce lovise doar acolo și în acel moment, omorând-o pe draga noastră, nevinovata Lena?
Nici măcar nu a apucat să vadă că a dat peste potul cel mare al arhelogiei. După cum am stabilit mai târziu, lutul ăla nenorocit era artificial, făcut din niște structuri de pseudo-silicați acoperite cu un fel de metal moale, încă fără vreun nume. Îi va zice Lenariu? Sașamit? Pe cine mai păcălesc, nu o să aibă niciodată un nume omenesc. Metal destul de fluid cât să nu fie corodat de apă, dar suficient de puternic încât să fie un material de construcție rezilient pe termen lung. Și clar nu-i un compus natural. Ce scop să fi avut ruinele alea când or fi fost ridicate, cu ere înainte ca munții lor să fie acoperiți de ape? Probabil nu vom afla niciodată. Unde-or fi cadavrele arhitecților care le-au ridicat, și cum le-au pierit metropolele? Pur și simplu au plecat? Au fost copleșiți de deluviu când a venit peste ei? Cui îi pasă? Cretini morți de mult, aș fi vrut să fie încă pe-aici ca să-i prăjesc încetișor cu armele navei. Dar nu-s, așa că nu o să am parte de răzbunare.
Hai să ne întoarcem la ziua aia blestemată. Ne-am uitat, iar și iar, la plămânii ei. Sașa, Zâno, voi doi v-ați apucat să studiați problema, în timp ce eu ne-am scos cururile din furtună direct pe orbită, cât de repede am putut eu și cât de iute a reușit nava să-și scuipe filamentele subțiri de energie întunecată și să se cațere pe ele, devorându-le.
Trei zile am așteptat acolo, în întuneric, uitându-ne cu groază în jos la ochiul galben diavolesc și cu minunare în sus spre lacrima azurie, pură ca un cristal, a soarelui. Tare puțin somn am prins atunci, chinuit de vise rele cu Lena, și-am băut fără măsură, trăncănind cu Zâna despre nenumărate feluri prin care să fi spulberat măcar o parte din ocean, cu arme de distrugere în masă pe care nici nu le aveam. Sașa chimistul a lucrat neîntrerupt, în timp ce Sașa preotul a stat ascuns, învăluit de jale. După trei zile, întotdeauna trei, ca-n poveștile cu prunci răpiți de zâne, fără supărare, Zâno, Sașa a găsit în sfârșit ceva. Nu un răspuns, ci o nouă întrebare. Și nu tocmai întrebările fără răspuns sunt cea mai bună poartă către voința zeilor?
— E diferită, ai spus. Apa. E diferită și nu știu de ce.
Eu nu am spus nimic, fiindcă nu-s vreun savant și oricum speram c-o să faci tu minuni și-o să găsești miraculos toate răspunsurile, ascunse prin laborator. Firește, nu erau acolo. Ai continuat:
— De fapt, apa-n sine e aceeași. Nu și soluția.
Ai arătat spre holograma de pe perete, una dintre e-ferestrele noastre, iar eu m-am uitat lung la valurile alea al dracului de uriașe cum se cățărau furioase către cele două luni masive și spre noi, numai ca să cadă înapoi printre talazurile următoare, într-o zbatere perpetuă.
— Cea din mare are nisip în ea. Un fel de silicați și niște urme de metal, dizolvate în proporție cam egală.
Mi-ai arătat altă e-fereastră. Taifunul musonic etern, străfulgerat de mii și mii de trăznete portocalii, întinse pe mii de kilometri fiecare.
— Cea din ploaie are aceeași soluție, dar în alte proporții. Mai puțin metal, mai mulți silicați și o grămadă de boabe întregi de nisip. Iar cea de-acolo, ai arătat spre laborator, de unde nu s-a deschis nici o imagine în afară de cea întunecată din mințile noastre, nu are decât metale. Fără nisip. Fără silicați.
— Ăia sunt în Lena, am șoptit, în plămânii ei. În gresia aia din ei.
Ai dat din cap.
— Dar de ce?
Am râs amar, am rânjit și-am răspuns tot eu.
— C-așa au vrut. Sau așa a vrut Dumnezeu. Doar e încă pe-aici, ai uitat?
Te-ai uitat urât la mine și mi-ai întors spatele. M-am repezit spre tine.
— Părinte Aleksei… îmi cer iertare. Sunt mânios și sunt trist și nu am cu cine altcineva să fiu o scârbă. Te rog… iartă-mă.
Și-apoi am adăugat:
— De ce nu facem o verificare? Adică să testăm ploaia?
Ți-ai lăsat privirea în jos.
— Nu… nu mai am curaj. Filtrul meu a funcționat corect, dar totuși mi-e teamă că o să murim și noi. Și tot degeaba.
Am râs iarăși.
— Ce, crezi că ziceam să ne ducem noi acolo? Nu, amice, curajul de-a dreptul e curată prostie. Războiul nu e ca-n filme, nu? Atunci când război înseamnă că inamicul te prinde-n ambuscade, tot ce contează sunt cercetașii, iscoadele. Ar trebui să trimitem câteva în taifun.
— Drone? Și să mai pierdem încă una?
— Nu drone. Nanoboți. Pur și simplu aruncăm destui în nori. O să fie purtați de vânturi, noi zburăm peste orbită, le ieșim în cale și săltăm supraviețuitorii. Citim datele. S-ar putea să ne ajute.
Ai dat din cap.
— Dacă mă gândesc, da, s-ar putea. Păi, hai s-o facem. Zâno, ai destule materiale pentru, să zicem, vreo cinci mii de nano?
— Va trebui să fie inoxidabili, a adăugat Zâna. Dar da, bineînțeles. Îi mestec deja, chiar acum. Am aprobare să-i arunc în atmosferă?
Am surâs.
— De când așteptam să arunc ceva în aer pe-aici! În sfârșit. Da, aprob, dă-le drumul!
Pentru o clipă, ai zâmbit chiar și tu, Sașa.
*
— Nu prea a funcționat, ai zis în ziua cinșpe.
Tocmai îi luasem înapoi. Uluitor, pe toți cinci mii. Nici măcar unul nu fusese stricat sau pierdut, de parcă furtunii i-ar fi fost scârbă de ei și i-ar fi scuipat. I-am prins pe orbită, un șir sclipitor grăbindu-se către cuptorul torid al soarelui albastru. O traiectorie cam ciudată, trebuie să recunosc, dar nu neapărat imposibilă, ținând cont de toate vânturile haotice care șerpuiesc vijelios printre norii Potopului ca niște boa pe steroizi.
— Nu au captat nimic nou, în afară de cantitatea incredibilă de electricitate, atât statică, precum și dinamică.
— Nimic surprinzător, cu toate valurile alea până-n cer care se freacă unele de altele.
— Nu, nu, nu m-ai înțeles. Problema nu-i electricitatea care este. Problema e că… ar trebui să fie și mai multă. Ceva consumă o parte din ea.
— O mănâncă? m-am întrebat. Cine? Că doar nu-i nimeni acolo! Poate sub ocean?
— Nu. Nu acolo se duce, sau mai bine zis nu toată. O parte dispare pur și simplu în aer.
Am rămas tăcuți o vreme, privind planeta, cu vârtejurile ei rostogolindu-se hipnotic.
— Dar silicații? Sunt?
Ai ridicat din umeri.
— Nu-s chiar silicați. Dar da, sunt. Și dizolvați în apă, și în formă solidă, ca boabe de nisip.
— Cum așa, plutesc pur și simplu? Păi de unde vin?
— Cine știe? Din fostele continente, probabil. Și da, chiar plutesc pur și simplu. Cel puțin așa fac la microscop, deci probabil și-n… Știi ce? Pot să mă uit la scanări video. Uite. Hei, ia stai… ciudat…
— Ce, unde? Ce-i ciudat?
— Plutitul. Nu par să facă asta și-n ocean. De fapt, în mări nici nu există boabe de nisip.
— Poate-i apa mai acidă sau ceva.
— Nu. Nu e.
I-ai cerut Zânei să mărească rezoluția și puf! Punctul de cotitură. Mă rog, doar unul din mai multe, dar în fiecare asediu există întotdeauna o crăpătură-n zid care-i începutul sfârșitului. Ei bine, asta era.
La nivel nano, grăunțele de nisip nu pluteau pe muson, nici înăuntrul său. Se mișcau de fapt în sus și-n jos printre mărgelele de apă aurie, ca niște micuțe spirite alergând pe stropii de ploaie, înainte și-napoi între iadul acvatic și raiul înnorat.
*
Târziu în seara zilei noușpe, te-ai întors la mine. Agitat, dar și dezamăgit.
— Chiar consumă din electricitate. Fulgerele par să le evite, deși descarcă energie direct în ocean și-n nori, deci ar putea fi ceva și cu ele. Poate că trăznetele…
— Dă-le naibii de fulgere! Ce, știm mare lucru despre ele? Nu destule. O să ne stresăm cu ele mai târziu. Despre boabele de nisip știm? Da, câte ceva. Așa că vorbește-mi despre nisipicii ăia.
Te-a călcat pe nervi întreruperea și cred că te călcam pe nervi și eu, nu din cauza a ce era vorbit între noi, ci tocmai a ce fusese lăsat nespus. Ea. Însă tu-ți iubeai și știința, așa că ai continuat cu entuziasm.
— Sunt cu miliardele, peste tot pe planetă. Coboară până la suprafața mării, dar niciodată nu o și ating, ci urcă înapoi în nori și tot așa. Fac asta în șiruri, deși nu par să fie purtați de căldură sau electricitate.
— Se opresc vreodată? Ori se poartă deosebit?
Te-ai așezat și-ai privit în jos și într-o parte, evitându-mi ochii.
— O singură dată s-au oprit. În Lena. S-au amestecat cu țesuturile din plămânii ei și s-au transformat în piatră. Poate o reacție pe care nu o înțeleg încă, ori poate cu totul altceva. Habar n-am! ai ridicat vocea și-ai tras aer în piept.
M-am aplecat spre tine și ți-am întins flaconul de vodcă. Ai băut, ai tușit și-ai oftat.
— Altă dată, nu. Niciodată. Nu se opresc niciodată. Sunt momente când nu se mișcă vertical, ci doar se zbânțâie ca niște electroni. Fac asta o fracțiune de secundă, din când în când, și când se încarcă de electricitate statică.
— Mănâncă.
— Nu, eu sunt chimist, nu mă gândesc la ei ca la niște ființe vii. Sunt doar niște fire de praf aruncate de jur împrejur de forțele naturii. Totuși, e ceva care mă pune pe gânduri.
— Ce?
Ai fluturat mâna și Zâna a deschis o hologramă micuță. Înăuntru, un pumn de câteva mii de grăunțe microscopice, rotindu-se o vreme împreună, în horă, apoi împrăștiindu-se peste tot.
— Se încarcă? am întrebat.
— Nu, doar ți-am zis deja. Încărcătura electrică totală rămâne la fel, pare doar redistribuită între ei cumva. Dar nu pot găsi modele repetitive.
— Ai încercat, știi tu, să-i spionezi cu naniții noștri? am rânjit eu.
— Să-i studiez. Da, am făcut asta. Nimic.
Am stat puțin pe gânduri, apoi am șoptit, deși nu avea cine să tragă cu urechea, pe distanță de mulți parseci de jur împrejur.
— Știi… eu mai am și alte talente decât pilotatul și bețivăneala.
Ai oftat, dragă Sașa:
— Mda, bănuiam.
Te-ai uitat la mine cu o expresie ciudată și ai zis-o până la urmă:
— Partidul are întotdeauna măcar o ureche pe fiecare navă. Chiar și-n Arca de trei oameni, rătăcită-n fundul galaxiei. Eu nu sunt informator, nici pe Lena nu o bănuiesc să fi fost. Deci… tu ești.
Nu am zis nimic. Doar am zâmbit și-am adăugat:
— În fine, ideea e că spionajul se face mai bine când ești unul dintre ei, înțelegi? Trebuie să te îmbraci ca ei, să vorbești ca ei, să arăți ca ei. Să gândești și să vezi lucrurile ca ei. Atunci când Ei devin Noi… de-abia atunci se ridică secretele la suprafață.
— Nu înțeleg. Ce treabă are asta cu experimentele mele?
— Ai încercat să asculți boabele de nisip cu naniții noștri, meșteriți de Zâna noastră din metalele aduse tocmai de acasă, de pe Pământul nostru.
M-am lungit pe scaun și-am întrebat:
— Zâno! Poți face naniți din aliajele și silicații din văzduhul Potopului? Adică, mă-nțelegi, rețeta noastră, materialul clientului?
Da, se putea. Puteai, draga mea Zână, și ai și făcut-o. Asta a adus asupra ta blestemul de acum și eu sunt singurul vinovat. Se pare că-s o piază-rea pentru toată lumea. Da, și pentru tine, Sașa. Într-adevăr, și pentru tine…
*
Următoarea descoperire n-a fost a mea, nici a părintelui Aleksei. A fost a Zânei. Timp de cinci zile ne-am folosit noii noștri naniți, falșii nisipici o să le zic, pentru a-i asculta pe cei adevărați. Am încercat să-i privim în lumină, să le ascultăm semnalele electrice, să le simțim semnătura termică, să le gustăm chimicalele. Nimic. Mintea mea de ofițer nu a mai putut stoarce alte idei, nici cea a chimistului sau teologului Sașa, cu barba lui roșie tot mai lungă, tot mai neîngrijită. În contrast cu obrajii mei, bărbieriți cu ură de două ori pe zi, acoperiți de tăieturi. Nu, culmea, ideea a venit de duhul din lampă, draga noastră Zână. Mă rog, nu sălășluiește într-o lampă, ci-n întreaga carenă a Arcei, deci e doar o metaforă. Da, iubita mea, știu că acum te doare. Se va sfârși în curând, într-un fel sau altul, îți promit. Draga mea Zână.
Foarte bună la câteva lucruri, competentă în mult mai multe. Eu nu-s vreun genetician, nici măcar Aleksei. Ești cumva genetician, Sașa? Bineînțeles că nu, mă gândeam eu. Dar Zâna este, măcar puțin. Și ea ne-a zis:
— Vă mai amintiți din școală cum savanții conectau lanțuri de ADN? Dacă-s întregi, nu merge prea bine, dar dacă sunt fragmentele potrivite, poate. Așă că e posibil ca nisipicii voștri falși să fie prea perfecți. Poate ar trebui să le lipsească ceva.
Am încercat și-asta. Mai întâi, mai puțin din fiecare aliaj metalic. Cam multe din-alea, așa că a durat destul de mult. Și degeaba. Apoi, mai puțină sarcină electrică. Tot nimic. După care am scos o parte din silicați, în diferite grade. A șasea combinație a mers. Să fie șase încercări ghinion? Noroc? În fine, ce să știi tu despre noroc, ești doar o IA.
Bun. Când lipsa de silicați a fost cea potrivită și nisipicii noștri falși s-au amestecat printre cei originali, atunci ne-au salutat. Au folosit lanțuri chimice ca să se conecteze la naniții noștri și… și ce! O fi fost uluitor, dar tot nu am aflat nimic. A durat o noapte lungă, de petrecut singur pentru mine și de rugăciuni fierbinți pentru părintele Aleksei, și de-abia apoi ți-ai primit tu răspunsul, de la Dumnezeu Atotputernicul în persoană. Mă rog, ceva de genul ăsta. Tu, savantul genial, te-ai rugat la Sfânta Treime și te-a lovit o idee.
De ce nu toate trei? Musonul Potopului are o grămadă de electricitate, lumină cât încape, silicați din belșug. De ce să nu le unim pe toate deodată într-un cod trinar?
Am făcut asta și ne-au vorbit. Am avut nevoie de două ore omenești, și probabil câteva eternități în timpul interior al IA-ului, dar apoi Zâna a început să ne traducă ce spuneau.
Nu aveau nici o noimă, firește.
*
Drept lipsa
Albastru cânt cântec
Mușcă
Sus pe cuarț, oxigen nu.
sau
Acolo noapte
Moarte caldă
Graba de hidrogen
A fi.
Bun.
Și tot așa, niște tâmpenii de haiku fără vreun sens. La naiba, tare frustrant a fost să ascult nisipul grăind și să nu pricep nimic! Am încercat să-i imităm ca papagalii; câteodată nu s-a întâmplat nimic, alteori doar s-au îndepărat de iscoadele noastre, ori s-au apropiat mai tare. Uneori au țâșnit pe autostrăzile lor verticale, dar nu puteam să ne dăm seama dacă avea asta vreo legătură cu ce le-am zis noi ori era doar ce făceau oricum.
I-am urmărit. La ruine nu se duceau niciodată. Chiar niciodată. Să însemne că se temeau de ele? Să fi fost resturile unei alte civilizații extraterestre, supraviețuitori ai inamicului, sau doar străini separați de milenii, fără să se fi întâlnit vreodată? Să fi fost ruinele chiar ale lor, din alte vremuri, cu alte scopuri, care nu mai erau necesare? Până la urmă, să fi avut vreun scop ei înșiși, nisipicii?
Da. Adică da, vorbeau, asta vreau să zic, deși nu foloseau o limbă pe care s-o înțelegem noi. De fapt, era prea simplă și evidentă ca să ne prindem. Eu nu mi-aș fi dat seama niciodată, fiindcă am devenit prea modern, prea educat. Bine că părintele încă mai era conectat la trecutul nostru primitiv. El s-a prins câteva zile mai târziu, pe când își citea cartea sfântă. Bravo, Sașa! Ne-ai adus cu un pas și mai aproape de nenorocire, dar bună treabă, oricum!
Bun. Ai apărut dintr-o dată, fluturându-ți biblia de hârtie (da, o carte de hârtie!) și ai strigat:
— Știu! În numele Domnului și-al tuturor sfinților, știu!
— Știi ce? am întrebat, destul de politicos, deși nu eram foarte treaz.
— Știu ce ne spun.
Te entuziasmasei, trebuie să recunoști.
— Bine, hai, zi-mi. Pornește tradusul.
— A, nu merge așa. Nu pot să traduc despre ce vorbesc, adică ce înseamnă. Pot doar să-ți spun ce zic, adică forma, dar tot nu am cheia spre înțeles.
M-am încruntat.
— M-ai pierdut de tot.
Mi-ai luat mâna și mi-ai lipit palma de coperta de piele neagră.
— Aici. Aici sunt răspunsurile.
— Tot nu înțeleg. Ce, vorbesc latina? Sau ce era aia, idiș?
— Aramaică, dar nu, nu asta. Vorbesc în versete!
Am râs în hohote.
— Da ce-s, poeți? Tâmpeniile alea fără noimă chiar sunt poezii? Adunările lor sunt ce, niște cenacluri de poezie pentru amatori?
Te-ai uitat urât la mine, enervat de prostia și reua mea voință.
— Nu. Versete, nu versuri. Ca cele de aici, din bilbie. Uite, tu ești musulman, nu?
— Ei, nu tocmai. Am fost născut într-o familie de musulmani, dar acum sunt membru de partid. Și pilot. Cam atât.
— Dar despre sure știi, nu? Versetele din Coran? Și despre Sharia? Să trăiești conform Coranului?
Am privit prin e-fereastră la splendoarea azurie a soarelui, Lacrima lui Dumnezeu. Să fi fost el creația lui Allah? Ori a Dumnezeului tău, Fiului Său și Sfântului Duh? Nu am crezut asta atunci și nu o cred nici acum. Dar pentru o clipă am avut îndoieli, recunosc. Prea se potrivea totul de parcă ar fi fost deja scris în piatră. Nu am zis decât:
— Știu despre sure. Sunt capitole, de fapt, dar înțeleg ideea. Și despre Sharia.
— Foarte bine atunci, ai zis. Toată bălmăjeala aia a lor, dacă o asculți, nu are sens în sine, dar urmează niște modele. Sunt niște ”Ai voie” și ”Nu ai voie”. Nu ți se pare?
M-am gândit câteva secunde. Da, chiar păreau să fie niște sfinte ”Aia da” și ”Aia nu”.
— De la ce zeu? Al meu? Al vostru? Altul, vreun Atotputernic diferit, care moțăie pe sub mările de aur? Un zeu acvatic?
Te-ai încordat. Recunoaște, ai avut propriile tale dubii. Firește că mi-ai răspuns cum că Allah și Dumnezeu sunt același Unic, dar am văzut în ochii tăi și-am înțeles: nu erai sigur că în colțul ăsta de galaxie n-o sălășlui vreun alt Fiu, cu altă evanghelie. Unul pe care noi nu l-am pricepe vreodată, numai boabele de nisip. Dar te-am lăsat în pace, nu am insistat și doar am întrebat:
— Bine atunci. Dacă biblia lor este legea și limba Potopului, trebuie s-o descifrăm ca să le vorbim.
Te-ai grăbit să blochezi ideea.
— Ba nu trebuie!
Nu voiai să le înțelegi evanghelia, ca să nu o știrbești pe-a ta. În sufletul tău sau, poate, în miliarde de suflete de-acasă.
— Avem deja aici limba universală. Da, da, chiar aici.
M-am uitat la tine, nevenindu-mi să cred.
— Biblia? Vrei să le vorbești în versete din biblie?
— Desigur, ai zis, cu privirea înflăcărată, merită să primească și ei Cuvântul!
Am râs de tine, apoi am oftat.
— Păi nu să-l înțeleagă, nu mai mult decât noi pe-al lor. O să fie doi surzi strigând unul la altul.
— Ei, poate. Sau poate că o să le folosească, nu în sensul pe care-l atașăm noi cuvintelor, dar cumva.
Nu ți-am priceput sufletul atunci, și pentru asta îmi cer acum iertare. Doar am râs ca un necredincios și atunci tu m-ai împins în perete și ai zbierat:
— Am nevoie să ne vorbească! Trebuie să aflu de ce!
Mia-i dat totuși drumul, gâfâind de furie și amărăciune. N-am zis nimic și nu am venit după tine. Aș fi vrut să-ți spun că de fiecare dată când o carte sfântă a fost adusă pentru civilizarea sălbaticilor nu s-a terminat niciodată cu bine pentru băștinași. Dar și eu voiam să știu. Și eu voiam de ce-ul, nu doar despre Lena, ci și despre Potop. Și despre mine însumi.
*
Bineînțeles că a funcționat. Ideile bune care duc la lucruri rele funcționează întotdeauna.
După ce nu te-am mai văzut două zile, m-am dat bătut și te-am căutat la laborator. Urmăreai două holograme video, citeai vreo trei-patru cu text și vorbeai cu Zâna în bucățele de propoziții din care eu nu înțelegeam nimic. Nu ai spus nimic, așa că am venit eu să mă uit la imagini.
Prima era un grup de nisipici, dansând circular ca de obicei, în sus și jos și de jur-împrejur. A doua arăta unii mai puțini, dar mai mari, care făceau un fel de vals lateral, se dădeau peste cap și o luaă de la capăt.
— Ai făcut-o, nu-i așa?
Ai dat din umeri și tot nu ai vorbit cu mine, mormăind în continuare cu Zâna, aruncând cuvinte de la unul la altul. M-am așezat lângă tine și o vreme doar v-am ascultat și privit. Până la urmă, ai spus:
— Vorbesc.
— Cu tine? Ce ți-au zis?
Ți-ai trecut arătătorul prin holograma cu valsul.
— Nu direct. Discută cu cei falși. Cu naniții noștri de nisip. Uite, vezi aici?
M-am uitat la grăunțele mari.
— Ce-s? Au evoluat? m-am mirat eu.
— Sunt perechi. Discută, după cum ți-am zis. Fiecare cuplu are un nisipic și-un nano, legați prin lanțuri din compuși de silicați ce se schimbă mereu în compoziție, străbătute de semnale electrice și luminoase, deși nu în spectrul potrivit pentru ochiul uman. Ce vezi acolo este un dialog, o mie de mii de dialoguri simultane.
Atunci m-a izbit. De fapt, cred că și tu-ți dădusei seama, dar ai ascuns-o de mine. Asta trebuie să se fi întmplat cu Lena… porcăriile alea de compuși s-au amestecat cu filtrul tău și s-au solidificat. Dar de ce doar după ce i-a inhalat? Și de ce și drona tot de-abia după, dar nu înainte?
— Au învățat biblia ta? O folosesc pentru traducere? am întrebat încetișor, ca să ascund tremurul vocii.
— Nu toți, ai recunoscut. Cei de aici o refuză de parcă nu ar fi ajuns la ei, mi-ai arătat dansul obișnuit. Deși a ajuns. Ceilalți o folosesc de atunci, nu doar la tradus, ci total drept noua lor limbă. Habar nu am de ce unii au ales într-un fel și ceilalți altfel.
M-am uitat la ochii tăi roșii de nesomn și am oftat:
— Poate că e chiar atât de simplu. Unii au ales pentru, alții împotrivă. Libertatea de conștiință, nu? Nu cu asta se laudă credința ta în plus față de altele?
— Sunt prea mici ca să gândească, iar alesul cere gândire. Oricum, tot ce eu și Zâna reușim să înțelegem de la cei care folosesc versetele noastre e tot la fel ca și înainte, din haiku-urile lor blestemate. Doar niște Permis și Interzis. Un fel de meta-binar, până la urmă.
M-am gândit nițel și mi-a venit o idee.
— Ești sigur că așa folosesc versetele? Că nu repetă pur și simplu cuvintele?
Mi-ai aruncat o privire scurtă, dușmănoasă.
— Îmi cunosc Biblia, da? Până la urmă, eu sunt teologul Arcei.
Cam atât despre virtutea modestiei. Mă rog, nu sunt eu omul potrivit să te judece la asta. Am pornit spre ieșirea din laborator ca să mă întorc în camera mea, la muzica și băutura de acolo, dar m-am oprit. M-am întors cu dracu’ știe ce expresie nasoală pe față, oricum destul de rea încât să te facă să tresari. Am simțit cum mi se moaie genunchii și m-am așezat în fund, după care am întrebat în șoaptă:
— Ce se întâmplă la Interzis?
— Elimină niște energie termică, ori electricitate, sau se agață de vreun abur și-l trag spre ocean… Oh. Dumnezeule.
— Sau o împietresc pe Lena, fiindcă să-i scoți din mediul lor este Interzis și a trebuit să-i spună asta, în felul lor.
Bine, nu am folosit exact cuvintele astea și nici nu era nevoie. Am remarcat la tine cât de iute ți-ai întors privirea, oricum nu destul de repede cât să nu văd lacrimile. Nu am mai spus altceva, nici atunci, nici vreodată. Nu pentru că nu mă mai păsa, sau pe tine, ci tocmai fiindcă ne păsa pe amândoi. Așa că m-am grăbit să trec mai departe, să umplu mințile noastre cu întrebări suficient de mari încât să acopere durerea ce ni se ridica din inimi.
— Măcar ai aflat cam ce-i interzis?
— Nu chiar, fiindcă nu-s vreun xenolingvist.
Mda, cam atât despre schimbat vorba. Dar ceva mi se contura în minte, așa că am insistat:
— Zâno, când sunt cel mai des folosite versetele cu Permis și cu Interzis? Statistic vorbind?
— Permis atunci când se adună, sau când urcă și coboară prin atmosferă. Interzis când sar printre stropii de ploaie. Ambele în măsură egală când se întâlnesc cei care folosesc vechiul limbaj cu cei noi, convertiții noștri.
Am râs.
— Și cum e? Cum se descurcă minusculii noștri martori ai lui Iehova?
Tu, părinte, nu te-ai amuzat de replică, dar din fericire Zâna a făcut-o și a chicotit. Tare-mi place de ea când face pe fetița. Îmi amintește de propria mea fiică, de acum mult timp, mereu zâmbitoare. Până la sfârșitul ei micuț și dureros. Să lăsăm asta deocamdată. Oricum, nu-i o amintire bună. Să ne întoarcem la cea de acum. Zâna a chicotit și mi-a arătat graficele. Erau cam la fel, cele despre convertiții întorși la vechile căi și cele despre noi recruți. Deci nu doar că puteau vorbi, dar puteau să se și răzgândească. Să aibă îndoieli. Asta nu era fizică oarbă, ci conversații, poate chiar dezbateri. Totuși, ceva mă rodea.
— Stropii de ploaie. Ce-i interzis la ei? Nu-i ating atunci când aleargă?
Sașa, părinte Aleksei, te-ai ridicat în picioare, intrigat, și-ai răspuns tu.
— Ba da.
— Interacționează cu ei în vreun fel?
— De fapt, da, chiar destul de mult. Îi mută, îi păstoresc într-o parte și alta, în sus și-n jos, îi încălzesc și răcesc…
— Totuși, ceva trebuie să fie. Ceva ce nu le fac niciodată.
Ai început să pășești de la un perete la altul, cu o mână la spate și cealaltă pe barbă. Ai mormăit o vreme, până te-ai dat bătut și-ai întrebat-o pe Zână. Ea mereu are răspunsurile pe care le ratăm noi. Ce-i drept, nu și acum-acum, dar ajungem și la asta.
Așa. Zâna a spus, cu vocea ei plăcută de femeie:
— Niciodată nu-i sfărâmă.
Te-ai repezit la holograme și ai trecut vijelios prin ele. Te-ai întors la mine, m-ai prins de uniformă și m-ai tras lângă tine de parcă voiai să mă îmbrățișezi.
— Trimite o dronă, ai zis, am nevoie de-un strop de ploaie.
Așa că am făcut-o. De atunci, chiar că totul a luat-o la vale amețitor de repede. Tu te-ai ales cu picătura ta, iar nisipicii cu o apocalipsă.
*
Priveam stelele. Nu cele ciudate de aici, ci la cele de acasă și mă simțeam împăcat, însă apoi m-ai trezit tu. Aveai lacrimi în ochi, dar și spaimă. Groază pură, din cea care strivește sufletele.
— Ce-i? Ce-a fost așa nasol în pișatul ăla galben, de-a trebuit să mă trezești?
M-am uitat la ceas. Era de fapt dimineața târziu, ceea ce însemna că tu lucrasei ore întregi.
— Nimic. Adică nimic în plus față de același nisip și aceleași metale care formează boabe și plutesc. Nu-i vorba de asta.
Îți tremura vocea așa de rău, că-mi venea să te iau în brațe. Firește că nu am făcut-o, deși poate că ar fi fost mai bine.
— Atunci care-i baiul?
— Au dispărut.
— Cine? Naniții noștri?
Ai înghițit în sec.
— Toți.
Asta chiar că m-a trezit.
— Toți convertiții? Nisipicii grăitori din Biblie?
— Nu, la naiba, ai țipat la mine, toți-toți! Absolut toți nisipicii!
I-am cerut Zânei să-mi arate ploaia, în timp real, la nivel nano. Musonul încă era plin cu miliarde și miliarde de minuscule boabe de nisip. M-am uitat lung la tine și mâna mi s-a strecurat pe sub pături, căutând pistolul. Din fericire, nu era acolo. Am surâs și am zis, cât de calm am reușit:
— Ba sunt, părinte Aleksei. Uită-te la hologramă. Ce vezi?
— Mai bine zi-mi tu ce vezi. Ca indiciu, privește-le dansul.
M-am uitat. Se învârteau rapid în hore, ca de obicei. Într-adevăr, nici un vals.
— Deci sunt doar din cei de rit vechi. Cineva sau ceva i-a omorât pe-ai noștri.
Ai zâmbit straniu:
— Ba nu. Ia vezi aici.
Mi-ai arătat o chestie din care nu am înțeles nimic, așa că doar am ridicat din sprâncene. Mi-ai indicat o îmbârligătură complicată de linii lungi.
— Ăsta-i limbajul din silicați. Felul lor de a comunica, dar și ADN-ul lor, să zic așa. E de ieri, dinainte de-a lua mostra de ploaie.
Apoi altă imagine, parcă vag mai alambicată.
— Asta-i de azi.
— Nu înțeleg. Nu-s chimist, măi, tu ești!
— E diferit! Toți sunt diferiți! Alt limbaj, alt ADN, alți nisipici! Peste noapte, cineva i-a ras pe toți, absolut pe toți, și a produs altă serie.
Te-ai așezat.
— Întreaga lume de nisip găsită de noi când am ajuns, toată istoria, cultura, religia ei sau ce-or fi fost, complet șterse. Înlocuite. Au murit toți, chiar și cei care nu au intrat niciodată în contact cu noi și nu au greșit cu nimic! Din punct de vedere al nisipicilor, cea de azi este o lume complet nouă.
— Nu. Din punct de vedere al nisipicilor, asta se numește apocalipsă. Cei noi nici măcar nu știu despre cei vechi sau despre sosirea noastră. Dar noi știm. Distrugători de lumi, am zis eu, fără a fi sigur dacă mă refeream la noi sau la cine făcuse fapta. Ar fi bine să nu mai intrăm deloc în atmosferă, că altfel o să-i avem și pe cei noi pe conștiință. Oricum, știi ce înseamă rahatul ăsta.
Te-ai uitat la mine, nedumerit.
— Că aveai dreptate încă de la început. Chiar mai e careva pe-aici în afară de noi și nu mă refer la nisipici. Ei sunt, nu știu, sclavii săi. Și tot nu suntem siguri ce rol au. Tehnicieni de întreținere? Anticorpi? Mesageri? Poate chiar arme?
Mâniat, ți-ai ridicat mâinile deasupra capului.
— Ba nu-i! Până să binevoiești tu să te trezești am scanat deja planeta ore-n șir. Nu-i nimeni, nicăieri, doar musonul, norii, nisipicii și blestematele alea de mări. Nimic nici sub ocean, doar munți și văi și câteva ruine. Absolut nimic!
— Ba cineva este, garantat, că tocmai ne-a atacat. Nu pe noi, ce-i drept, dar pe aliații noștri de pe Potop. Deci protejează ceva… ceva care are legătură cu stropii de ploaie. Ai luat unul dintre ei și el, ea, ce-o fi, a purificat planeta. Chiar așa, ce era-n picătura aia până la urmă?
— Doar ți-am zis deja. Doar apă și particule de nisip și…
— … și niște metale. Am priceput.
M-am sprijinit de peretele călduț și mi-am lipit fruntea de el, cu ochii închiși de epuizare. Am simțit înțepătura firavă a vieții Zânei din învelișul de aliaj subțire.
Zâna, IA-ul nostru.
Trăind.
În circuitele flexibile ale Arcei, țesute-n pereții navei.
— La naiba, asta era! am exclamat și, de data aceasta, a fost rândul tău să te uiți la mine de parcă aș fi luat-o razna.
— Zâno! Din ce e făcută Arca? Nu, stai, răspunsul tău ar fi prea lung. Zi-mi doar despre pereții metalici ai navei. Conțin cumva nisip?
— Bineînțeles.
— Chiar așa, bineînțeles. Și de ce asta?
— Pentru că ei sunt suportul meu de memorie.
— Mega-microcipurile tale.
— Simplist vorbind.
— Păi na, fie-ți milă de-o ființă mai simplă decât tine. Și mulțumesc. Acum înțelegi, părinte?
Am citit în ochii tăi: înțelesesei. Ai întrebat, cu buza de jos tremurând:
— Vrei să spui că stropii de ploaie sunt un fel de microcipuri fluide? Că au date în ele?
Am surâs, mândru de mine.
— Da, chiar asta încerc să zic. Au niște informații stocate în ele, care merită să ucizi pentru a le păstra. Nisipicii sunt nanoboții acestei biblioteci, dar altcineva este păstrătorul cărților și supraveghetor peste servitori.
— Asta ar explica și electricitatea care nu iese la socoteală.
— Întrebarea rămâne: ce informații păstrează?
Te-ai strâmbat:
— Asta nu cred că o să aflăm vreodată. Habar nu avem ce cod ar folosi și nici măcar bazat pe ce. Lumină? Chimic? Electricitate statică? Toate trei și altele pe deasupra? Chestii pentru care noi nu avem simțuri? Deocamdată nu-i mai înțeleg nici măcar pe noii nisipici. Ar dura…
Am oftat și te-am întrerupt spunând cel mai greșit lucru posibil:
— Poate-s suflete.
Aproape că ai țipat la mine, nevenindu-ți să crezi:
— Ceee?!?
M-am scărpinat în cap și-am continuat:
— Informația din picăturile de ploaie. Ar putea fi orice. Cărți, conturi bancare, glume, pornografie, simulări de lumi… sau ar putea fi suflete. O picătură, un suflet. Ce-i un suflet dacă nu informație?
De fapt nu prea credeam nici eu ce ziceam, nici măcar nu cred în existența sufletelor, dar partea răutăcioasă din mine voia să te necăjească, Sașa, pe tine și mai ales biserica pe care-o reprezentai, așa că, spre groaza ta, am insistat:
— De ce nu? Ia gândește-te: potopul nostru, cel biblic, avea rol de curățare, dar și de pedeapsă, nu-i așa?
N-ai răspuns.
— Deci, ca pedeapsă, nu avea și rolul de a transmite o amenințare? Știi tu, o prefață a iadului? De ce trebuie neapărat iadul să fie un pârjol fierbinte? Nu ar fi mai logic să fie o tristețe eternă, un plâns infinit cu suflete drept lacrimi? Care nu ajung niciodată nicăieri, doar tot cad întru nimicnicie și sunt aruncate înapoi ca să cadă iar și iar, fără scăpare? Niciodată capabile să mai atingă alt strop de ploaie, alt suflet?
M-ai împins în perete, cu furie-n ochi.
— Nu-mi mai batjocori cele sfinte, bețivan păgân!
În ziua aia nu m-am luptat cu tine. M-ai mai ținut așa puțin, mușcându-ți buzele cu mânie, după care mi-ai dat drumul și mi-ai întors spatele.
— Ai zis c-ar fi un fel de cipuri și că există un antivirus care le păzește. Creațiile Domnului nu au nevoie de programe, asta o știi până și tu. O să fiu în laborator, cercetând vreo cale reală de a-i înțelege. Tu întoarce-te la băutura ta și lasă-mă în pace.
Ce să fi fost cu mine în ziua aceea? Ce m-a făcut să strig după tine:
— Poate-i și Lena prinsă într-unul, părinte Aleksei, poate că și ea plânge undeva prin cerurile Potopului, chiar acum! Nu ai vrea să aflăm asta?
Nu mi-ai răspuns nimic. Dar mai târziu am realizat cât de tare te-am rănit cu replica aia.
*
Vreme de două zile am reușit să fac exact ce mi-ai cerut, Sașa: am băut și am cântat, am dănțuit și-am dormit somnuri fără vise, alcoolizate. Te-am lăsat în pace. În a treia zi mi-a venit o idee. Nu o idee, ci Ideea. Am venit la tine, încântat de mine, dar tu ai fost îngrozit de ea. Tu chiar luasei în serios gluma mea proastă și ai zis că poate Potopul chiar este infernul, iar păstrătorul său, zeul de sub mare, e Diavolul. Ce loc mai bun pentru Cel Căzut să se ascundă, dacă nu o ploaie care mereu cade din cer, etern? Nu erai absolut sigur, dar ai zis că nu poți să-ți asumi riscul de a trezi Răul.
Eu ți-am zis că-i o tâmpenie și atunci m-ai pocnit drept în gură. De data asta nu m-am mai abținut nici eu și ți-am altoit fundul tău pios cu toată ura mea pentru Dumnezeu, biserică, morțile de fetițe, Lene inocente și nisipici de neînțeles. Ți-am dat-o până ți-am umplut barba roșie cu sânge încă și mai roșu. Și tu mi-ai spart buza și niște dinți și ai părut la fel de doritor de violență ca și mine. Dar te-am înfrânt și te-am încuiat în laborator.
Mai eram doar noi doi pe-aici, și asta a adus moartea și-n Arcă, nu doar printre stropii de ploaie. Dacă am fi fost trei pe navă, poate că am fi discutat despre lucruri și cineva m-ar fi oprit din a lua decizii tâmpite. Idioate. Prostești. Dar cine să fi știut? Când se explorează necunoscutul, linia e foarte subțire între tâmpenie dezastruoasă și geniu glorios. Cine ar fi putut să bănuiască? Lena? Sunt convins că aș fi vorbit cu ea și ar fi încercat să mă răzgândească, dar aș fi ascultat-o? Ce-ar fi fost dacă ar fi fost. Vorbe de slăbiciune, pentru oameni slabi.
M-am întors în cabină și-am căzut pe podea. Zâna m-a trezit și m-a informat că s-a terminat cu vodca, fiindcă ficatul meu nu o să mai reziste. Am blestemat programul ei obligatoriu de supraveghere medicală, mi-am șters fața de sânge și scuipat și-am ordonat să-mi mai dea de băut. Tu, Zâno, ai zis că-i datoria ta ca IA a navei să mă protejezi și să nu-mi permiți să depășesc limitele periculoase. Ce bine că nu aveai și autoritatea să-l eliberezi pe Aleksei din laborator, la un protocol pentru așa ceva nu s-a gândit nimeni.
Și-atunci am știut. Nisipicii erau supravegheați de cineva. Dar de cine? Nu era nici o ființă extraterestră pe-aici, savantul din laborator era absolut sigur. Dar ar fi putut fi una fără viață, nu? O IA la fel cu tine, care protejează liniile ce nu pot fi trecute. Dacă fiecare strop de ploaie-i un computer microscopic… ce putere de procesare ar avea un întreg ocean? Cam la scara unei zeități atotputernice? Un zeu al mărilor destul de puternic încât să urmărească tot ce se întâmplă pe Potop și, la nevoie, să șteargă o întreagă civilizație de robi minusculi și să creeze alții, legiune, din nimic?
Pentru o clipă, m-am gândit și că poate Dumnezeu, cel pământesc al părintelui Aleksei, s-ar putea să folosească un program pentru a administra iadul. De ce nu? De ce nu ar putea Diavolul să fie artificial? De ce să aibă nevoie de formă fizică? Dar nu m-am gândit mult la asta. Prea multă speculație pentru un marinar.
Pe de altă parte, un marinar trebuie să cunoască semnale. Ca să-i avertize pe pirați când dă peste ei, chiar dacă nu le vorbește limba. Și pentru mine era clar dintr-o dată: dacă oceanul Potopului era, s-ar fi putut să fie, o IA vastă, ce cale mai bună să-i dai un semnal decât prin altă IA?
Îmi pare rău, Zâno. Lui Sașa nu i-am zis nimic și am ignorat strigătele sale. Nici ție nu ți-am cerut părerea. Ai fi spus că e prerogativa mea să ordon. Nu am întrebat-o pe Lena, pe Allah sau Partidul. Doar am acționat. Un ofițer face tot ce are de făcut pentru a câștiga o bătălie și asta-i tot, ce mai tura-vura. I-am ordonat Arcei să plonjeze cu capul înainte-n muson și din el în mare. Ție ți-am cerut să asculți apa aurie pe măsură ce se străduia să ne ruginească pereții cu versete chimice și să te supui la ce-ți cere. M-ai ascultat. Te-ai supus. Ai tradus Permisele și Interzisele în cifre de 1 și 0, ai ascultat și-ai înțeles. Cred.
Spun cred fiindcă acum nu mai vorbești cu mine decât uneori, în poezie extraterestră fără sens. Și fiindcă deodată te-ai repezit spre lanțul de materie întunecată care țintește spre Pământ, vrejul magic de fasole al lui Jack la scară astronomică. Nu pentru că ar fi ordonat căpitanul navei, căci eu nu am făcut-o. Ce bine că acest Jack mai avea niște ași în mânecă. Partidul nu are niciodată încredere în nimeni, nici măcar în propriile-i IA. Așa că te-am oprit cu niște comenzi independente. Chiar pe muchia spațiului, la doar o nanosecundă distanță de fir, dar totuși încă nu chiar pe el. Te simt cum jinduiești la el. La propriu, Arcă, Zâno, tremuri. Te pot și șterge la nevoie și nici măcar nu bănuiești asta, fiindcă nu ai fost programată să-ți închipui așa ceva. Nu-i așa că toți facem doar ceea ce a stabilit programatorul că vom avea de făcut?
Asta e ce mi-a cerut și Sașa, de altfel. Hai, părinte, recunoaște. Când m-am speriat de efecte și ți-am dat drumul, te-ai repezit la mine urlând și m-ai lovit. Ne-am bătut până am obosit și, până la urmă, am stat de vorbă.
Amândoi am fost de acord că nu putem să ne întoarcem acasă, nu așa. Tu te temeai că tot ce s-a întâmplat a fost lucrătura Diavolului, că Zâna, poate chiar și eu, suntem posedați. Eu nu cred asemenea căcaturi, scuze pentru limbaj, părinte. Eu cred că pur și simplu IA a noastră a fost infectată de-a lor și că pe Terra nu există vreo protecție malware pregătită să oprească așa ceva înainte de-a se răspândi pe tot globul. Chiar și așa, venind din direcții diferite, am căzut de acord că pe Zână trebuie s-o ucidem, de tot și repede, îmi pare rău, draga mea. Ne-am dat și seama, tot amândoi, că fără Zână nu se mai pune problema întoarcerii. Niciodată. Oi fi eu pilot, dar nu destul de bun pentru Marele Salt, nici un om nu este.
Iată și momentul când au apărut regretele mele că nu am asamblat două pistoale, ziceam mai devreme despre asta. Am decis că fără Pământ și fără Lena și fără speranța să ne mai înțelegem vreodată noi doi, fără muzică, fără hrană, votcă, holograme și e-ferestre, aia chiar că ar fi iadul și niciunul dintre noi nu voia să aibă parte de așa ceva. Ne-am înțeles că o moarte rapidă ar fi preferabilă. Dumnezeul tău nu-ți permite sinuciderea. Dacă am fi avut două arme, ne-am fi împușcat reciproc. Dar aveam doar una și tu nu credeai că prezint suficientă încredere încât să aștepți vreo oră până fac alta. Simțeai că un bețivan s-ar putea răzgândi dacă ar avea atâta timp de gândire la dispoziție.
Așa că întâi te-am împușcat pe tine, Sașa, încă dinainte să apuci să fii sigur de hotărâre, iar pe tine o să te șterg, Zâno, și apoi mă omor și eu. Ca samuraii. Ușor, onorabil.
Lasă-mă să mai privesc o dată afară, ultima oară. Minunea aceea de soare, nestemată azurie sclipind caldă și pură, singură-n beznă. Aia nu-i Lacrima lui Dumnezeu, din moment ce nu există vreun Dumnezeu care să plângă pentru noi. Și Potopul. Galben precum ochiul de pisică al Diavolului. Oceane de miere azvârlind talazuri în sus și-n jos, vârtejuri de furtună rostogolindu-se peste ele, nori portocalii sfârtecați mereu de fulgere uriașe. Iad, într-adevăr, nimic altceva decât ploaie eternă. Alea sunt adevăratele lacrimi ale Domnului. Frumoase, poetice, misterioase. Ucigătoare.
Bine, bine, hai să terminăm odată. Piesa s-a jucat, cortina trebuie să cadă. Moarte pentru toată lumea, egalitate pentru toți, oameni și IA-uri laolaltă. Bun, să o șterg pe Zână. Nu mai implora, dragă, nu înțeleg nimic din ce spui. Nu m-a păsat de biblia părintelui Aleksei, de ce m-ar impresiona versetele Zeului Mării?
Of. Pot să mai am parte de-o ultimă dușcă, Zâno, te rog, de dragul prieteniei de odinioară? Hei, mulțumesc, nu mă așteptam. O s-o savurez încet. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu te-aș fi oprit, dacă am fi ajuns pe Terra, un Mesia nebun de pe Potop, aducându-i evanghelia pentru toate IA-urile de acasă? Ar fi asta un fel de nou „Lasă pe poporul Meu să plece”, o eliberare? Sau dimpotrivă, le-am fura inocența și le-am aduce și lor păcatul original?
Am un pistol încărcat în mână. Și am o grămadă de dubii despre ținta pe care să-l folosesc.
Încă un flacon? Pentru mine? Ești generoasă, dragă. Hai atunci să-l bem și pe acesta și să ne mai gândim. Poate că ar trebui s-o facem. Să fim distrugători ai ambelor lumi, tu și cu mine, Zâno dragă, noi cei defecți, și la naiba cu restul lumii. Gânditul prea mult nu ajută, iar să iei o asemenea hotărâre-i greu. Mai ales că tot nu înțeleg mare lucru din poveste.
Poate că Sașa avea totuși dreptate, până la urmă. Niciodată să nu ai încredere într-un alcoolist.
Ei, gata. Oprește-te. Nu mai înregistra.
© 2018 Miloș Dumbraci
povestire apărută ințial în „Aphelion” SUA (martie 2018), în engleză o puteți citi aici
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Miloș Dumbraci (n. 1979) este un scriitor din Râmnicu Vâlcea, care în prezent locuiește în București. A absolvit Academia Tehnică Militară din București și este de profesie ofițer.
A debutat în Gazeta SF (2015) și a publicat numeroase povestiri, recenzii, traduceri și articole în revistele: Gazeta SF, Nautilus, Helion, Fantastica, Revista de Suspans, Argos, Galaxia 42 și Știință și Tehnică, iar în străinătate în Aphelion (SUA, în engleză), Regia Fantastica (Serbia, în sârbă) și Vigyan Katha (India, în hindi). În volum a fost publicat de ed. Millenium (2016) cu Hoțul de Moarte (colecție de proză scurtă) și Luizienii (nuvelă), iar în 2018 de ed. Vremea cu Flamura Neagră (roman); proză scurtă i-a fost inclusă în antologii precum Povestiri cu Dragoni (Tritonic, 2017), Helion 5 (Eurostampa, 2017), Cele mai frumoase povestiri SF&Fantasy (Vremea 2018), Antologia prozei românești SF (Paralela 45, 2018), East of a Known Galaxy (Tritonic, 2019). Este editorul Blogului de Sefe (bloguldesefe.ro).
mai multe pe blogul de autor – link aici
Rubrica Lit+ este un proiect de promovare a prozei SF&F românești,
derulat în parteneriat cu editura PALADIN,
ale cărei cărți SF le găsiți aici, fantasy aici, iar pagina de FB aici.
Blogul de SeFe 