Traduceri

”Colaterali” de Peter Watts

În acest military scifi descoperim, alături de una dintre luptătoarele de elită high-tech care apără democrația, că pacea poate fi mult mai dificilă decât războiul, dar și că optimizarea interacțiunii om-armă poate avea efecte deloc optime pentru civili…


Pe Becker au extras-o în fix opt minute, iar cadavrele le-au abandonat în nisip, la mila necrofagilor ce supraviețuiseră celei de-a șasea extincții în masă. Munsin a tras-o în Sikorsky și a încercat să-i desfacă augmentările cu mâna, pe loc; Partener s-a răsucit către el, l-a prins în colimator și a bâzâit timp de jumătate de secundă înfricoșătoare, până când programele de recunoaștere a amenințărilor, pornite cu întârziere, l-au calmat. Altcineva a înfipt un conector între umerii lui Becker; legăturile wireless din creier i s-au activat și Blanch i-a oprit prosteticele de la o distanță sigură, din carlinga de deasupra. Mini-tunurile din umeri i s-au relaxat ca niște membre anesteziate, cu firișoare de fum încă șuierând din țevi.

— Caporal, i-a pocnit Fingers din degete prin fața ochilor. Caporal, mă auzi?

Becker a clipit.

— Erau… erau oameni…

Cel puțin așa credea. Nu le văzuse decât profilurile termice: culori puternice, în contrast cu bezna. La început avuseseră mâini și picioare, dar apoi se lăbărțaseră ca niște curcubeie difuze, sau ca niște pete de ulei iridescent.

Munson n-a zis nimic.

Abemama a rămas în urma lor,  doar o fâșie de coral ars, învăluită într-o lucire infraroșie: răsăritul zilei trecute, înnegrit și scurs înapoi în cer. Blanch a apăsat vreun buton și haloul a dispărut: viziunea nocturnă i s-a oprit, urechile i-au asurzit față de lungimile de undă dincolo de cele ale auzului uman, toate simțurile s-au redus la nivelul trupului de carne și os.

Direcția de deplasare. Păruse greșită, chiar dinainte de întuneric.

— Nu mergem înapoi în Bonriki?

— Noi da, mergem, i-a spus sergentul. Dar tu te duci acasă. Punct de întâlnire: Aranuka. Te scoatem de aici înainte să-ți explodeze chestia asta.

Îl putea simți pe Blanch cum îi umblă la baza creierului, ca să-i extragă jurnalele operative din cap. A încercat să-și citească fluxul, dar îi blocase el deja accesul. Cine știe ce sorbeau mașinăriile din mintea ei. Sau dacă or să mai fie amintirile acolo când o să-i dea voie să le caute.

Nu că ar fi contat. Nu și-ar fi putut șterge din memorie acele imagini nici dacă ar fi vrut.

— Mai mult ca sigur erau ostili, a mormăit. Cum altfel să fi fost acolo, adică… altceva ce să fie?

După o clipă, a continuat:

— A scăpat vreunul…?

— Halal mașină supraomenească de omorât ai mai fi fost, dacă ți-ar fi scăpat, a zis Okoro din cealaltă parte a habitaclului. Nici măcar nu erau înarmați.

— Soldat Okoro, l-a întrerupt calm sergentul. Ține-ți, dracului, gura!

Erau toți așezați vizavi de ea, contrar regulilor de distribuire optimă a masei: Okoro, Perry, Flannery și Cole. Niciunul augmentat. Nu erau destui luptători ca Becker pentru toată lumea, ci doar câte unul la trei-patru companii, dacă erau suficiente bugetul și sprijinul politic. Becker se învățase cu replicile acide și cum făceau toți pe durii sau își dădeau ochii peste cap la nedreptatea de proporții galactice că, dintre ei toți, biletul norocos fusese tras tocmai de fiica unui țăran din căcatul de Red Deer. Nu-i păsa. Dincolo de cuvintele grele, în ochii lor nu citise vreodată altceva decât invidie binevoitoare.

Dar acum nu mai era așa sigură.

*

Opt mii de kilometri până la spațiul aerian al Canadei. Încă patru până în Trenton. Patrusprezece ore în total, într-un KC-500 obținut de la ONU de către cei din comandament, într-un interval miraculos de scurt. Mai degrabă patruzeci, după cum s-au simțit: trează tot timpul, cu fiecare clipă un chin postmortem. Ar fi dat orice să poată ațipi cât de puțin – să doarmă legănată de nesfârșitul și plictisitorul vâjâit al turbopropulsoarelor, ostoită de alunecarea infinitezimal de lentă a cerului de la negru la gri și apoi la un bleu strălucitor și provocator – dar nu avea și o astfel de augmentare.

Blanch, un fel de auxiliar, i-a ținut companie tot drumul spre casă. De obicei nu rezista nici 5 minute fără să-i cotrobăie prin cap, ba reglând vreun inhibitor sau BCI, ba încercând să-i mai reducă intervalele de latență cu o milisecundă, două. De data aceasta doar a stat și s-a holbat la punte, sau pe geam, sau la vreo curea din cele care țineau încărcătura ce tot zdrăngănea când lovea fuzelajul. Tacpadul, afișajul tactic prin care trăgea sforile de marionetă ale lui Becker, i-a dormitat în poală. Poate că i s-a cerut să se abțină și să nu afecteze scena crimei, până la apariția echipei de legiști IT.

Sau poate doar nu avea chef.

— Se mai întâmplă și rahaturi, să știi.

Becker și-a ridicat ochii spre el.

— Ce?

— Suntem norocoși că nu s-a întâmplat așa ceva demult, cu luni mai devreme. Jumătate din nenorocitele alea de insule-s sub apă, iar restul se sfâșie pentru câteva hectare de uscat și o mână de transgenice. Să nu mai vorbim de scârbele de chinezi care de-abia așteaptă un pretext ca să vină să ajute.

Blanch a pufnit.

— I-ai putea spune misiune de păstrare a păcii. Dacă ai un simț foarte bizar al umorului.

— Tot ce se poate.

— Păcat totuși că nu suntem americani. Ei nici măcar nu au semnat tratatele, așa că pot face orice.

A pufnit din nou.

— Or fi ei o cocină de fasciști, dar măcar nu se ascund într-o vizuină de câte ori se trezește careva să aducă vorba despre crime de război.

Știa că doar încerca s-o facă să se simtă mai bine.

— Ce porcărie, regulile alea de luptă, a mai mârâit.

*

Opt ore la IT, după aterizare: fiecare augmentare în parte a fost testată până s-a încins, iar fiecare prostetic desfăcut până la ultimul șurub, în timp ce carnea de care fusese atașat aștepta în tăcere și se străduia să nu urle. I-au acordat patru ore de odihnă, deși mașinăriile din ea i-ar fi putut șterge oboseala direct din sânge și să-i regleze adenozina și melatonina atât de precis că nu ar fi simțit nevoia niciunui căscat înainte de a pica moartă, răpusă de-un infarct. Dar i-au zis că oricum trebuiau modificate orarele altora și aduși oameni de peste mări și țări.

I-au spus să nu-și facă griji. Că nu a fost vina ei. I-au dat propranolol ca s-o ajute să-i creadă.

Patru ore pe spate, privind tavanul.

La așa ceva ajunsese: sufletul rămas la o jumătate de lume distanță, trupul închis într-o cameră fără ferestre, cu lambriuri de stejar pe trei pereți, iar al patrulea acoperit de hărți luminoase și ecrane tactice. Afișaje care monitorizau cu ce se mai ocupa inamicul, atunci când nu ambusca cyborgi în miez de noapte.

— Pescuiau, i-a spus ofițerul de PR.

— Nu cred, a răspuns Becker, iar vreo rutină subconștientă a adăugat automat un ”domnule”.

Procurorul militar – Eisbach îl chema parcă – a dat din cap.

— Aveau undițe, caporal. Cârlige și momeală. Nu și arme.

Generalul din fundul camerei – venit tocmai de la NDHQ din Ottawa, din câte și-a dat seama Becker, deși nu-i fusese prezentat – se uita pe un tacpad și nu zicea nimic.

Ea a clătinat din cap.

— Nu există pești acolo. Toate recifele din zonă sunt prea acide, și asta de douăzeci de ani.

— Un aspect pe care vom insista în mod clar, a replicat Eisbach. Nu poți acuza sistemul că nu recunoaște profiluri care nu au ce să caute acolo.

— Dar cum de au…

— Vreo tradiție, poate, a dat din umeri PR-istul. Vreo chestie culturală. Am cerut ajutorul ONG-urilor locale, dar niciunul nu a acceptat deocamdată să-și asume vreo răspundere. Indiferent ce făceau pe acolo, nu aveau aprobare de la ONU.

— Eu nu i-am sesizat apropiindu-se, și-a amintit Becker. Nici văzut, nici auzit – până la urmă, cum de s-au strecurat neobservate două ambarcațiuni? Vreo tehnologie stealth, probabil asta l-a stârnit Partener – adică, dintr-o dată erau acolo, din senin.

Ce era așa greu de înțeles? Augmentările sale ar fi trebuit să-i mențină echilibrul, să amestece un cocktail perfect pentru a-i asigura calmul și reacțiile eficiente în cele mai grele condiții.

Pe de altă parte, tot augmentările ar fi trebuit să recunoască civilii pașnici la prima vedere…

Procurorul militar tot dădea din cap.

— Mecanicul tău. Maistrul militar, ăăă…

— Maistrul militar Blanch, da. El crede că a fost vreo problemă în sistem. Nu ar fi tras dacă…

Voia să spună nu aș fi tras.

Nu mai fi așa o muiere, Becker. Luna trecută ai atacat un Kuan-Zhan fără camuflaj sau întăriri și nu ai avut nicio problemă. Așa că ai putea și acum să stai lângă un ghiveci cu flori fără să-l sfărâmi în cioburi.

— În asemenea situații se mai întâmplă și accidente, a admis PR-istul, cu tristețe-n glas. Dronele mai greșesc ținta. Cazematele automate mai confundă civilii cu agresorii armați. Nicio tehnologie nu-i perfectă. Uneori dă erori. Asta-i tot.

— Așa este, domnule.

Curcubeie palide, sângerând în noapte.

— Din ce am văzut până acum, jurnalele confirmă interpretarea lui Blanch. Peste câteva zile o să știm cert.

— Câteva zile pe care nu le avem la dispoziție, din păcate.

Generalul a tras o dungă cu degetul peste tacpad. Un jurnal de știri, fără sonor, s-a deschis pe ecranele din spatele său: Camera Comunelor, live. Membri ai opoziției ridicându-se în picioare, ținând discursuri, așezându-se la loc. Vizavi de ei, cei ai puterii, ridicându-se și așezându-se, în oglindă. Două rânduri de pistoane.

Ochii generalului nu s-au ridicat din gadget.

— Știi ce dezbat, caporal?

— Nu, domnule general.

— Despre tine. Nu au trecut nici două zile de la incident și deja îl dezbat parlamentarii.

— Le-am spus noi cumva…

— Nu. A fost vreo scurgere de informații.

N-a mai grăit altceva. În spatele lui, politicienii speriați ai puterii se bâlbâiau și-și dădeau ochii peste cap, asaltați de opoziție. Becker a remarcat faptul că locul rezervat ministrului Apărării era gol.

— Știm cine?

Generalul a negat.

— Sunt destui care ne-ar fi putut intercepta comunicațiile. Cei care ar fi avut și capacitatea să le descifreze, mult mai puțini. Nu aș vrea să cred că a fost careva din interior, dar nu pot exclude ideea. Oricum…

A tras aer în piept.

— … nicio șansă să o rezolvăm între noi.

— Am înțeles, domnule general.

În sfârșit, el i-a întâlnit privirea.

— Te asigur, caporal, că nimeni de aici nu a tras vreo concluzie privind posibila ta vinovăție. Am verificat telemetria, transcrierile, interviurile; rezultatele încă sunt analizate, dar nu am găsit deocamdată vreo dovadă de culpă conștientă din partea ta.

Conștientă, a remarcat Becker imediat. Nu deliberatăci conștientă. Cândva, nici nu i-ar fi trecut prin cap să existe vreo diferență între cei doi termeni.

— Chiar și așa, va trebui să ne schimbăm strategia. Ca urmare a scurgerii, am decis că nu avem încotro și ne vom adresa publicului. Să ne ascundem în spatele securității naționale doar ar crește aparența că ne simțim vinovați, iar după scandalul din Filipine nu ne mai permitem să încercăm vreo mușamalizare.

Generalul a oftat.

— Cel puțin așa crede ministrul.

— Da, domnule general.

— Așa că s-a stabilit – și îmi pare rău pentru tine, știu că nu e ceva pentru care te-am pregătit – că o să preluăm inițiativa, cum s-ar spune. Să controlăm noi narațiunea. Să permitem să ți se ia interviuri, ca să dovedim că nu avem nimic de ascuns.

— Interviuri, domnule general?

— O să te îndrume domnul Monahan.

Ca la un semn, din umbră a ieșit un civil.

— Firma sa ne-a fost de folos în chestiuni de… acces la public.

— Ben, spuneți-mi Ben.

Monahan i-a întins mâna dreaptă, în timp ce cu stânga i-a prezentat o carte de vizită: Optic Nerve, imprimat sclipitor deasupra unei burtiere pe care rulau mărturiile clienților.

— Realizez cât de neplăcută e situația, caporal. Că ultimul lucru de care îți arde acum e sfatul unui consultant de imagine supra-plătit pentru a distrage atenția. Nu-i așa?

Becker a înghițit cu noduri și a dat din cap, apoi și-a retras mâna. Pe umeri i-au fâlfâit aripi fantomă.

— Vestea bună e că nu avem nevoie să distragem atenția. Nu am fost chemat să fac bici din vreun rahat – o schimbare plăcută, dacă e să fiu sincer – ci ca să scot adevărul la iveală. După cum știi, nu ducem lipsă de grupuri mai interesate să-și promoveze agenda decât să afle ce s-a întâmplat în realitate.

— Da, înțeleg, a răspuns Becker încetișor.

— Ca această doamnă, de exemplu.

Doar Ben și-a atins ceasul și a șters Parlamentul de pe ecrane; în locul lor a apărut o femeie de cam un metru 70, cu părul negru tăiat scurt, aproape militărește. În poză părea dezechilibrată; mai mult ca sigur, nu chiar fără legătură cu faptul că un polițist militar o trăgea de brațul stâng. Cei doi păreau că dansau pe corul unui șir de protestatari și drone de pacificare.

— Amal Sabrie, a spus Monahan. Jurnalistă independentă, populară printre stângiști și grupurile de militanți pentru drepturile omului. Născută în Somalia, dar imigrantă în Canada din copilărie. A crescut în Beledweyne. Sună cunoscut, caporal?

Becker a clătinat din cap.

— Regimentul Aeropurtat? 1992?

— Îmi pare rău, dar nu.

— OK. Să zicem că are ceva motive pentru a nu se încrede în armata canadiană.

— Ultima persoană din lume la care te-ai aștepta să țină cu noi, a remarcat Eisbach.

— Exact, l-a susținut Monahan. Tocmai de aceea i-am oferit exclusivitate.

*

S-au întâlnit în teritoriu neutru, propus de Sabrie și aprobat cu greu de lanțul de comandă: o cafenea cu terasă, pe la mijlocul Turnului Layton din Toronto, cu vedere spre Lakeshore. Se întindea dintr-o latură a clădirii precum o ciupercă, mult deasupra traficului de drone.

Empatie aproape patologică pentru victime, enumerase Monahan slăbiciunile jurnalistei de parcă ar fi smuls piciorușele unui păianjen. Se topește după pisici fără stăpân și veverițe canceroase; o ia razna când aude de femei bătute și minorități oprimate sau oricine a încasat vreun baston electric de la polițiști. Nu-și risipește timpul pe agresiuni minore, ci se păstrează, cu inteligență, pentru chestiile de anvergură. Motiv din care ea prinde orele de maximă audiență, spre deosebire de restul brigăzii de turbați, care se bat pentru trafic pe microbloguri.

Cu douăzeci de etaje mai jos, pietonii în mișcare păreau furnici. Becker nu-i va vedea vreodată de aproape: aterizase pe acoperiș și urma să plece tot de acolo, o concesie pentru cei care ar fi preferat condiții și mai bine controlate pentru interviu. Care, de fapt, ar fi preferat nici să nu existe vreun interviu. Că cedaseră atât de mult spunea totul despre faima companiei Optic Nerve de a limita pagubele.

Dacă o facem să te vadă pe tine drept victimă – ceea ce și ești – o transformăm din inamic în aliat. Dă drumul la văicăreala despre cum ești unealta patriarhatului și, până la desert, sunteți prietene de suflet.

Sau poate că cedarea spunea totul despre o situație atât de disperată, încât cea mai bună strategie era să parieze totul pe un miracol.

Uite-o, i-a șoptit Monahan în interiorul tâmplei drepte, dar Becker o văzuse deja: ținta era fortificată la o masă de lângă balustradă. Pe-o parte, ghivece de flori și decorații, pe cealaltă, 80 de metri de potențială cădere spre moarte. Partener, rămas fără colți dar încă suspicios, i-a alertat cioturile armelor amputate.

Amal Sabrie s-a ridicat când ea s-a apropiat de masă.

— Arăți…, a început ea.

… ca dracu’. Becker nu mai dormise de trei zile. Nu ar fi trebuit să se vadă; cyborgii nu obosesc.

— Voiam să spun, a continuat Sabrie fără să ezite, că m-aș fi așteptat ca augmentările să fie mai evidente.

Aripi uriașe, întinse din umeri pentru a aduce mânia Domnului pe pământ. Caporal Nandita Becker, Îngerul Morții.

— Sunt. Dar și detașabile.

Niciuna n-a întins mâna. S-au așezat.

— De fapt, da, probabil că trebuie să fie. Doar dacă nu poți dormi în picioare.

A părut surprinsă de-un gând.

— Dormi, nu?

— Sunt un cyborg, domnișoară Sabrie, nu un aspirator.

O urmă neașteptată de iritare, o scânteie undeva într-un nesfârșită pustă întunecată. După atâta plictiseală, mai că a bucurat-o pe Becker.

Nu și pe Monahan. Ești prea ostilă. Las-o mai moale.

Sabrie nu a părut deranjată.

— Un cyborg care poate ridica mașini cu o singură mână. Dacă e să ne luăm după reclame.

Fii amabilă. Oferă-i ceva, nu o lăsa să devină agresivă.

Okay.

Becker s-a întors în scaun și și-a răsucit gâtul pentru ca ziarista să poată observa vârful miriapodului negru și emailat prins în coloana sa.

— Întărire a șirei spinării și coastelor, pentru a suporta greutatea suplimentară. Fâșii de mușchi artificial, care păstrează rezerve de 20 J/cc.

Recitarea pe de rost a unor specificații tehnice avea un efect liniștitor.

— Se activează la șaptezeci la sută în cele mai multe dintre…

Am spus ceva, nu totul, caporal.

— În fine, a dat Becker din umeri și s-a îndreptat. Cea mai mare parte a tehnicii e pe interior. Restul se conectează doar când e necesară.

A tras aer în piept și a spus-o de-a dreptul.

— Trebuie să-ți precizez din start că nu sunt autorizată să dau detalii din misiuni.

Sabrie a ridicat din umeri.

— Nici nu mă interesează. Eu vreau să vorbim despre tine.

A atins meniul și a comandat o porție de kruggets și un Rising Tide.

— Tu ce servești?

— Nu mi-e foame, mulțumesc.

— Firește, și-a ridicat reportera ochii. Totuși, poți mânca, nu? Încă mai ai sistem digestiv.

— Da’ de unde… Mă conectează la priză.

Un zâmbet ca să arate că glumește.

Ei, așa.

— E bine că încă ai simțul umorului, i-a replicat Sabrie, cu fața dintr-o dată împietrită.

Căcat, ne-a prins.

O tremurătură la palma stângă. Becker și-a tras mâinile de pe masă și le-a ascuns în poală.

— Bun, a continuat Sabrie în cele din urmă. Să începem. Trebuie să recunosc, am fost surprinsă că Forțele Speciale au aprobat să vorbim. Reacția normală în astfel de cazuri este refuzul de a comenta și răbdarea, până când vreo vedetă face supradoză și distrage atenția.

— Eu doar execut ordinele, doamnă.

Ticul din mână nu se lăsa dus. Becker și-a unit palmele, strâns.

— Atunci să discutăm despre ceva ce ai voie, a zis Sabrie. Cum te simți?

Becker a clipit.

— Pardon?

— Cu privire la ce s-a întâmplat. La rolul tău în evenimente. Cum te simți?

Fii sinceră.

— Al naibii de nasol, a răspuns, reușind cu greu să-și stăpânească vocea. Cum altfel să mă simt?

— Nasol, a acceptat Sabrie.

A rămas tăcută destul de mult înainte de a relua.

— Varianta oficială e că a fost o eroare de sistem.

— Investigația continuă, aproape că a șoptit Becker.

— Totuși, așa am aflat pe surse. Că au tras augmentările, nu tu. Nu avem mens rea.

Pete de culoare falsă, topindu-se în nisip.

— Tu ce simți, că tu i-ai ucis?

Spune-i adevărul, a șoptit Monahan.

— Eu… o parte din mine. Poate.

— Se spune că augmentările nu fac decât ce ai face oricum. Doar că mai repede.

Șase persoane, la pescuit în mijlocul unui ocean pustiu. Nicio noimă.

— Tu așa înțelegi situația? a presat-o Sabrie. Creierul decide ce va face, înainte de a ști că a decis?

Becker s-a forțat să se concentreze și a dat din cap. Chiar și așa a părut că se clatină, dar jurnalista nu a observat.

— Ca o bulă care se ridică de pe fundul unui lac. Nu o vedem decât atunci când erupe la suprafață. Dar augmentările o văd dinainte.

— Cum se simte așa ceva?

— Ca și cum… a ezitat Becker.

Fii sinceră, caporal. Te descurci foarte bine.

— Ca și cum un partener foarte bun îți șade pe umeri și te protejează. Îndepărtează pericolele înainte să le vezi și tu. Doar că folosește corpul tău. Se înțelege ce încerc să spun?

— Cât de cât. Pe cât poate pricepe cineva fără augmentări.

Sabrie s-a încruntat puțin.

— Așa a fost și cu Tionee?

— Cine?

— Tionee Anoka. Reesi Eterika. Io… s-a oprit când a întrezărit ceva în expresia lui Becker.

— Habar nu aveam, a spus ea după câteva clipe.

— Nu le-ai știut numele?

Becker a dat din cap.

— Pot să-ți trimit eu lista.

A apărut un chelner, care a lăsat o cupă și o tavă cu fructe de mare în fața lui Sabrie; a simțit atmosfera încărcată și s-a retras fără a mai întreba ceva.

— Eu nu…

Becker a închis ochii.

— Ba da, a fost la fel. La început. Trebuie să existe un pericol, înțelegi? Fiindcă augmentările… fiindcă eu am tras. Și aș fi murit de cel puțin patru ori în cariera mea dacă aș fi așteptat să trag până când aș fi știut în cine.

A înghițit nodul din gât.

— Doar că de data aceasta gândurile au început să mă apese. După. De ce nu i-am perceput cum se apropie? De ce nu am fost avertizată de către…

Ai grijă, caporal. Fără detalii tactice.

— Unii încă mai mișcau. Unul spunea ceva. Încerca, de fapt.

— Ție?

În ultraviolet, sticla texturată a mesei frângea razele de soare în curcubeie minuscule.

— Habar n-am.

— Și ce-a zis?

Sabrie a plimbat furculița prin porția de kruggets, dar nu a mâncat.

Becker a clătinat din cap.

— Nu știu Kiribati.

— Atâtea augmentări și niciuna pentru tradus în timp real?

— Eu… nu m-am gândit vreodată la asta.

— Poate că mașinăriile alea deștepte au văzut bulele cum se ridică. Au știut că nu vrei să afli.

Nici la așa ceva nu se gândise.

— Deci nu te simți deloc grozav. Altceva?

— Dacă mai simt și altceva?

Tremuratul i-a trecut și în cealaltă mână.

— Dacă nu ți-e prea greu.

Ce mama mă-sii, mi-au spus că o să fiu stabilă, că drogurile

— Mi-au dat propranolol.

O șoaptă aproape, și imediat Becker s-a întrebat dacă a depășit limitele. Dar glasul din cap a rămas tăcut.

Sabrie a dat din cap.

— Pentru șocul post-traumatic.

— Știu cum sună. Dar nu am fost o victimă sau ceva de genul ăsta.

Becker s-a holbat la masă.

— Nu cred că funcționează.

— O plângere banală pentru cei mai avansați. Toți acei neuro-transmițători și hormoni sintetici. Prea multe interacțiuni. Nu totul merge cum ar trebui.

Monahan, nenorocitule. Tu ești nenorocitul de specialist în PR, ar fi trebuit să-ți dai seama că nu-s gata pentru așa ceva

— Mă simt mai rău decât groaznic.

De-abia își putea auzi propria voce.

— Îmi e de-a dreptul greață…

Sabrie a măsurat-o cu ochii ei negri, fără să clipească.

— Chestia asta ar putea fi mai tare decât un simplu interviu, a zis în cele din urmă. Crezi că am putea continua cu încă vreo două întâlniri, poate să facem un material de profil mai profund?

— Eu… va trebui să-mi întreb superiorii.

Sabrie a dat din cap.

— Firește.

Sau poate, a gândit Becker, poate că ai știut tot timpul. I s-a părut că, la 250 de kilometri distanță, o voce micuță a strigat de bucurie.

*

Au conectat-o la un univers alternativ, unde moartea avea opțiune de anulare. Au trecut-o prin scenarii și simulări, au obligat-o să omoare sute de civili în nenumărate feluri diferite. Au făcut-o să retrăiască incidentul din Kiribati iar și iar, prin augmentări, de parcă nu l-ar fi retrăit și-așa de fiecare dată când închidea ochii.

Doar în capul ei, bineînțeles, chiar dacă nu și doar în mintea sa; un dialog ultra-rapid între sinapse și simulator, un schimb multi-canal printr-o țeavă groasă cât corpus callosum. Un exercițiu Monte Carlo, cu subiect brutalitatea tactică.

După a patra ședință a deschis ochii și Blanch dispăruse; fusese înlocuit de un roșcat, în timp ce Becker își creștea scorul de crime. Tauchi, conform ecusonului. Nu părea augmentat, dar în megahertzi strălucea de atâta smartwear. Când l-a întrebat, el i-a răspuns:

— Jord a primit altă sarcină, temporar. Să depisteze eroarea.

— Dar… credeam că asta…

— Asta-i altceva. Închide ochii.

Câteodată trebuia să lase unii civili să moară, ca să scape alții. Ori să ucidă oameni a căror singură vină era că se aflau în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit: în fața unui bot de luptă care ataca o echipă de medici, sau cu mâna întinsă, fără să știe, către vreo telecomandă care arunca în aer un rezervor de H2S la jumătate de oraș distanță. Uneori Becker ezita în astfel de situații, tergiversând cu speranța deșartă că poate ținta se va mișca sau răzgândi. În alte ocazii, chiar și în lipsa vreunei alternative, tot avea dificultăți să apese pe trăgaci.

S-a întrebat dacă nu cumva încercau să o călească. Să o readucă la normal, s-o desensibilizeze prin repetiție, înainte ca regretele s-o facă inutilă pentru lupte.

Uneori nici nu vedea vreun răspuns corect, vreo metodă de a stabili care viață ar fi prioritară; grupuri amestecate de adulți și copii, victime cu răni diverse și stadii diferite de amputare. Alegerea între un copil cu afecțiuni cerebrale și mama sa. Uneori așteptarea era ca Becker să ucidă fără speranța de a salva vreo persoană; o liniștea simplitatea aceea clasică, de stil vechi. Se săturase de toată zbaterea pentru a măsura greutatea sufletelor omenești. Țintești și tragi. Doar atât.

Sunt un aparat de fotografiat, a gândit.

— Cine pizda mă-sii inventează toate scenariile astea?

— Nu-ți convin situațiile în care trebuie să decizi, caporal?

— Nu astea.

— Nu prea ai inițiativă, a dat din cap Tauchi. Ești bună ca executant, totuși.

A privit în ecran.

— Hmmm… Cred că văd de ce. S-a dereglat nivelul de cortizon.

— Și nu-l poți corecta? Cred că augmentările nu au mai mers bine încă de când am venit.

— Ai amintiri din senin? Transpiri? Înțepenești?

Becker a dat din cap.

— Totuși, n-ar fi trebuit ca augmentările să rezolve toate astea?

— Ba da, i-a răspuns Tauchi. Dacă începi s-o iei razna, îți pompează o doză bună de dopamină, sau leumorfină, sau orice ai nevoie. Problema e că, dacă o fac prea des, nu mai funcționează. Creierul crește receptori noi ca să gestioneze medicamentele, așa că ai nevoie de doze tot mai mari pentru receptorii suplimentari. Un răspuns banal, de adaptare.

— Aha.

— Dacă te-ai simțit amețită în ultima vreme, probabil că asta-i explicația. Faptul că ai omorât copiii ăia a fost doar picătura care a umplut paharul.

Îi era tare dor de Blanch.

— Oricum soluțiile chimice ajută doar pe moment, a continuat tehnicianul. Pot să-ți reglez setările ca să te mențin la suprafață acum, dar pe termen lung avem idei mai bune de-atât.

— Alt drog? Deja mi-au injectat…

El a clătinat din cap.

— Nu, ceva permanent. Chirurgie, dar nu mare lucru. Nici măcar nu-ți taie nimic.

— Când?

Simțea că se sfărâmă pe dinăuntru. Și l-a închipuit pe Partener privind în altă parte, prea bun soldat pentru a fi distras de propriul dispreț.

— Când?

Tauchi a rânjit.

— Cu ce crezi că ne ocupăm chiar acum?

*

Pentru a doua întâlnire s-a simțit mai puternică.

De data aceasta s-au văzut la nivelul străzii; altă terasă, altă ambianță, aceiași combatanți. Umbrele de soare, strânse, atârnau de stâlpii înfipți prin mijlocul fiecărei mese, gata să ofere umbră protectoare față de soarele de amiază, în cazul în care astrul ar fi reușit să treacă de zgârie-nori. Sabrie a așezat între ele un disc rotund și plat – pe jumătate cât un puc de hochei, din crom. A ciocănit în el.

Casca lui Becker a bâzâit scurt de la interferențe; Partener s-a trezit, alert, flămând și lipsit de membre.

— Ca să ne asigurăm intimitatea, a zis Sabrie. Ai vreo problemă cu așa ceva?

Nimic în radio. Viziunea în spectru larg funcționa încă, totuși. Haloul electromagnetic radiat de gadgetul lui Sabrie strălucea ca o coroană solară; restul electronicelor sale sclipeau cu luminițe mai palide. Ceasul. Microfoanele smart, înregistrând deja; scânteia vagă a unui medalion plin de circuite, ascuns între sâni.

— De ce acum? a întrebat Becker. De ce nu și prima oară?

— Prima tură a fost din partea casei. Eram prea uimită că au acceptat interviul. Nu am vrut să-mi încerc norocul.

Partener i-a afișat un simbol; o oscilație minoră a frecvenței, calculată la fix, ar fi putut păcăli bruiajul. Dacă ar fi fost în luptă, nici nu i-ar mai fi cerut permisiunea.

— Cred că realizezi că au și alte căi de a ne asculta, a zis Becker.

(FHop?[y/n] FHop?[y/n] FHop?[y/n])

Sabrie a ridicat din umeri.

— O parabolică pe acoperiș. O rază laser țintită spre masă, pentru a citi vibrațiile.

Și-a ridicat ochii spre cer.

— Oricare dintre acele drone ar putea să citească pe buze, dar știi ce? Dacă oricare dintre acei ochi îl vede pe următorul Michael Harris înainte de deschide focul, eu nu am vreo problemă cu ei.

— Michael și mai cum?

— Tipul din Orlando? A împușcat pruncii dintr-o creșă acum vreo câțiva ani?

— Probabil că eu eram… (FHop?[y/n])

(n)

— Ia stai așa, o creșă?!

— Un nivel nou de nebunie, știu. A masacrat patruzeci de oameni de toate vârstele înainte să-l doboare.

— De ce-a făcut așa ceva?

Sabrie a fixat-o cu privirea.

— Dar tu, tu de ce ai făcut-o?

Becker nici n-a clipit. I-a trebuit ceva efort.

— O eroare.

Și-a păstrat vocea ternă, cu grijă.

— Din ce știm.

— La fel și Harris, probabil.

— Era augmentat?

Sabrie a clătinat din cap.

— Programarea poate s-o ia razna și când e doar în carne. Se pare că pierduse o soră cu șase luni mai devreme, în alt incident armat. Au concluzionat că asta l-a dat peste cap.

— Nu prea are sens.

— Asemenea rahaturi nu au, niciodată. Oricum, e doar ce spun oamenii. Trebuie să-și ofere o explicație.

Ceva i s-a îmblânzit în postură, o relaxare subtilă după trecerea vreunui moment critic.

— În fine… Ceea ce încerc să spun e că nu sunt vreunul dintre acei conspiraționiști obsedați să nu fie urmăriți. Uneori panopticul salvează vieți.

— Și totuși, a dat din cap Becker spre gadgetul de pe masă.

— Am și eu limite. Oricum, acolo sus sunt camere, iar șefii tăi îți vorbesc în cap.

A arătat și ea spre aparatul de bruiaj.

— Crezi că o să facă urât dacă răspunzi la câteva întrebări care nu au fost prestabilite? Cu toată această aparentă politică nouă, de deschidere și asumare a responsabilității?

— Habar n-am.

— Știi ce i-ar face și mai transparenți și dornici să-și asume răspunderea? Să facă disponibilă înregistrarea din noaptea aceea, din 25. Eu o tot cer și ei tot susțin că nu au așa ceva.

Becker a clătinat din cap.

— Nici nu au.

— Nu cred.

— Ba da. Consumă prea multă memorie.

— Caporal, și eu înregistrez acum, i-a subliniat Sabrie. 16k, sunet de înaltă definiție, video fără compresie.

A aruncat o privire spre stradă.

— Jumătate din cei de acolo își pun pe net toată viața, clipă de clipă, doar din narcisism.

— Și o transmit. Sau o pun în cache și o șterg după câteva ore. Eu nu am luxul de a-mi trimite vreo cookie în cine știe ce cloud atunci când mi se umple cache-ul. Eu trebuie să lupt ascunsă, uneori vreme de săptămâni: dacă emit orice fel de date din câmpul de bătălie, e ca și cum m-aș afișa cu o săgeată mare de neon.

— Și oricum, bugetul e limitat, cât din fondurile de cercetare crezi că este luat de la calculele tactice pentru a face documentare mai lungi despre natură?

Becker și-a ridicat ceașca de espresso într-un toast ironic.

— Crezi că Republica Poporului nu doarme din cauza asta?

Foarte convenabil, i-a remarcat vocea micuță din minte, pentru atunci când…

A amuțit-o.

Sabrie s-a uitat la ea cu coada ochiului.

— Nu poți să înregistrezi video.

— Ba, de putut, pot. Doar că se face o selecție. Înregistrezi doar ce consideri că merită, însă fluxul normal în timp real e limitat la cifre. Chestii de cutie neagră.

— Și nu ai considerat că merită…

— Nu am știut. Nu a fost ceva conștient. De ce pizda mă-sii nu înțelegeți odată că…

Sabrie a studiat-o fără să mai spună nimic.

— Scuze, a murmurat Becker până la urmă.

— Nu-i bai, a răspuns Sabrie cu blândețe. Bule pe sub suprafață. Înțeleg.

Deasupra lor, soarele s-a strecurat pe după un bloc de birouri. O țepușă de strălucire s-a târât peste masă.

— Știi ce făceau acolo? Tionee și prietenii ei?

Becker a închis ochii pentru o clipă.

— Ceva gen excursie de pescuit.

— Și nu ți-ai pus întrebarea ce caută careva la pescuit într-un loc unde nu poți prinde decât melci și mâzgă?

Ba tot timpul.

— Am auzit că era ceva cultural. Tradiții de păstrat, în caz că produce careva un ton capabil să se hrănească doar cu calcar.

— Era un proiect de artă.

Becker a mijit ochii atunci când razele s-au reflectat din pucul de hochei.

— Pardon?

— Stai așa.

Sabrie s-a ridicat pe jumătate și s-a întins către masă. Umbrela s-a deschis cu un pocnet sec. Scaunele au fost acoperite din nou de eclipsă.

— Mai bine.

Sabrie s-a așezat la loc.

— Un proiect de artă? a repetat Becker.

— Erau studenți la antropologie culturală sau istoria artei, de la Universitatea din Washington. Reconstituiau obiceiurile strămoșilor și le transmiteau prin lungimi de undă inaccesibile simțurilor umane. Proiectul se numea Să privim prin ochi de extraterestru. Un comentariu asupra perspectivelor dinspre exterior.

— Ce lungimi de undă?

— Reesi transmitea pe toate căile, de la radio la gamma.

— Există vreo înregistrare independentă?

— Nimic de calitate. Lucrau cu un buget studențesc, totuși. Suficient însă pentru a surprinde un semnal de 400 de megahertzi. Nimeni nu știe al cui. Nu civil, oricum.

— Toată zona aia este disputată. O grămadă de trafic militar.

— Da, așa o fi. Oricum, n-au fost decât două emisii foarte scurte. De cam jumătate de secundă. Pe la unșpe patrușcinci.

Partener a înghețat. Becker a simțit că i se face pielea de găină.

Sabrie s-a aplecat spre ea, cu palmele pe tăblie.

— Nu cumva ai fost tu?

— Știi că nu pot oferi detalii operaționale.

— Mmhmm…

Sabrie a așteptat, privind-o. În cele din urmă, Becker a zis:

— Să înțeleg că ai tu înregistrarea.

Jurnalista a surâs vag.

— Știi că nu pot oferi detalii operaționale.

— Nu-ți cer să-ți divulgi sursele. Doar că mi se pare ciudat.

— Pentru că ai tăi s-au repezit asupra cadavrelor înainte măcar de-a se răci. Așa că, dacă ar exista vreo dovadă, ar trebui să fie la ei.

— Cam așa ceva.

— Nu vă agitați, nu există vreun trădător. Sau dacă aveți cumva, nu vorbește cu mine. Dacă vrei să acuzi pe cineva, acuză-ți partenerul.

— Cum?

— Declanșatorii tăi preconștienți, conectați la cine știe ce armament de calibru mare. Nu cred că e nevoie să-ți explic principiile de fizică ale ciocnirii dintre o multitudine de proiectile grele și un corp omenesc, la 1200 de metri pe secundă.

Impuls. Inerție. Vectori de forță transferați din masa mai mică în cea mare – și poate înapoi în cea mică. Microfoane minuscule ar fi putut fi aruncate douăzeci de metri sau mai mult, doar ca să cadă printre trestii sau în apa lagunei.

— Nici măcar nu ne-a trecut prin cap să le căutăm, a murmurat Becker.

— Nouă. da.

Sabrie a sorbit din ceașcă.

— Vrei să le asculți?

Becker a încremenit.

— Cunosc regulile, Nandita. Nu o să-ți cer să identifici nimic, nici măcar să le comentezi. M-am gândit doar că poate vrei să…

Becker s-a holbat la bruior.

— Eu zic să-l lăsăm activ.

Sabrie a strecurat mâna în bluză și a prins medalionul de la gât.

— Ai mufe, nu? Interfețe hard?

— Nu-mi desfac picioarele în public.

Sabrie a aruncat o privire peste drum, unde un quadrocopter fără marcaje tocmai coborâse pe sub marginea unei streșini.

— Hai să vorbim despre familia ta.

*

Monahan nu a părut prea afectat.

— Ne-am gândit că o să încerce așa ceva. Sabrie nu e chiar atât de greu de anticipat. Dar te-ai descurcat foarte bine, caporal.

— Ne urmăreați?

— Chiar crezi că ne putea opri o jucărioară de pe taraba Sony? Dacă ar fi fost necesar aș fi putut să-ți șoptesc în ureche – o rază acustică foarte concentrată, nici n-ar fi bănuit nimic dacă nu se apleca să te muște de ureche – dar, cum spuneam, te-ai descurcat și singură.

Vreun gând l-a făcut să se încrunte.

— Ar fi fost și mai ușor dacă autorizai saltul de frecvență, bineînțeles…

— Avea la ea tot felul de aparate. Poate că vreunul ar fi depistat semnalul…

— Da, ai gândit bine. Ai lăsat-o să creadă că-i funcționează trucurile.

— Da, domnule.

— Doar Ben. A, mai era ceva…

Becker a așteptat.

— Am pierdut câteva clipe când s-a deschis umbrela.

— N-ați ratat mare lucru. Se pare că victimele colaterale derulau un proiect studențesc. Ceva de istoria artei. Nu pescuiau, ci doar simulau. Cred.

— Mda, cam ce am auzit și noi, a dat Monahan din cap. Data viitoare să te conectezi tu activ când pierdem legătura.

— Da. Scuze. Nu mi-am dat seama.

— Nu-ți cere iertare. După tot ce ai pățit, aș fi fost uimit dacă nu greșești din când în când.

A bătut-o pe umăr. Partener s-a aricit.

— Trebuie să pregătesc ceva. Tu continuă așa, te descurci grozav.

*

Toate acele pacturi cu diavolul și scenarii fără victorie posibilă. Toate exercițiile care-o rodeau pe dinăuntru. Aparent, făceau parte din reparații. Aveau nevoie să-i calculeze regretele înainte de a le putea extirpa.

O procedură simplă, după cum au asigurat-o, doar o mică parte din actualizarea programată oricum. Șapte emisii de microunde focalizate, ațintite asupra cortexului prefrontal ventromedian. Cel mult zece minute. Nicio urmă de cicatrice după. Nu era nevoie să semneze nimic.

Nu au anesteziat-o, ci au stins-o.

Când s-a reactivat, nu a simțit nimic diferit. Obișnuitul bâzâit vag din ceafă cât s-a trezit Partener și s-a uitat în jur; obișnuitele tremurături din degetele de la mâini și picioare, pe la mijlocul drumului dintre un restart și un vârf de tensiune. Amintirea erorii părea ceva mai ștearsă, dar în general totul e mai clar după un somn bun. Poate că în sfârșit vedea lucrurile în perspectivă.

Au conectat-o la simulator și au testat-o.

Bărbat de peste cincizeci de ani, femeie de treizeci și ceva, un prunc singur în creșă: toți în pericol iminent și mortal, dar la distanță între ei, în timp ce clădirea ardea în jurul lor. A început cu femeia, apoi a extras bărbatul și se grăbea spre bebeluș când s-a năruit construcția. Doi din trei, și-a zis. Deloc rău.

Misiune de lunetist în vreo vale post-apocaliptică, pentru a proteja o aeronavă aflată la o sută de metri mai jos, pe un drum, aterizată în așteptarea refugiaților care alergau, se târau sau șchiopătau către salvare. Un Tumbleweed rostogolindu-se către ei: un ghem autopropulsat și tăios plin de ONC, magneziu și fosfor alb, imun la gloanțe, atras de căldura corporală, grăbindu-se către fugarii care nu bănuiau nimic. Mecanicul de lângă Becker – cu fața evident doar un șablon, deși cine știe de ce simularea îl eticheta drept frate – se străduia să repare vehiculul defect, neatent la refugiați și iminenta lor incendiere.

Neatent până l-a împins Becker la vale și a făcut mașinăria ucigașă să se declanșeze.

Următoarea scenă a fost una bine-cunoscută: moșul din zona de conflict, care-și căuta vreun nepot sau animal pierdut și stătea fix în cătarea lui Becker, în timp ce un robot din mijlocul orizontului țintea spre o echipă de medici. L-a eliminat pe bătrân cu un singur glonț și nicio ezitare; apoi a înfipt trei și-n robot.

— De ce ai lăsat bebelușul la sfârșit? a întrebat-o Tauchi când îi desfăcea chingile.

Lumina din ochii săi nu era decât reflexia afișajului retinal, dar tot părea un cățeluș devotat.

— Cea mai mică pierdere.

— În termeni de potențial militar?

Fuseseră civili toți, deci tactic egali în a fi cei din urmă.

Becker a clătinat din cap și a încercat să-și traducă instinctul în cuvinte.

— Adulții ar fi suferit mai tare.

— Pruncii nu suferă?

— Pot simți durerea. Fizic. Dar nu pierd și speranțe sau visuri, nici măcar amintiri. Sunt doar… potențiali. Nu au valoare adăugată.

Tauchi a privit-o.

— Ce mare lucru? s-a mirat Becker. A fost doar un exercițiu.

— Ți-ai ucis fratele.

— O simulare. Și am salvat cincizeci de civili. Eu nici măcar nu am vreun frate.

— Te-ar surprinde dacă ți-aș spune că l-ai eliminat pe moș și pe robotul militar cu peste șase sute de milisecunde mai repede decât înainte de upgrade?

A dat din umeri.

— Mai trecusem prin acel scenariu. Și nici prima oară nu-l greșisem.

Tauchi și-a coborât ochii spre ecran.

— Dar a doua oară nu te-a mai deranjat.

— Așa, și? Încerci să-mi zici că acum sunt vreo sociopată?

— Dimpotrivă. Te-am imunizat împotriva paradoxului tramvaiului.

— Ce?

— Toți vorbesc despre moralitate de parcă ar fi un sinonim pentru corect și greșit, dar de fapt e doar o interferență pe canal.

Tauchi dădea din cap precum o ciocănitoare.

— Ți-am curățat canalul. Acum ești, probabil, cea mai etică persoană de pe glob.

— Nu, zău?!

El s-a îndepărtat, dar nu prea mult.

— Mă rog. În top 30, cel puțin.

*

Ascunsă ca într-un cocon mult deasupra străzilor din Toronto, în apartamentul fără ferestre folosit pentru soldații în tranzit spre misiuni de limitare a pagubelor, Nandita Becker se holba la perete și naviga pe net.

Peretele era gol. Netul era la ea în cap, strecurat printr-o intrare dosnică din lobul temporal. Ajunsese la concluzia că a petrecut prea mult timp doar cu Partener și că a venit momentul să mai caute și altă companie.

De exemplu, invitații de la emisiunea Front View Mirror a televiziunii Global: un procuror militar, un profesor de drept militar din Dalhousie, pensionar, și un stângist de la Veteranii pentru Guvernare Responsabilă. Vreun specialist în tehnologie cyborg de care nu mai auzise, împrumutat de la Ministerul Apărării și, evident, trimis acolo pentru aspectul său fermecător cel puțin în egală măsură cu priceperea tehnică. (Becker și l-a imaginat pe Monahan în spatele camerelor, trăgând de sfori). Un moderator banal, ale cărui posturi afectate variau între sinceritate binevoitoare și încercări eșuate de a fi simpatic.

Toți discutau despre Becker. Sau cel puțin așa credea. Oprise sonorul după primele cinci minute.

Medalionul din palmă, de culoarea cobaltului, îi sclipea vag printre degete, cu o aură slabă, de doar 3 megahertzi. Contemplase aspectul metalului, filigranul decorativ (o glifă din vreo cultură amazoniană cu nu supraviețuise primului contact, conform lui Sabrie), crăpătura minusculă pentru accesul la interfață. Butonul jos de Transmite din mijloc:  apeși o dată și emite doar o dată, îi spusese Sabrie. Ții apăsat și emite continuu.

L-a apăsat. Nimic.

Normal. Probabil că era criptat. Doar nu merge să emiți nimic pe front fără măcar să-l defazezi temporal pseudo-aleator, dar sincronizat cu nava-bază, căci nu știi niciodată ce prieten de-al lui Amal Sabrie pândește-n stufăriș, gata să-l înhațe și să-l ia acasă pentru o disecție pe îndelete. Semnalul putea fi înțeles doar în momentul când era produs. Dacă ratai acea ocazie și voiai să-l repeți pentru clarificare, aveai nevoie de o mașină a timpului.

Becker își construise o mașină a timpului personală chiar în acea după-amiază și o lăsase pe tasta #1 din opțiunile rapide: un program cu trei linii de cod, care să-i reseteze ceasul sistemic la un moment întunecat din trecut, dinainte ca lumea ei să se fi dus dracului.

A pornit sonorul. Unul dintre invitați opina că Becker era la fel de victimă și ca amărâții pe care îi secerase trupul ei scăpat de sub control. Altul vorbea cu înțelepciune despre legătura strânsă dintre vinovăție și intenție, sau cum vina  – dacă acel termen greu de semnificații putea fi aplicat acestui caz – aparține tehnicii și nu sufletelor nobile care se pun zilnic în pericol în iadurile periculoase ale lumii în schimbare.

— Totuși tehnica nu decide de capul ei, l-a întrerupt moderatorul. Face doar ce a decis soldatul, chiar dacă sub, ăăă, pre-conștient.

— O simplificare, l-a contrazis specialistul. Sistemul are acces la o cantitate enormă de date, pe care niciun soldat fără augmentări nu ar fi vreodată capabil să o proceseze instant – comunicații radio, telemetrie din satelit, viziune în spectru larg – așa că de fapt ia intenția preconștientă și o modifică în conformitate cu ce ar face soldatul dacă ar avea toate informațiile.

— Practic ghicește, a zis stângistul de la VGR.

— Face predicții.

— Nu deschide astfel calea spre greșeli?

— De fapt, reduce erorile. Optimizează cunoașterea umană bazată pe maximul de informație disponibilă.

— Dar în acest caz…

Becker a ținut apăsat butonul de Transmite și a tastat și pe tasta de opțiune rapidă.

— … nu e cazul să dezbatem așa ceva, a spus avocatul. Orice ar spune neurologia.

Treizeci și cinci de secunde. Dispărute într-o clipită.

— Tot sistemul nostru legal se bazează pe conceptul de liber arbitru. Este nodul moral al existenței umane.

O grămadă de rahat, după cum Becker o știa prea bine. Nu acolo se afla nodul moral al umanității. Ci îl confruntase cu mai puțin de șase ore mai devreme: era locul unde creierul păstra empatia și compasiunea, vina, și rușinea, și regretele.

Cortexul prefrontal ventromedian.

Moderatorul a ridicat un deget.

— Să presupunem că urc într-un autoturism cu analizatorul respirator defect. Șofez manual și dau peste cineva. Sunt, desigur, responsabil măcar parțial că am ales să conduc băut, chiar dacă nu am vrut să rănesc pe nimeni.

— Depinde dacă nu cumva ai primit un ordin legal de la un ofițer superior să urci la volan, l-a contrazis procurorul militar.

— Adică unui soldat i se poate ordona să devină cyborg?

— Și care e diferența față de a ordona unui lunetist să care o pușcă? Unui soldat să ia medicamente anti-malarie – asociate și ele în trecut, apropo, cu efecte secundare de comportament violent – când e trimis în Amazonia? Militarii jură să-și apere patria; fac acest legământ conștienți de uneltele meseriei lor și de tehnologiile avansate. Nu câștigi războaie cu pumnale când ceilalți au arme de foc…

Opțiune rapidă.

— Poate că nu vă plac cyborgii – și-s primul gata să recunosc faptul că există motive de îngrijorare – dar dacă nu-i convingi pe chinezi să o lase și ei mai moale cu tehnologia lor, cyborgii-s de departe răul mai mic.

Douăzeci și opt de secunde, de data aceasta.

— Nu am trăit niciodată într-o lume fără victime colaterale. Nu oprești un program vital doar pentru un accident tragic.

Un accident tragic. Chiar și Becker crezuse la fel. Până când îi strecurase Sabrie medalionul care ascundea în inimă o erupție de interferențe, un semnal criptat smuls din mijlocul nopții calde de Pacific, de niște microfoane de pe un puștan mort. Un semnal care reușea, cumva, s-o treacă în offline pentru intervale de 20-23 de secunde.

S-a întrebat dacă exista vreun model în acele variabile.

— Ar trebui măcar inventate niște măsuri de siguranță.

Moderatorul încerca să găsească o cale de mijloc.

— Căi prin care să monitorizăm de la distanță acești, ăăă, hibrizi și să-i stingem la cel mai mic semn de nereguli.

Becker a pufnit. Partener nu primea ordine în timpul luptei, nici măcar nu le auzea. Da, sigur, Becker putea forța lobul temporal să accepte o interpretare anume, dar ar fi fost doar un pasager clandestin, fără acces la sistemul motor. Printre piesele de metal nici măcar nu exista vreun receptor; erau surde din fabricație față de orice comenzi wireless, până când nu înfigea careva conectorul în mufa dintre umerii lui Becker.

Să proiectezi dinadins un sistem de luptă care poate fi oprit de oricine îi fură codurile? Cum să fii atât de tâmpit?

Și totuși…

Transmite. Opțiune rapidă.

— Nu sunt activi prea mulți – desigur, nu ne spun exact câți, dar probabil douăzeci-treizeci. Douăzeci de cyborgi care nu pot fi învinuiți când greșesc. Și vorbim doar de cei din prezent. Nu aveți idee cât de repede cresc rata de producție.

Patruzeci de secunde, pe muchie.

— Nu doar cred, ci chiar sprijin ideea. Lumea e foarte periculoasă. Războaiele pentru apă, secetele, refugiați de peste tot. Doar amenințarea cu violența mai păstrează ordinea. Azi avem nevoie mai mult ca oricând de o armată puternică, până și față de Războiul Rece, mai ales de la prăbușirea economiei ameri…

Opțiune rapidă.

— Și ce va fi când fiecare soldat de pe front are o mașină care-i citește mintea și apasă pe trăgaci în numele său? Cu însuși conceptul de crime de război, dacă orice masacru poate fi interpretat drept accident industrial?

Treizeci și două.

— Susțineți că această Becker, dinadins…

— Nici vorbă. Sunt îngrijorat. Îngrijorat de viteza cu care furia pentru masacrarea unor civili a devenit un val de simpatie pentru persoana care i-a ucis, chiar și de unde nu te-ai aștepta. Ați văzut ce articol a postat Amal Sabrie în Star? Zici că-i bilețel de amor.

Comanda de stingere, trimisă prin radio unui sistem fără radio.

— Nu uită nimeni victimele. Dar nu e chiar așa greu de înțeles de ce oamenii simt destul de multă compasiune și pentru caporal Becker…

Becker s-a tot întrebat cine o fi reușit un asemenea truc. Și a tot găsit același răspuns.

— Sigur. E simpatică, are carismă, e fată bună. Soldat exemplar, fără nicio pată pe blazon. Voluntariat la o clinică veterinară în liceu.

Cineva cu tot interesul pentru a controla narativul.

— Ministerul Apărării nu și-ar fi putut găsi o vedetă mai bună de afișat nici dacă ar fi plănuit

Opțiune rapidă.

— Dacă se pune problema de acuzare, se va stabili după anchetă.

Patruzeci și două de secunde.

S-a întrebat dacă ar fi fost cazul să simtă ceva. Mânie. Revoltă. Operația ar fi trebuit să o vindece de șocul post-traumatic. Ei bine, funcționase, cel puțin aparent.

— Să vedem ce stabilește ancheta. Dar nu putem permite ca prezentul caz să devină un precedent care să aibă prioritate față de Convenția de la Geneva.

Și restul, însă. Compasiunea, empatia, vinovăția. Nodul moral. Păreau să fi dispărut și ele. Arse precum o tumoare.

— Convenția are o sută de ani. Nu ar fi momentul să o modernizăm?

Măcar mai păstra simțul de corect versus greșit.

Probabil că se afla în altă parte a creierului.

*

— Credeam că te-au trimis undeva pentru programul de tranziție.

— Weekendul ăsta.

Ziarista a privit în jur în localul subteran: lumini joase, albăstrui, separeuri în jurul unui ring de dans pe care se învârteau petrecăreți, pe ritmuri de bas care de-abia străbăteau până la masa lor. S-a uitat la cocktailul Rising Tide pe care i-l comandase Becker.

— Eu îmi iau interviurile în serios, caporal. Mai ales pe cele care mi-ar putea distruge cariera.

Becker i-a surâs.

— Nu de-asta suntem aici.

— Biiiine…

— N-ai adus și aparatul pentru bruiaj?

— Ba da, ca de fiecare dată.

Sabrie a trântit gadgetul micuț pe masă, iar perifericele lui Becker au fost inundate de un bâzâit binevenit.

— Atunci de ce ne-am întâlnit la două noaptea într-un bar de agățat?

— Pentru că nu au drone.

— Nici în cel mai apropiat Milestones. Nici măcar în orele de program.

— Mda. Eu… doar am simțit nevoia să mă pierd în mulțime.

— La două noaptea.

— Atât de târziu, oamenii au altele-n minte.

Becker a aruncat o privire spre un trio care se grăbea spre cabinele pentru sex.

— Mult mai puțin probabil să recunoască pe careva cunoscut de la știri.

— OK.

— Oamenii nu prea se mai adună așa cum obișnuiau, ai observat?

Becker a sorbit din scotch, a pus paharul jos și l-a studiat.

— Toți discută de la distanță și se închid în cocoanele lor. Centrul e – pustiu, în zilele noastre.

Sabrie a privit în jur.

— Nu și-aici.

— Nu poți să te fuți prin net. Nu încă, cel puțin. Dacă vrei mai mult decât s-o freci, trebuie să ieși din casă.

— Ce vrei de fapt, Nandita?

— M-ai pus pe gânduri.

— Cu ce?

— Costul siguranței. Următorul Michael Harris. Nu-mi spune c-ai uitat.

— Nu am uitat. Dar…

— Douăzeci de mii de morți anual din cauza armelor, Amal. Aici, jos. Dar și în orașul de sus.

— Mai mult aici, slavă Domnului. Dar așa-i.

— Și m-ai pus pe gânduri când ai spus că Harris era nebun din moment ce a tras într-o creșă, pentru Dumnezeu, iar toată lumea a zis că l-a dat peste cap moartea surorii lui. Doar că…

— Doar că ce? a repetat Sabrie, după o pauză prea lungă.

— Dacă nu era nebun? și-a terminat Becker ideea.

— Cum să nu fie?

— I-a murit sora. Într-un act de violență fără sens. Clasic. Întreaga cultură a armelor, știi tu, cum cei de la NRA îi strâng pe toți de coaie și oricine îndrăznește măcar să șoptească despre control este doborât. Vorba vine.

Becker s-a încruntat.

— Cuvintele nu funcționează. Nici mișcările civile. Singurul lucru ce ar putea funcționa ar fi ceva atât de groaznic, de înfricoșător și obscen și nemaiauzit de malefic, încât nici măcar cel mai strident obsedat de arme să nu mai poată protesta la – măsurile de contracarare.

— Stai să văd dacă am înțeles. Vrei să spui că cineva care susține controlul armelor – care și-a pierdut sora într-un atac armat – ar trage dinadins într-o creșă?

Becker și-a desfăcut larg brațele.

— Că s-a transformat singur în monstru. A ucis patruzeci de oameni. Pentru ce, o lege?

— În balanță cu mii de morți pe an. Dacă legea ar reduce numărătoare și doar câteva procente, tot și-ar recupera investiția într-o săptămână două.

— Investiția?

— Sacrificiul, atunci, a ridicat Becker din umeri.

— Tu auzi cât de absurd sună asta?

— De unde știi că nu a fost așa?

— Dar nu s-a schimbat nimic! Nici o lege nouă! Doar l-au adăugat la lista de psihopați.

— Dar el nu avea cum să prevadă asta. Tot ce știa era că există o șansă. Viața lui și a altora, la schimb cu mii. O șansă.

— Nu-mi vine să cred, tocmai tu, după ce s-a întâmplat, după ce ai făcut…

— Nu eu, ai uitat? Partener. Așa zice toată lumea.

Partener era deja treaz și încorda membrele fantomă.

— Dar tot ai participat și tu. O știi, Dita, o simți. Chiar și fără vinovăție, tot te roade pe dinăuntru. Te-am citit de la prima întâlnire. Ești un om bun, o femeie morală, așa că..

— Până la urmă, tu știi măcar ce este moralitatea?

Becker o fixă cu o privire rece.

— Este decizia de a lăsa doi copii necunoscuți să moară, ca să scape al tău. Iluzia că ar conta dacă-l privești în ochi pe cel pe care o să-l ucizi. Este doar slăbiciune și lașitate și să se gândească și la copii careva. Nimic rațional, Amal. Nici măcar etic.

Sabrie a amuțit complet. Când a tăcut Becker, i-a zis:

— Caporal, ce ți-au făcut?

Becker trase aer în piept.

— Orice ar face ei…

Nu și-ar fi putut găsi o vedetă mai bună de afișat nici dacă ar fi plănuit –

— …se termină acum.

Sabrie a făcut ochii mari. Becker ghici în privirea ei cum asamblează piesele. Zero drone. Mulțime densă. Practic nicio pază, doar câțiva bieți bodyguarzi din carne și oase…

— Îmi pare rău, Amal, a spus Becker cu blândețe.

Sabrie s-a repezit spre bruior. Becker l-a înhățat înainte ca jurnalista să fi ajuns măcar la jumătate.

— Nu pot accepta voci în cap acum.

— Nandita…

Sabrie mai că șoptea.

— Nu face așa ceva!

— Îmi place de tine, Amal. Ești fată bună. Nu te-aș băga în asta dacă s-ar putea, dar… ești deșteaptă. Și ai ajuns să mă cunoști. Puțin. Poate destul ca să tragi concluziile corecte. După…

Sabrie a  țâșnit dintr-o dată. Becker nici nu s-a ridicat din scaun. A prins-o de încheietură cu iuțeala unui șarpe și-a tras-o înapoi la masă, fără cel mai mic efort. Sabrie a urlat. Siluetele vagi ale dansatorilor au continuat să se miște pe cealaltă parte a câmpului de amortizare, cu altele în minte.

— N-o să scapi. N-o să poți da vina pe mașini pentru…

Vorbe de implorare, disperate, grăbite. Culoarea falsă a amprentei termice lăsate pe antebrațul Amaliei se întindea ca un curcubeu palid, sau ca o pată de ulei sclipitor, iridescent și unsuros.

— Te rog, așa ceva nu va mai putea fi descris drept o eroare, orice-ar face…

— Asta-i și ideea, i-a replicat Becker, cu speranța că mai avea vreo urmă de tristețe în zâmbet. După cum știi.

Amal Sabrie. Prima victimă din șaptezeci și patru.

Ar fi mers mai rapid dacă și-ar fi desfăcut aripile și ridicat mâinile. Dar aripile îi fuseseră smulse din rădăcini și zăceau într-un garaj din Trenton. Iar de ridicat nu mai avea decât brațe din carne, os și grafen.

Suficient, totuși. A făcut multă mizerie, dar scopul și l-a atins. Fiindcă  Nandita Becker, caporal, nu mai era doar o mașinărie supraumană de ucis.

Era acum și cea mai etică persoană din lume.


 © 2014 Peter Watts

povestire publicată inițial în Lightspeed (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Peter Watts este un fost biolog marin canadian și infractor condamnat (în SUA), ale cărui romane – deși concentrate nesănătos pe ideea de vampiri în spațiu – au devenit bibliografie obligatorie pentru cursuri universitare, care variază de la filosofie la neuropsihologie. A fost tradus în 22 de limbi, inclus în 29 de antologii best-of-year și nominalizat la 50 de premii în 12 țări. Dintre acestea a câștigat 20, printre care premiile Hugo, Shirley Jackson și Seiun. Este cunoscut mai ales pentru romanele din seriile Rifters (”Starfish”, ”Maelstrom” și ”Behemoth”) și Firefall (”Blindsight”, ”Echopraxia”).

%d blogeri au apreciat: