”Până la urmă, Răul nu s-a dovedit a fi ceva grandios. Nu e vorba de împărați aroganți, care vor să cucerească lumea. Nici de demoni chicotind în timp ce complotează în bezna de dincolo de realitate. De fapt, e vorba de oameni mici, cu fapte mici și motive mici. De egoism și nepăsare și risipă. Ghinion, incompetență și prostie. Violență pur și simplu, fără conștiință și consecințe. Uneori chiar de idealuri înalte, combinate cu mijloace josnice.”
Joe Abercrombie, Red Country
Chiar dacă citatul de mai sus ar putea fi suficient drept una dintre cele mai bune definiții ale grimdark-ului, subgenul rămâne atât de controversat – nu doar în stil, unde are numeroși detractori, dar și efectiv în definire – încât poate că ne-ar prinde bine un scurt ghid de navigare printr-un curent literar pe cât de modern, pe atât de greu de prins între niște limite. Și nu, nu ne vom mulțumi doar cu soluția „definiției porno” (”You’ll know it when you see it = O să-l recunoști când o să-l vezi”), deși la grimdark…. ea cam funcționează.
CE ESTE GRIMDARK FANTASY?
Grimdark este un subgen fantasy, centrat pe narațiuni simultan sumbre tematic – ”grim” (în fundal și worldbuilding), cât și întunecate – ”dark” (în ceea ce privește stilul de scriere și caracterizarea personajelor). Pune accent pe realism, chiar și într-o lume fantastică: viața în aceste povești este dură și necruțătoare, lumea crudă și nedreaptă, iar comploturile implică aproape cert tragedii, vărsare de sânge și dezastre.
Grimdark este fixat ferm în conceptul de… dezagreabil. Culturi dezagreabile. Locuri neplăcute. Personaje antipatice. O lume dezagreabilă, în general. Nimeni nu ar vrea să fie turist într-un roman grimdark. Realismul din grimdark le permite autorilor să dezvolte personaje foarte credibile și, de obicei, profund defectuoase, ca rezultat al lumii lor nemiloase. Spre deosebire de restul fantasy-ului, aici nu e vorba de Bine contra Rău, ci de oameni reali versus oameni reali. Unele motivații pot fi mai justificate decât altele, dar cel mult într-un mod subtil.
Totuși, grimdark nu este emo, pentru că tinde să ofere și speranță. Contrast. Da, lumea fictivă este de obicei una oribilă, iar oamenii care o locuiesc sunt, fără îndoială, produse ale acelui mediu. Dar povestea este (și) despre lumina pe care o găsești în întunericul respectiv. Despre scurtele pâlpâiri de umanitate, pe care le găsești în personaje care de obicei ar fi clasificate drept ticăloși. Și despre modul în care pâlpâirile respective ard de fapt mai strălucitor, în contrast cu toate straturile de noroi, mizerie și rahat în care sunt îngropate.
În plus, antagonistul poate fi la fel de empatizabil, dacă nu chiar mai mult, decât protagoniștii. Nu vei avea garanția că va fi învins și nu va fi exclus ca, după toate aventurile „eroilor”, cartea să se termine cu lumea într-o formă și mai proastă decât dacă nu s-ar fi băgat. De aceea, grimdark le prezintă autorilor (și cititorilor) oportunități pentru surprize reale, mult mai bune decât în restul fantasy. Culmea, cel mai opresiv curent ca atmosferă oferă… cea mai mare libertate narativă.
În rezumat, grimdark ar însemna fundal sumbru, dar realist, personaje anti-eroi dezagreabili, dar credibili, și povești întunecate, dar cu twist-uri surprinzătoare.
Aș adăuga că, în opinia mea, grimdark este omologul fantasy pentru ce a fost cyberpunk în SF: un curent rezultat ca reacție la complacerea în ipocrizie, concentrat pe introducerea de naturalism/nihilism și realism, personaje anti-eroi, povești despre individ, nu lume, limbaj suburban asumat și… golăneală (partea de punk – dacă Abercrombie&co. ar fi scris SF, ca denominație am fi vorbit de grimpunk).
Care sunt CARACTERISTICILE ESENȚIALE ALE GRIMDARK FANTASY?
De fapt, dacă tot vrem să rezumăm elementele obligatorii pentru ca un roman fantasy să fie considerat grimdark, nu ar fi mai bine să ne uităm direct la principalul scriitor al subgenului, omul care a popularizat însuși termenul și conceptul de grimdark (pornind de la pseudonimul său, Lord Grimdark)?
Iată-le deci pe cele enumerate de Joe Abercrombie pe blogul său personal:
1. Concentrare pe personaj. Epic fantasy și high fantasy clasice erau concentrate pe fundal (pe lumea secundară), cu accent pe hărți, creaturi fantastice și sisteme magice. Vocea auctorială „plutea” distantă și omniscientă pe deasupra personajelor, la persoana a III-a, scufundându-se doar ocazional în gândurile lor, pentru o doză de eroism. Autorii de grimdark preferă să scrie „de aproape”, să-i ofere cititorului înțelegerea directă a caracterului și motivațiilor personajelor – mai ales a modului în care văd lumea. Indiferent dacă viziunea lor e morală sau nu, elementele care au conturat-o sunt prezentate, iar rezultatul lor logic și credibil.
2. Ambiguitate morală. Poate că, pentru scriitorii de după Primul sau Al Doilea Război Mondial (și din timpul Războiului Rece), era perfect natural să crezi că există o tabără a Binelui și una a Răului. Lumea modernă, însă, cu o acoperire media 24/7 a fiecărui punct de vedere, este una mult mai tulbure. Devine tot mai greu pentru cititor să accepte ideea că oamenii pot fi total buni sau total răi; dar și tot mai evident că uneori trebuie să luăm în calcul „binele mai mare” și ”răul necesar”. Că obținerea și exercitarea puterii necesită compromisuri, iar idealurile rareori supraviețuiesc în contact cu realitatea. Că fiecare se crede „personajul bun” și că uneori oameni sincer buni, care s-au nimerit în tabăra greșită, ar putea fi nevoiți să facă lucruri rele.
3. Sinceritate narativă. Oamenii înjură. Oamenii se pișă și se cacă. Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii mor într-un mod care nu servește cu nimic narațiunea generală. Oamenii se îmbată și se droghează. Oamenii fac, gândesc și spun lucruri ticăloase. Oamenii se poartă urât unul cu celălalt. Toate acestea sunt adevăruri general valabile dintotdeauna. Grimdark și-a asumat fățiș că, într-o carte ce încearcă să pătrundă în mintea personajelor care se confruntă cu situații de criză și să îi prezinte convingător drept entități psihologice coerente, toate aceste lucruri dezagreabile trebuie abordate cu sinceritate, nu ascunse sub preș. Fac parte din viață și, prin urmare, este perfect normal și acceptabil să fie investigate și reproduse de scriitori.
4. Incorectitudine istorică asumată. Uneori viața chiar este cu adevărat de rahat; și la naiba cu acuratețea istorică! Fantasy ca gen literar este rareori despre lume „așa cum a fost”: pentru așa ceva există ficțiunea istorică. Grimdark fantasy este o reacție literară directă la subgenurile fantasy care l-au precedat, nu la istoria propriu-zisă.
Este o contrabalansare a unui stil narativ fantasy în care viața era curată, dreaptă și plină de semnificație. A poveștilor în care venirea regelui profețit rezolva toate problemele sociale și existau soluții magice pentru orice oroare – cum ar fi moartea, bolile și rănile grave – care ne chinuie în lumea reală.
5. Proză modernă. Fiecare scriitor își caută propriul drum spre credibilitate, dar singurul limbaj care este complet veridic de la un autor din ziua de azi, care transmite în scris o poveste cititorilor de azi, este limba… de azi. Și stilul în care se citește azi.
Într-o carte contemporană de acțiune sunt necesare ritmul și metodele prozei moderne. Spre deosebire de multe alte subgenuri fantasy, autorii de grimdark nu folosesc arhaisme pentru a crea atmosfera „medievală” și nici nu mai vor să păstreze norme de stil împământenite doar pentru că „așa se face”, de la Tolkien citire.
6. Acceptarea valorii șocului în literatură. În grimdark, cititorul este smuls frecvent din relaxarea sa satisfăcătoare și obligat să își re-evalueze propriile așteptări și preferințe.
Lucrurile sunt mult mai șocante atunci când nu ești obișnuit cu ele. Moartea unui personaj principal, ambiguitatea morală, sângele și murdăria au devenit mai uzuale în fantasy decât erau acum 20 de ani, dar o scenă surprinzătoare, bine executată narativ, încă poate avea un impact puternic și memorabil. De aceea, grimdark se remarcă printr-o cantitate mai mare de twist-uri, deseori mai degrabă cinematografice, și printr-o asumare a unei dispoziții mai extinse la șocare pentru a impresiona cititorul.
În rezumat, caracteristicile grimdark sunt: concentrare pe personaj, ambiguitate morală, sinceritate narativă, incorectitudine istorică asumată, proză modernă și acceptare a valorii șocului.
CONTROVERSELE: SEX, ÎNJURĂTURI ȘI VIOLENȚĂ!
Destul de evident, caracteristicile de mai sus au dus automat la introducerea în literatură, fără vreo jenă, a unor doze considerabile de sexualitate, limbaj „spurcat”, relativism moral și, mai ales, violență. Totul în numele sincerității și realismului – și totuși grimdark-ul a ajuns cel mai controversat și criticat subgen fantasy, atacat public și feroce de o multitudine de detractori. Care sunt însă argumentele subgenului?
Sexul reprezintă o parte fundamentală a experienței umane a adulților, afectând majoritatea oamenilor la nivel conștient și subconștient, aproape tot timpul. Iar grimdark este clar și declarat un gen adresat doar „audiențelor mature”. De câte ori pe zi vă gândiți la sex? A nu recunoaște acest lucru înseamnă să ignori voit o parte semnificativă a minții unui personaj și să-l privezi de profunzime și de unele motivații foarte relevante în deciziile sale (da, în realitate luăm deseori decizii cu…obiectul).
Apoi, persoanele aflate în situații stresante, în special militarii, folosesc frecvent, uzual și constant, limbaj injurios. Inventarea de către autor a unor expresii mai delicate, pentru a evita ofensarea cititorului, este ridicolă. Știe și el ce se ascunde dincolo de metafore, așa că… de ce să-l infantilizăm și să nu-l considerăm adult? Scopul înjurăturii în sine este de a produce o reacție viscerală în interlocutor (în realitate) și cititor (în ficțiune). Renunțarea la realism ar anula valoarea de șoc. Una care, după cum explicam mai sus, este vitală și asumată în grimdark.
Violența prezentată grafic servește cel mai bine atunci când ne face să ne înfiorăm și să dorim să ne îndepărtăm de ea. Pentru că ne amintește că violența este ceva oribil. În multe epic fantasy, scriitorii evită prezentarea efectelor și a consecințelor violenței, concentrându-se pe eroism. Personajele nu suferă mutilări, nu mor oribil din cauza unor răni infectate, nu sângerează singuri, plângând într-o baltă de sânge și rahat (vă invit să citiți memorii de soldați adevărați și o să vedeți că de fapt cam așa au murit milioane de oameni). Orcii nu au neveste care-i așteaptă acasă și nici copii care să-i plângă. Și tot așa. În fantasy, războiul este glorios (ironic, un efect Tolkien, deși el însuși era traumatizat de WW1).
Și astfel, lustruind literar hidoșenia violenței… se glorifică de fapt violența în sine. Prezentarea uciderii altora ca ceva eroic și fără consecințe (măcar psihologice asupra personajului) este periculoasă și cultivă extremismul. Dimpotrivă, grimdark–ul prezintă războiul și luptele drept conflicte groaznice, sângeroase, deseori inutile, după care ambele părți sunt de fapt mai rău decât la început. Ne prezintă niște oameni care trebuie să ia decizii fără să aibă opțiuni glorioase și care, de obicei, nu sunt eroi sau răufăcători clari.
Aș putea face aici o paralelă, în SF, cu military scifi – similar acuzat de puriști că ar glorifica războiul, pe când, dimpotrivă, el îl prezintă sincer și brutal, tocmai pentru a-l demitiza (mai multe în ghidul despre milScifi – aici).
ISTORIA GRIMDARKULUI
Acum, după ce ne-am cam lămurit ce este grimdark fantasy (și cu ce enervează „oamenii de bine”), pentru cine mai are timp de citit, hai să vedem și cum de-a apărut (și de unde).
Termenul grimdark a fost inițial unul peiorativ, derivat din descrierea universului de gaming Warhammer 40k (“In the grim darkness of the far future, there is only war.”). Culmea, a fost inventat de detractori, pentru a-și transmite dezgustul față de fantasy-ul de un anumit tip, subînțeles „de mâna a doua” prin asocierea cu gamingul inferior literaturii propriu-zise; dar ulterior a fost asumat (cu o doză de frondă, firește), chiar de către autori. Printre primii fiind chiar Joe Abercrombie, cu pseudonimul său de social media, Lord Grimdark.
Ca origini, grimdark fantasy este asociat mișcării neo-gotice din anii nouăzeci și valorilor sale de pierdere și negativitate. Autorii ale căror scrieri au fost mai târziu descrise ca întunecate („dark”) tind să fie cei care scriu începând din anii 1990: Glen Cook, Joe Abercrombie, Richard K. Morgan și Mark Lawrence. Într-un sens mai larg, viziunea profund sumbră, pesimistă sau nihilistă asupra lumii, caracteristică grimdark–ului, se regăsește în zone mai largi de ficțiune populară în anii 2000, inclusiv în francize media ca Batman, Breaking Bad și The Walking Dead.
În anii ‘90, un rol esențial l-a avut R.R. Martin, cu ASOIAF (primul roman din serie, Jocul Tronurilor, a apărut în 1996). Chiar dacă el nu scrie grimdark propriu-zis, ci mai degrabă gritty epic (low) fantasy, Martin a fost la fel de decisiv în codificarea unor tropi caracteristici subgenului (de la frig și întuneric la uciderea personajelor principale – de neconceput până atunci! – sau ambiguitatea apartenenței unor personaje la tabăra Binelui sau Răului) pe cât a fost Tolkien pentru high fantasy și epic fantasy. În multe privințe, Martin rămâne mai degrabă cantonat în zona epic fantasy, dar un epic fantasy pe care l-a întunecat până a creat terenul propice apariției autorilor din noua generație, dispuși să se desprindă complet de fantasy-ul standard.
(aici aș remarca ideea că în SF curentul grim+dark era deja ferm stabilit de decenii, iar faptul R.R. Martin a fost majoritatea vieții sale autor de SF a avut cu certitudine un rol major în transferul „virusului” realismului sumbru în fantasy).
Originile reale ale subgenului merg însă mai adânc, spre subgenul sword&sorcery din cărțile autorilor Robert Ervin Howard și Fritz Leiber. Fantasy-urile cu Solomon Kane sau Conan Barbarul sunt rareori aventuri „luminoase” ale unor personaje cu o moralitate înaltă – dimpotrivă, ei sunt niște eroi atât de duri și cinici, încât au creat premisele aducerii în prim-plan a anti-eroilor.
Poveștile lui Fritz Leiber din anii ’70 despre Fafhrd și Gray Mouser sunt exemple și mai bune de pre-grimdark: personajele principale sunt un tâlhar și un barbar, care fac tot ce este necesar ca să supraviețuiască într-o lume hotărâtă să-i omoare. Se lasă cu o grămadă de vărsare de sânge și orice încercare de a-și găsi o moralitate „pozitivă” eșuează.
Tot în anii ’70 scria și Michael Moorcock; dacă seria Eternal Champion rămâne destul de ferm ancorată în high fantasy, conform standardelor vremii, romanele despre Elric de Melnibone… nici vorbă. Elric este dependent de droguri, hedonist, moștenește un imperiu decadent și are o moralitate degenerată, conform căreia nu are nicio jenă să ia cu forța orice are nevoie pentru a supraviețui. Iar pe lângă restul personajelor… el e băiatul bun. Apar și eroi de tip clasic în serie, dar sunt omorâți de Elric și de sabia sa blestemată, Stormbringer (ce-i drept că Moorcock nu merge până la capăt cu amoralitatea: nu Elric ucide, ci sabia, iar el are regrete).
Din 1992, Glen Cook a început seria sa de dark military fantasy, Compania Neagră, considerată frecvent unul dintre predecesorii esențiali ai grimdark-ului. Cu toate că aici violența și limbajul injurios sunt justificate de partea de military, aducerea lor împreună, într-o lume în care Răul și Binele sunt relative (iar personajele principale luptă, cel puțin în primele cărți… de partea Răului), a oferit cea mai clară imagine a ce ar putea fi grimdark. Glen Cook adaugă fantasy-ului o doză ridicată de realism și credibilitate, răsturnări șocante de situație și schimbări de tabere, lipsa unor eroi clari și o doză de horror – toate fiind elemente ulterior prelucrate mai eficient de curentul grimdark (mai multe despre Compania Neagră – aici).
În 1996, după cum spuneam deja, o parte din elementele literare care vor deveni grimdark sunt aduse în atenția publicului larg (muuuult mai larg) de R.R. Martin, în Jocul tronurilor, prima carte din seria Cântec de gheață și foc. Acolo include mai multe secțiuni narative care ar putea fi etichetate destul de clar ca grimdark, mai ales perspectiva lui Jon Snow din Rondul de Noapte, unde luptă alături de ratații și răufăcătorii societății (care se dovedesc a fi de fapt mai nuanțați de atât), ca și cea a Aryei, care alege o carieră… criminală. Apar și elemente de ficțiune istorică (în atmosferă, grimdark are multe în comun cu historical fiction modern, precum seria Ultimul regat de Bernard Cornwell, mai grimdark decât multe fantasy-uri), dar per total ASOIAF rămâne mai degrabă ancorată în structuri tradiționale de epic fantasy și de quest fantasy.
Tot o etapă intermediară o constituie și seria Malazan a lui Steven Erikson, începută în 1999. La fel ca și Compania Neagră, Malazan este în esență dark military fantasy, dar a inclus mai multe elemente însușite ulterior de grimdark (ambiguitatea morală, demitizarea războiului, cinismul, personaje principale mercenari) și a ajutat și ea la popularizarea spre un public mai larg a „întunecimii” în fantasy. Încă o dovadă că military fantasy a avut un aport semnificativ la conturarea grimdark-ului, care însă ulterior a renunțat la concentrarea pe unități militare sau soldați și a preferat trecerea la personaje mai „civile” (golani, interlopi, ratați excluși din aristocrație sau măcar războinici „la pensie”).
Și apoi, în anii 2000, a urmat… explozia. Un număr semnificativ de autori au început să scrie complet și exclusiv în cadrul caracteristicilor prezentate mai sus și, pe deasupra, să își asume titulatura de grimdark. Dacă i-am enumera pe toți ne-ar mai ieși câteva articole, așa că o să-i păstrăm pentru recenzii, iar o listă de 10 mai reprezentativi îi găsiți într-un Top 10 grimdark – aici.
Așa că doar o să-i menționăm pe câțiva, precum:
- Luke Scull cu Grim Company, despre care aveți o recenzie aici,
- Ed McDonald cu Blackwing , despre care aveți o recenzie aici,
- Jonathan French cu Grey Bastards,
- Anna Smith Spark cu Court of Broken Knives,
- Anna Stephens cu Godblind,
- Richard Morgan cu Land Fit for Heroes și
- Michael R. Fletcher cu Beyond Redemption.
Din câte văd scriind această listă, subgenul nu e deloc bine reprezentat în România, lipsind cam toți autorii cunoscuți pe afară – dar măcar pot să îi recomand pe cei doi cei mai celebri: Mark Lawrence și (Lord Grimdark himself) Joe Abercrombie.
Mark Lawrence, foarte cunoscut în engleză și pentru recenziile sale despre subgen (și fantasy în general), a început în 2011 seria Imperiul Fărâmițat, compusă din trei romane, apărute în română la Nemira: Prințul spinilor, Regele spinilor și Împăratul spinilor. Cum mie personal nu mi-a plăcut (mi s-a părut prea YA, în sens negativ, și prea exagerat în mod nerealist – spre deosebire de exemplu de Grim Company, cea mai dezagreabilă dintre toate, dar într-un mod credibil), pentru o recenzie pozitivă la primul roman din serie o să vă îndrum spre Jurnalul unei Cititoare – link aici.
La nouă ani, Jorg Ancrath și-a văzut mama și fratele omorâți în fața lui. La treisprezece ani, conducea deja o bandă de delincvenți însetați de sânge. Până la cincisprezece ani, vrea să ajungă rege… Jorg poate să controleze și viii, și morții, dar, din toată lumea lui plină de haos, violență și coșmaruri, se teme de un singur lucru. Dacă vrea să se întoarcă la castelul tatălui său ca să revendice tronul, trebuie să se confrunte cu trădări, magie neagră și cea mai mare frică a lui. Va putea cineva atât de tânăr să-și înfrângă dușmanii care au puteri dincolo de orice imaginație?
Joe Abercrombie, în schimb, este absolut pe drept considerat reprezentantul principal al subgenului și – nu doar în opinia mea – și cel mai bun dintre toți. În română i-au fost traduse, tot la Nemira, mai multe romane (pentru adulți) același univers narativ: Tăișul sabiei, Fără îndurare și Puterea Armelor, Dulce Răzbunare și Eroii, ca și din altul, mai YA (dar YA făcut bine): Jumătate de rege, Jumătate de lume și Jumătate de Război. Dacă vreți să aflați mai multe, puteți lectura recenzii la Eroii – link aici și Prima Lege – link aici.
Pe vremuri campion, acum un fel de monstru, Glokta este prizonier într-un corp bolnav. Nobilul Jezal însă trăiește bine, pentru că trișează la jocul de cărți. Logen, poreclit Sângerosul Nouă, vrea să-și lase în urmă trecutul întunecat, în care și-a văzut familia ucisă, dar nu poate scăpa de lupte. Bayaz, Întâiul dintre Magi, plănuiește o călătorie dincolo de lumea cunoscută, în scopuri numai de el știute, iar din pricina lui Glotka, Jezal și Logen vor avea o viață și mai grea…
În rest, în română mai pot fi recomandate serii sau cărți doar înrudite cu grimdark (adică mai degrabă gritty, dar din alte subgenuri fantasy): la Nemira seriile ASOIAF de R.R. Martin, Witcher de Sapkowski și Turnul Întunecat de King; la Paladin Trădătoarea Baru Cormoran de Seth Dickinson și, oarecum, Războiul Macului de R.F. Kuang, iar la Crux strămoșul grimdarkului de pe vremea sword&sorcery, Conan Barbarul de Robert E. Howard. Și editura Millenium avea o înclinație spre fantasy mai dark sau gritty, precum seria Compania Neagră de Cook, dar… din păcate nu mai există.
În rezumat, evoluția a fost: sword&sorcery întunecat din anii 30 (Conan Barbarul și Solomon Kane), dar mai ales 70 (Elric de Melnibone și Fafhrd & Gray Mouser), ca strămoși în atmosferă, violență și ambivalență morală; apoi gritty epic fantasy din ASOIAF și dark military fantasy (Compania Neagră și Malazan) în anii 90 ca predecesori în „tratarea” dură și evoluția imprevizibilă, dar realistă a personajelor; generația grimdark propriu-zisă din anii 2000, condusă de Abercrombie și Lawrence.
***
surse:
https://www.grimdarkmagazine.com/grimdark-is-the-new-sword-and-sorcery/
https://www.theazrianportal.com/blog/what-is-grimdark
https://joeabercrombie.com/the-value-of-grit/
https://www.mattlarkinbooks.com/what-grimdark-means-and-why-it-matters/
https://en.wikipedia.org/wiki/Grimdark
imaginea reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
Blogul de SeFe 