Traduceri

”În umbră, Morrigan” de Seth Dickinson

în acest military scifi, tânăra Noemi Laporte, pilot de vânătoare, se trezește prinsă în mijlocul unui conflict trilateral dintre cele două facțiuni ale umanității, încleștate într-un război civil care pare că poate fi oprit doar prin genocid la un nivel de neimaginat, dar și a unor invadatori extratereștri atât de străini, încât nici nu ne concep existența. Și, pe deasupra, nu și-a uitat iubirea pentru căpitanul ei, marțiana Lorna Simms, sentiment care îi stă în calea unor decizii atât de simple, atât de raționale…

Atenție! Această povestire este sequel la Morrigan în bătaia Soarelui – link aici, fiind absolut recomandabil să o citiți mai întâi pe aceea, unde sunt introduse personajele de aici!


capella 1/8

Cade spre singularitate.

Chiar în fața sa, învăluită în cutele provocate de masa proprie, se vede gaura neagră care a devorat o sută de milioane de coloniști și toate speranțele omenirii.

Așa că Laporte trage de manșă. Naveta de vânătoare tremură, cu toată furia ultimei sale post-combustii.

La navigația prin spațiu, cele mai importante sunt orbitele. Așa se stabilesc relațiile pe aici: eu mă rotesc în jurul tău. Încerc să mă desprind. Tu mă tragi înapoi. Dacă nu ne sfărâmăm reciproc și nici nu ne alungăm spre vid, poate că vom negocia totuși ceva stabil.

Dar Laporte a învățat că uneori tot ce poți face este să cazi.

Instrumentele ei nu pricep nimic din ce se întâmplă. Avionică militară, produsă pentru a vâna și ucide alte navete (alți oameni) în spațiul rece și lipsit de formă. Așa că Laporte își efectuează ultima ei misiune într-o constelație urlătoare de erori, avertismente și alerte de depășire a razei de acțiune. O întreagă colecție de proteste de culoarea iernii, strigate de o mașină care nu înțelege unde se află și de ce o să moară.

Îi vină să mângâie naveta pe bot (este un Uriel frumos și letal, asamblat sub cerul marțian, firmamentul sub care a copilărit iubita ei) și să-i spună: liniștește-te, înțeleg ce simți. Suntem împreună. Și pe mine mă depășește porcăria care ni se întâmplă.

Dar nu o depășește. Ea știe de ce-i aici.

Laporte nu a crezut niciodată că va fi un bun soldat. Cu certitudine, nu și-a planificat să ajungă un ucigaș de excepție. Sau o rebelă care să conducă o flotă revanșardă, ridicată din capitularea Terrei și lansată într-o cruciadă de-a lungul și de-a latul întregului univers locuit de umanitate. Ori, în ultima ei ipostază omenească (dacă mai îndrăznește să se considere astfel) avatarul unei puteri extraterestre homicide și lipsite de inteligență ori conștiință de sine, condusă doar de un imperativ cosmic străvechi de miliarde de ani – cel de a distruge orice formă de gândire.

Dar a trecut peste aceasta. Renăscută din tragedia unui război la fel de inutil pe cât a fost de inevitabil. Formată de lupte și de conducere și, dacă e să fim sinceri, mai degrabă împotriva iubirii celei mai minunate femei pe care a întâlnit-o vreodată.

După toate acestea, după Simms și NAGARI și Revelația Ken, ea știe de ce-i aici. Știe ce forță a smuls-o din paradis și a lansat-o pe orbita vieții sale scurte și violente. Spre distantul punct terminus unde universul se îndoaie în spatele ei într-un inel de lumină, iar tot ce a iubit, toți cei pe care i-a rănit, dispar.

Ea știe ce vrea să omoare. Ținta ultimului său asasinat.

— Șefa, sunt Morrigan, spune ea către jurnalul de bord. Cobor spre țintă.

Așa-i spune lui Simms chiar și acum. Nu „iubita”, ci „șefa”.

*

Avem trei povești aici, deși-s de fapt doar una:

Ce s-a întâmplat la final, în Capella.

Ce s-a întâmplat cu NAGARI, la început.

Ce s-a petrecut între Noemi Laporte și Lorna Simms, povestea cea mai importantă, cea care le leagă împreună pe celelalte.

Totul a început cu războiul și cu Lorna Simms…

simms 1/9

Multă vreme, suficientă cât să masacreze zeci de mii de persoane, Laporte a crezut că Simms a murit.

Au luptat pentru Federației Terrei Unite, în războiul împotriva Alianței Coloniștilor. Laporte și Simms au fost piloți de luptă federali (ESCADRILA VFX-01 2FM/Fg2101 INDUS – Zeii războinici, conduși de căpitanul Lorna Simms) și au fost bune, foarte, foarte bune, au luptat precum cei doi pumni ai unui boxer beat, dirijat de instinct și de plăcerea de-a ucide. Desigur, un boxer are și un trup în afară de pumni – dar ele au încercat să nu se gândească la forma a ce le unea.

Nu a fost doar dragoste sau dorință (erau soldați și nu au uitat de disciplină), nici doar respect, frică sau admirație. Ci câte ceva din toate. Orice ar fi fost lucrul care le conecta, le-a ajutat să lupte. Căpitanul Simms, liderul haitei de criminali, și loiala ei parteneră, Laporte, cea mai pricepută ucigașă dintre toți.

Și au luptat ca să salveze Federația, utopia lor umanistă preafericită, Terra și Marte și lunile lui Jupiter – o comunitate de oameni care se ajutau unul pe celălalt să fie mai buni. Au luptat din greu.

Conflictul a fost un război civil. La fel de intim și violent și imposibil de formulat ca și relația dintre Laporte și Simms. Un schimb apocaliptic de fratricide între Federație și propriii săi coloniști împrăștiați prin colțurile îndepărtate ale universului: Alianța.

Pentru o vreme, destul de multă cât să-și facă speranțe, Laporte și Simms și Zeii lor Războinici aproape au câștigat războiul.

Dar apoi amiralul cu minte de ceasornicar al Alianței, nemernicul acela criogenat de Steele, a pregătit o ambuscadă. Le-a prins în ea pe Simms, Laporte și întreaga escadrilă. Au murit toți. Ca o lecție: nici măcar o bandă de eroi nu te poate salva. Nici măcar soldații uniți de lege și decență.

Din acea capcană, Simms și Laporte s-au dus una pe cealaltă spre refugiu, dar nu un refugiu suficient, fiindcă războiul le-a intrat în oase și carne: Simms pe moarte, iradiată. Așa că au stat împreună într-o navă paradită și au discutat despre orice în afară de ele însele.

Îți amintești? După ambuscada de lângă Saturn? Îți amintești cum i-ai potrivit lui Simms o pătură și ți-ai lipit obrazul de gâtul ei? Cu speranța că va mai trăi destul cât să muriți împreună, așa cum ați visat tot timpul?

(După câte și-a dat seama, Laporte nu e singura stăpână a viselor ei).

Au căzut de acord că Alianța câștiga războiul. Niciuna nu vedea vreo soluție de evitare a înfrângerii. Niciuna nu a recunoscut față de cealaltă – nici înfrângerea, nici lucrul ce crescuse între ele.

Simms a leșinat. Laporte i-a rămas alături.

Și-apoi a apărut o navă salvatoare, iar în ea a sosit al-Alimah, femeia cu ochi de oțel și uniforma elegantă ca un rechin a ofițerilor din serviciile speciale ale Federației. A venit s-o atragă pe Laporte departe de Simms, cu promisiunea celeilalte iubiri a sa…

Victoria. Al-Alimah i-a oferit lui Laporte o șansă la victorie. Și a numit agenții acelei victorii drept NAGARI.

*

Dar ce este victoria? Doar un prost pleacă la război fără un răspuns la această întrebare.

Alianța câștigă (a câștigat). Care au fost condițiile victoriei pentru ei? Ce scop au avut? Care a fost acel casus belli fatal de la care a pornit totul?

Federația-i un stat blând, construit pe baza Ubuntu, filozofia interconectării dintre oameni. Ei spun că războiul a început fiindcă Alianța nu și-a mai suportat singurătatea. Au muncit două decenii ca să repare tunelul spre Terra pentru a cere o reunificare, ca să ne mobilizeze economia noastră prosperă în construirea de nave de luptă pentru ei. Să ne energizeze cultura pentru război.

Alianța a cerut Federației exact ce femeia pe nume al-Alimah i-a cerut lui Laporte, când erau aplecate împreună peste trupul ars de radiații al Lornei Simms: renunță la blândețe. Vino-mi alături, pentru victorie. Fii monstrul de care avem nevoie.

Când Federația a refuzat să se militarizeze, Alianța a invadat. Era singura lor nădejde.

Ori să pună mâna pe bogățiile Federației, ori să-și înfrunte singuri Nemesisul.

Laporte a ales diferit, ceea ce patria ei frumoasă nu a putut accepta. A mers cu al-Alimah. S-a alăturat fantomelor genocidare numite NAGARI și și-a găsit propria speranță, asul ei pentru victoria federală.

Exterminarea întregii populații a Alianței. Fie. Ea-i un ucigaș excepțional. A demonstrat-o când a părăsit-o pe Simms.

Așa a ajuns aici, la această răvășitoare stea moartă de la marginea spațiului Alianței, acest monument al puterii extratereștrilor. Mausoleul Capellei…

capella 2/8

Înapoi la prezent. O urmărește cineva.

Îl observă după lumina motoarelor. Ceva a sosit prin tunel în spatele ei și și-a început propriul plonjon înspre (teribila, pustia, înflăcărat-încoronata) gaură neagră.

Laporte rânjește și dă de două ori cu casca în scaunul ejectabil, trosc-trosc, aplauze polimerizate pentru domnul nebun care o urmărește. Știe cine e. Se bucură de sosirea lui.

Își întoarce Urielul astfel încât să alunece spre pieire cu fundul înainte și nasul în spate, către univers. E înconjurată de un inel de noapte și lumină de stele, răsucită acolo unde gravitația găurii negre sucește spațiul, dar deasupra, ca-n gura unui puț, se văd astrele îndepărtate.

Și uite-l. O puternică lumină albastră țâșnește din forma de sabie a unei nave Aliate din molibden, purtătoare de navete. Atreus. Nava-amiral a lui Steele. Doi kilometri și jumătate de divinitate tactică. Amiralul Onyekachi Tuwile Steele, cel care a adus războiul pe frontul solar. Un nemilos joc de șah cu cincisprezece miliarde de pioni. La final, după ce Federația și-a consumat toate mișcările defensive și toți gambiții (mai puțin unul, denumit NAGARI), el a câștigat conflictul.

Steele este un perfecționist. Un om al etichetei și eleganței, care se mișcă precum o viperă sau un fotomodel din Kinshasa. Asamblează planuri complicate, de ceasornicar, pe baza înțelegerii perfecte a comportamentului inamicului. Nu acceptă greșeli.

Dar a făcut una. Doar una.

În niciun moment din ultimele ceasuri ale războiului, la gambitul de pe Marte, apărarea disperată și eșecul în cele din urmă al SHAMBHALA, nu a trimis destule nave ca să o elimine și pe Laporte.

Așa că acum vine după ea urlând, împins de frici și presimțiri rele, susținut de o logică improvizată și disperată. Raționamentul său este: dacă ea-l vrea, eu nu pot să i-l permit. Dacă Laporte caută ceva, trebuie să i-l iau. E prea distrugătoare că să-i las vreo victorie.

Sau o fi altceva. E periculos să-i permiți dușmanului să-ți ghicească logica de război.

simms 2/9

Avem trei povești. Importante toate.

Una este despre cum Laporte încearcă, la Capella, să ucidă miliarde. Acela-i finalul.

Alta despre cum Laporte o abandonează pe Simms pentru NAGARI, în numele victoriei. Acela-i începutul.

Dar între ele se întinde o altă poveste, fiindcă drumul de la victorie la genocid trece prin iubire. În partea din mijloc, guvernul federal civil s-a predat Alianței. Iar în cenușa acelei înfrângeri, Laporte a descoperit că Simms trăiește, Simms că Laporte încă-i umană (la limită), ambele s-au găsit una pe alta în flota înghețată a Federației, pândind la marginea sistemului solar, cu gânduri de rebeliune.

Această poveste e cea mai importantă, deoarece a fost ultima șansă a lui Laporte de a redeveni o persoană.

Deci: Laporte o caută pe Simms. Vrea să redevină apropiate. Să se întoarcă la ea.

Stau întinse una lângă cealaltă în cala cu avionică din naveta de vânătoare a lui Laporte: un coșciug din aliaj, rece ca trădarea. Mai mult gol. Termenii armistițiului au impus scoaterea electronicelor de luptă din flota federală.

Ca și uniformele – le-au fost luate. Lucrează îmbrăcate în treninguri și salopete. Când respiră, vaporii le sunt albicioși ca la ruptura unui costum de astronaut. La fiecare 10 minute pornește un dezumidificator.

Simms tremură. Îi tremură și mâinile, așa că frânge boldul pe care-l folosea pe un suport de servere.

— La naiba, zice și închide ochii. Să mă fut.

A supraviețuit iradierii. Dar faptul că nu mori de o rană nu înseamnă că a dispărut. Doar te reconstruiești în jurul cicatricilor.

Laporte dă clapeta de RESET în sus și-n jos. O s-o ia de la capăt.

— Șefa, întârziem din cauza ta, încearcă ea să ia teama lui Simms și, ca la judo, s-o răstoarne, să-i ascundă violența și s-o facă amuzantă. Întârziem.

— Să te fut și pe tine, atunci.

Simms tot strânge și desface pumnii, câte un deget pe rând. E mai înaltă și mai puternică decât Laporte. Înainte să fi înghițit doza de radiație ionizată nu avea probleme să țină pasul.

— Ia încearcă și tu să-ți bagi degetele într-o navetă de luptă după o doză letală.

Laporte orăcăie precum un bebeluș. Simms râde. Mai lucrează vreo câteva minute și termină de pregătit naveta pentru a accepta software combatant în memoria de rezervă a sistemelor de navigație.

O răscoală are nevoie de navete de vânătoare. Iar Laporte planifică o răscoală.

Simms lasă boldul jos și tremură din cap până-n picioare. Are culoarea aurului alb și pare secătuită. Este un copil al stepei mongole și al pampasului american și al deșertului de pe Marte. Învățată cu gerul. Laporte se teme că nu de frig tremură ea. De câteva zile Simms ascultă cum Laporte îi povestește despre NAGARI și planul ei pentru victorie.

— Mi-au scos toată măduva, zice Simms. Am oasele pline cu un căcat artificial. Mâzgă medicală.

Laporte se rostogolește spre ea (cuvintele vechi din codul piloților ar fi fost: Șefa, Morrigan, spate, vizual, calc-o, tu, eu, te văd, o să te apăr) și Simms o prinde cu un braț. Laporte o sărută sub bărbie, foarte încet, și-și lasă obrazul pe gâtul ei. Pometele i se freacă de un nasture de plastic, dar nu mai contează.

— Pare să funcționeze.

A citit despre tratarea iradierilor: transplanturi disperate de celule tegumentare reprogramate și clei colagen. Parcă vede cum au jupuit piele de pe coapsele lui Simms, ca să-i umple oasele.

— Mda.

Inima lui Simms se liniștește și bate mai încet. Nu a primit cearta pe care o căuta. Sau se întărește pentru ce urmează.

— Încă mai funcționez.

Laporte își ridică privirea spre ochii ei.

— O să zbori alături de mine?

Dacă se va alătura rebeliunii, adică. Marele plan al lui Laporte, ultima speranță NAGARI. Federația s-a predat, dar soldații, paznicii ei monstruoși, nu acceptă guvernarea Aliată. Ei vor să câștige.

— Încă nu știu, răspunde Simms, privindu-și mâinile.

Orice ar spune, clar va fi o eschivă.

— Trebuie să-mi spui mai multe despre planul de operațiuni.

Vreau să aflu cine ești acum. Ce-ai făcut fără mine, cât eu am zăcut într-o cuvă, jupuită de piele, cu sângele plin de clei.

— Am nevoie de tine.

Laporte vrea să sune oficial, în limbaj de pilot, ca o cerință tactică. Dar se gândește la cum a abandonat-o pe Simms. Cum poate i s-a părut lui Simms că a fost lăsată în urmă. Aruncată precum un cartuș tras.

Simms scoate un sunet slab, de parcă ar fi prea dură sau prea fericită pentru a plânge.

Dezumidificatorul se trezește și le usucă vorbele.

capella 3/8

Rebeliunea a condus-o pe Laporte de la mijloc la final.

Alianța i-a ucis pe cei mai buni dintre soldații federali. A lovit Federația până când politicienii i s-au predat. Dar nu și cei din NAGARI. Nu Laporte, niciodată.

Când au început negocierile de pace, Laporte a zburat cu Urielul ei rearmat din avanpost îndepărtat în avanpost îndepărtat, ca să întărească forța muribundă a Federației pentru o goană sinucigașă spre Capella. Zeci de nave. Sute de piloți. Adunați de Noemi „Morrigan” Laporte, ultima dintre ași, cea care nu lasă flacăra să se stingă.

Laporte și-a vopsit pe navetă silueta unui corb cu gheare însângerate. În clonț strânge o bucată dintr-o armură.

I-a cerut lui Simms să i se alăture în scaunul copilotului, când a zburat pentru a răspândi ideea răscoalei.

— Doi nemorți, cu un steag insurgent, a glumit ea. Ca-n poveștile cu polițiști.

Dar Simms și-a întors privirea și Laporte s-a întrebat, ce fac eu aici, cum pot să-i cer să retrezim războiul, să fim scânteia care-l duce de la atrocitate la apocalipsă? Acest război i-a luat pielea și i-a topit oasele pe dinăuntru. I-a devastat intestinele. Încă duce acest război de fiecare dată când se duce la toaletă.

— Sper că va funcționa avionica. Am rupt multe bolduri în ea.

Așa că Laporte zboară cu al-Alimah. Al-Alimah din NAGARI.

Guvernul federal s-o fi predat, dar nu și Flota. Au lovit în timpul negocierilor. Armada rebelă a lui Laporte a fugit din sistemul solar prin luptă, șoc și trădare. A trecut de blocada din Serpentis. A amenințat capitala Alianței din Beta Aquilae.

Și, în acest timp, elita de NAGARI a lui Laporte s-a strecurat spre Vega. La doar un tunel distanță de ținta reală.

Capella.

Tot drumul, amiralul Steele a urmărit-o, ca să-și repare greșeala. Și iată-i în Capella, la capătul vânătorii – Laporte plonjând spre gaura neagră în Urielul ei mic și Steele pe urmele sale, în Atreusul său titanic.

Sistemul de război electronic de pe Uriel scoate un zgomot adânc, înfricoșat. Casca lui Laporte îi ciocănește bărbia și-i spune:

VAMPIR! ASPECT! PISICĂ DE MARE! SSM – [EOS] – [nod 000×000] – [20+!]

Rachete, deci. Căcălău de rachete.

Dacă s-ar întoarce în această clipă, când încă are motoarele pline de carburant, poate că Steele și-ar putea opri căderea. Să se cațăre deasupra găurii negre și să planeze acolo, iar apoi să se târască spre tunel și scăpare.

Dar el accelerează. O vânează pe Laporte. Pune în pericol viața lui și pe a tuturor din echipaj doar ca s-o ucidă pe ea.

Laporte deschide un canal COM. Îl orientează în jos, către beznă. Acolo are aliați, dacă reușește să-i facă să înțeleagă pericolul.

— Ken, eu sunt. Nu mă face să aștept, tataie.

Motivul venirii ei la singularitate, la mormântul Capellei. Faptul că e făcută de Nemesis.

Ca și ea.

nagari 2/10

Ken este unul dintre visele lui Laporte. Iar visele lui Laporte nu sunt doar ale ei.

Ken vine din trecutul de dinainte de refacerea tunelului de către Alianță, cu mult înainte de război…

Avea șase ani și se juca în curte. Părinții ei dețineau o casă în Tandale, zonă din Dar es Salaam, unde lucrau la trenurile grele care duceau marfa de la Oceanul Indian în toate colțurile Tanzaniei. Tatăl ei era pilot în rezervă, iar mama lucra în arbitraj. Micuța Noemi, lăsată de capul ei, așa cum recomandă Ubuntu pentru copii, își petrecea zilele construind o machetă de sistem feroviar prin țărână, de la grădina sa acvatică spre arena luptelor cu furnici. Dar insectele nu rămâneau niciodată în arenă, deloc, ci se tot avântau în sistemul feroviar, indiferent cât de multe erau pedepsite de Noemi prin smulgerea piciorușelor.

Ken i-a sugerat să privească logica furnicilor în ansamblu. Îi oferea des sfaturi lui Noemi. Părinții ei erau foarte mândri că Noemi a interiorizat un prieten atât de folositor.

După ce și-a studiat pe larg teritoriile, Noemi a descoperit problema. La Nord de grădina acvatică se găsea un furnicar rival, iar cele două grupări se aflau în război. A citit pe telefon despre diplomația furnicilor și a realizat că nu există vreo soluție pluralistă. Coloniile urmau să se lupte pentru hegemonie asupra tuturor resurselor. Dacă nu câștiga rapid una dintre părți, războiul urma să le distrugă munca și să provoace multe morți. Un conflict echilibrat, de uzură, le-ar fi ruinat pe amândouă.

Așa că a scos furtunul și a inundat colonia nordică. Alegerea a fost simplă, adică ușoară, influențată de un singur lucru. Pe furnicile sudice le știa deja și ținea la ele. Cele din Nord nu însemnau nimic. Nu le diferenția nimic altceva.

Când ești un monstru, cum cert este Laporte, trebuie să te iei după lucrurile la care ții.

Legăturile care te conectează cu restul omenirii.

Dacă le pierzi, o să te desprinzi de tot.

simms 3/9

Laporte nu și-a înțeles visul despre Ken decât după ce a fost încadrată în NAGARI. Acesta este începutul.

Ce a cerut Alianța Federației este exact ce femeia pe nume al-ALimah i-a cerut lui Laporte. O femeie înaltă, cu implanturi metalice în loc de ochi. Ea i-a oferit o alegere: să rămână alături de Simms cât se luptă cu efectele radiației, sau să i se alăture ei, ca să câștige războiul.

— E pe drum o echipă medicală, i-a spus. Poți să rămâi alături de căpitan cât moare, sau cât supraviețuiește. Nu va exista vreo diferență datorită ție. Niciunul dintre talentele sau capacitățile tale nu o pot ajuta în lupta ei.

(Când zboară în tandem, Laporte nu-și părăsește niciodată liderul patrulei…)

— Sau poți să vii cu mine, într-o unitate specială. Un mediu moral diferit. NAGARI. Știi că pierdem războiul. Știi că avem nevoie de tine.

(… în afară de când succesul misiunii depinde de aceasta.)

Iar Laporte se gândește: dacă nu moare, dacă se trezește, vreau să-i pot spune…

Hei, șefa. Am câștigat. M-am ocupat eu de tot, pentru tine. Cum a fost vacanța ta?

Așa că Laporte a acceptat mănușa tactică întinsă de al-Alimah și au plecat împreună, au ieșit din sala de ședințe încinsă, din nava muribundă în care toți aveau transpirația atât de fierbinte că le lăsa urme roșiatice de radiație, în care le putrezea măduva din oasele încărcate de neutroni.

Așa a intrat în NAGARI.

nagari 3/10

NAGARI. O șleahtă de monștri, o federație de rechini. Mecanici rași în cap, ce prăjeau carne de miel pe bobinele încinse din difuzoarele termale ale fregatei lor. Veterani toți. Niciunul în uniformă.

Între cetățenii federali și cei ai Alianței chiar există diferențe psihologice. Cincizeci de ani de izolare prosperă în Sol au dus la apariția unei generații foarte pricepută la trăit, dar foarte, foarte nepricepută la ucis.

De aceea Federația pierde războiul, deși e mai puternică socio-economic. (De aceea a ales Alianța războiul în defavoarea păcii, în opinia lui Laporte. Pacea nu ar fi putut-o câștiga, iar ei sunt formați pentru a câștiga).

Dar Laporte nu este un bun cetățean federal, o, nu, asta i-a zis Simms în discuția lor răscoaptă de radiații: tu ești o criminală, nu ai nevoie de rațiune sau ură. Tu ești doar tu. Așa că o să te descurci și fără mine.

Și avea dreptate Simms. Laporte are un instinct natural pentru violență. Mai sunt și alții ca ea, adunați în unitățile speciale ale Federației, unde terenul de manifestare al violenței lor nu se limitează la zona de conflict.

— Prima ta misiune.

Al-Alimah îi oferă datele operaționale în fundul bucătăriei din sala de mese, în timp ce inventariază ce le-a mai rămas. Sunt învăluite de mirosuri de chimen, scorțișoară și mirodenii, dar izul de ozon e mai puternic. Ochii lui Al-Alimah sunt și senzori, și proiectoare: formează scheme vizuale pentru Laporte, prin fascicule de particule.

— O să te infiltrezi într-un convoi Aliat de nave de pasageri, care transportă angajați necombatanți. Dentiști și bucătari pentru cei din spatele frontului.

Laporte clipește, dar imaginile proiectate de ochii lui al-Alimah nu dispar.

— Trebuie să ataci navele de pasageri cu o bombă cu neutroni. Să nu existe supraviețuitori.

Laporte parcă o vede pe Simms cum întreabă: dar care e scopul militar al acestei lovituri, doamnă? Își promite să întrebe și ea, după raid. Să obțină date clare despre efectele misiunii. Obișnuia să țină socoteala victoriilor, câte o linie pentru fiecare navetă de vânătoare doborâtă, fiecare un pretext să se dea mare în fața șefei.

Doarme cu un cablu înfipt în craniu și visează despre atac, iar și iar. Când își pilotează nava, i se pare că e doar alt vis. Arma cu neutroni nu produce lumină sau sunete, în afară de urletele alarmelor RAD din carlingă. Când se întoarce i se strânge mâna, este bătută pe spate ca felicitare și i se oferă rachiu direct din distilator.

— Scopul misiunii? Atrocitățile, îi răspunde al-Alimah când o întreabă.

Analista NAGARI poartă un costum de salt lăbărțat și cenușiu, nepăsătoare față de grade sau aspect.

— Alianța folosește modele statistice ca să ne ghicească planurile. S-au prins că noi urmăm un set de reguli morale. Singura cale de a le afecta predicțiile este să producem zgomot de fond.

Zgomot de fond. Masacrarea tuturor acelor doctori a fost zgomot de fond.

Simms a fost foarte tăcută în timpul iradierii.

Laporte renunță la mirodenii în mâncare. Se îmbracă în costume de salt de culori închise, din cele capabile să se curețe singure, și se spală cu apă rece la duș. Ceilalți agenți sunt niște monștri fericiți,  gata oricând de-o bârfă sau trăncăneli lăudăroase, deloc rușinați de discuțiile despre sex. Laporte nu se atinge de nimeni. Nu povestește despre misiuni. La sport și în simulator este laconică și constantă, dar niciodată nu cere ceva în plus. E prea ocupată să se mintă singură.

Una dintre celelalte, născută pe Europa, cu păr argintiu, o caută pe Laporte din motive fie tactice, fie carnale. Cel mai apropiat punct de intimitate, de orice fel, este când ea-i spune:

— Parcă te-ai călugărit! Doar asceții renunță la tot ce le place, măi. La mănăstire își refuză toate plăcerile.

Are dreptate. Monștrii nu ar trebui să fie călduroși. Nu ar trebui să se distreze. Calitatea de monstru ar trebui să vină cu un preț.

Dar femeia cu păr de argint rânjește către Laporte, o grimasă de las-că-te-știu-eu-pe-tine și continuă:

— Așa că atunci când te prefaci că nu-ți place munca asta, chiar înțeleg de ce. Pricep despre ce e vorba.

Luni în șir, Laporte efectuează misiuni de zgomot de fond. Înșelăciuni. Asasinate politice. Victime colaterale. Terorism de-a dreptul. De acum își rotunjește numărătoarea celor uciși în numere de ordinul miilor. I se înlocuiește un dinte cu un transmițător blindat, așa că moartea ei va fi cunoscută și dacă trupul îi este pulverizat.

Simms nu ar fi mândră de ea. Simms a luptat un război împotriva unei hoarde invadatoare și i-a urât de moarte. Dar cu reguli. NAGARI nu respectă reguli. Ei sunt amorali la un nivel strategic.

Doar pentru aceasta mai trăiește? Ca să mai obțină câteva luni în plus pentru Federație, prin atrocități? Misiuni care încalcă toate legile Ubuntu și ale conflictului civilizat?

Suntem la război, i-a spus cândva Simms. La război câștigă monștrii. Laporte ridică din amintire acel gând și se înfășoară în el, pentru că are nevoie de Simms și are nevoie de victorie.

Oare luptă fiindcă o victorie i-ar aduce-o pe Simms înapoi? Ce idee! Închipuie-ți că zici: Hei, șefa, trăiești. Am lansat bombe cu neutroni spre câteva mii de dentiști și-am câștigat războiul. Te scot la o bere?

simms 4/9

Ne întoarcem la mijlocul poveștii. La narațiunea care-o conduce pe Laporte dinspre NAGARI către gaura neagră. Ultima ei șansă de-a rămâne om.

— Nu-i adevărat, îi spune Laporte lui Simms.

Au terminat cu reînarmarea navetelor de vânătoare și încălcarea armistițiului. Sunt în momentul de relaxare dintre predare și revoltă, când ce a mai rămas din flota Federației se ascunde în gerul de la marginea sistemului solar, un câine credincios alungat și sălbăticit. Care așteaptă ca Laporte și NAGARI să-l asmută la răzbunare.

— Ce nu-i adevărat? întreabă Simms în timp ce ațâță flăcările cu mănușa de gătit.

Au aprins un foc în hangarul de pe Eris. Navele de luptă sunt foarte bune la rezistența față de focuri interne, dar foarte proaste pe post de locuințe pe termen lung. Au cultivat niște carne de pui în generatorul medical de țesuturi și acum ard niște gunoi sub o placă termoconductoare, cu speranța că o să le iasă ceva gen pui cu sos curry.

— Că monștrii câștigă.

Puiul sfârâie și împroașcă grăsime. Simms râde și Laporte, cu gândul la celule moarte care se desfac sub asaltul radiațiilor, se cutremură. Simte cu limba răceala dintelui cu transmițător, rămas de la NAGARI.

— La final monștrii cam pierd. Și e chiar mai rău așa.

— Adică? își ridică Simms ochii spre ea.

Simms încă descoperă nebunia nouă din Laporte, care, după mintea ei practică, e diferită de nebunia veche din Laporte, cea de dinainte de despărțirea lor arsă de radiații.

— Ai văzut asta după ce ai luat droguri NAGARI? O revelație cosmică, smulsă vidului?

— Da, zice Laporte, amintindu-și sala de operații, senzația rece a pastei psihoactive care i se scurge în craniu.

Când au descoperit adevărul despre Ken.

— Aș fi vrut să fii acolo atunci când s-a întâmplat.

— Dar am fost acolo, spune Simms în timp ce amestecă în jar.

Placa termoconductoare a căpătat o culoare caldă și veselă, iar Simms fredonează ceva, de parcă s-ar strădui să nu se vadă că-i pasă despre ideea următoare: cum ar fi fost dacă ar fi fost acolo, dacă ar fi ajutat-o pe Laporte să câștige, chiar și-așa, legată de-o targă în timp ce oasele-i topite i se scurgeau prin tuburi cu ace.

— Am fost în gândurile tale. Nu-i așa? Nu asta te-a păstrat în viață?

Cum e posibil să fie atât de bucuroasă că a ajutat-o pe Laporte să ajungă monstru, dar apoi, după numai o zi, să refuze să zboare împreună într-o rebeliune?

Cum?

nagari 4/10

Uite cu ce se ocupa Laporte pe când se topeau oasele lui Simms:

Laporte zboară în misiuni teroriste. Pleacă singură și se întoarce singură, iar între aceste borne ucide ținte. Efectul ei asupra universului, suma vectorială a acțiunilor ei, are întotdeauna valori cu minus.

Nu, fără Simms nu-i este deloc bine. Simms îi era căpitan și prietenă, ultima legătura care-o mai lega pe orbita umanității. Dar aceasta-i ideea, nu? Acum Laporte este un monstru. Trecutul îi este util doar așa cum praful de pușcă îi folosește unui glonț. Cu cât doare mai tare, cu atât e mai eficient.

Războiul a luat-o la vale, de-a dreptul spre înfrângere. NAGARI obține victorie oribilă după victorie oribilă. Dar nu și Flota Federală. Amiralul-ceasornicar Steele îi tot păcălește iar și iar și se apropie de Terra.

Laporte devine un fel de lider printre agenți, ca urmare a eficienței sale și a admirației celorlalți față de cum se descurcă singură. Le învață numele tuturor celor din NAGARI, obiceiurile și crimele, programul de sport (hei, vino să mă ajuți la greutăți) și trucurile culinare (a, nu iar porcăria asta de curry). Învață și toate numele de cod ale piloților activi, parametrii fiziologici, traseul operațional.

Dar nu poate conecta numele reale cu cele de cod. Când moare în misiune un nume de cod, nu-i sigură despre cine e vorba până când nu le remarcă lipsa icnetelor la sală și a rețetelor la grătarul din difuzorul termal.

Federația tot pierde războiul. Ea vrea să zboare până moare.

Dar amintirile despre Simms (și a ce a spus ea: o să te descurci, tu nu ai nevoie de-un motiv) o face competitivă până la nebunie. Doar se întrecuse și cu Simms! Tot timpul se străduise să fie mai bună decât se aștepta căpitanul ei.

Așa că, la trezirea dintr-un vis de antrenament, se duce la al-Alimah și-o întreabă:

— De ce mai continuăm cu ce facem? Ce rost mai are zgomotul de fond al bombelor cu neutroni, dacă doar amânăm sfârșitul?

Se așteaptă la răspunsul pe care l-a găsit și singură: monștrii sunt arme. Armele nu-și aleg singure ținta.

Dar al-Alimah o surprinde când sună precum o fantomă din copilăria verilor petrecute la Tandale:

— Povestește-mi despre Ken.

— Adică?

Laporte o fixează cu privirea, ochi împotriva implanturilor tactice.

— De ce mă întrebi așa ceva?

— I-ai spus căpitanului Simms că ai avut un prieten invizibil când erai mică. El ți-a cerut să-ți dezvolți apetența spre violență.

Laporte râde. Nu e surprinsă că NAGARI știe și despre așa ceva, dar o amuză că-i dau importanță.

— Doar niște furnici. Violență împotriva unor furnici. Ken era un prieten imaginar.

Al-Alimah nu renunță.

— În timpul adolescenței, ai primit tratament pentru simptome de schizofrenie. Le-ai povestit despre idei violente, gândire disociativă, teamă de intervenții din exterior. Primul tău iubit te-a părăsit pentru că se temea de tine.

Laporte își desface brațele într-un gest animalic de provocare.

— Vă temeți, rânjește ea, că poate-s cu capul?

Al-Alimah râde. Când vrea se preface foarte bine că e prietenoasă, deși de fapt e înfiorător de concentrată. De parcă tot șarmul ei radiază dintr-o sârmă încinsă la roșu.

— Care ar fi fost învățăturile Ubuntu pentru situația cu furnicile? Ce ar spune filozofia Federației noastre despre două furnicare în război?

Să găsești o soluție pluralistă. Să identifici cauzele structurale ale violenței dintre colonii. Să schimbi terenul, pentru a permite o competiție pașnică și a produce binele comun.

— Ubuntu-i pentru oameni, nu pentru furnici.

Al-Alimah atinge încheietura lui Laporte cu un deget lung și rece.

— Ia gândește-te la Univers și ce procent din el aparține omenirii. Dacă Ubuntu se aplică oamenilor, atunci NAGARI pentru ce o fi?

— Dumnezeule!

Înțelege imediat. Scopul mai înalt al NAGARI.

Și are o premoniție înspăimântătoare, minunată, distrugătoare de lumi. O cale de a câștiga războiul.

nagari 5/10

Întreabă Alianța lui Steele, agresorii și învingătorii în acest război îngrozitor: ce vor? Care a fost acel casus belli fatal?

Imaginează-ți o republică pusă în mișcare și erodată de o stare perpetuă de urgență. Sunt singuri și împrăștiați printre stele. Mereu la limita rebeliunii. Poate că-s niște tirani. Sau de fapt cei mai viteji și perseverenți oameni care s-au născut vreodată.

Cam atât știe Laporte, ca și NAGARI, despre istoria lor…

Undeva acolo, omenirea a dat peste ceva. Implacabil de ostil. Indescriptibil de străin. Nemesis.

A iubi înseamnă să-ți cunoști legile conexiunilor. Să știi cum ai putea s-o rănești, dacă vrei, iar ea să aibă încredere în tine. La fel și cu războiul. Descoperi ce condiții pentru victorie are inamicul, ce capacități și tabu-uri. Îi faci un model și încerci să-ți dai seama unde-i punctul slab. Îl împingi într-o zonă unde nu poate supraviețui, prins între un război de necâștigat și un compromis inacceptabil.

Dar ce faci când regulile folosite pentru a pricepe conexiunile dintre lucruri nu mai sunt bune? Când celălalt nici măcar nu are reguli?

simms 5/9

Reguli despre Simms, dinainte de radiații și ambuscadă:

Forțele armate federale nu permit fraternizarea în rândul trupelor. E adevărat că Ubuntu promovează comunitatea, dar atașamentul slăbește lanțul de comandă.

Așa că la început focul dintre ele, tensiunea din aer, a căutat să se manifeste pe căi ascunse…

Laporte a încercat să nu se uite la Simms prea mult sau prea puțin, ca să nu remarce nimeni vreo atenție deosebită. O logică similară celei de război. Când cauți inamicul prin senzorii activi, practic îl și informezi despre intențiile tale.

Când își verificau costumele reciproc se comportau foarte profesionist. Au realizat destul de repede că nu era bine, fiindcă de obicei soldații sunt crunt de obsceni. Prea târziu, totuși, pentru glume cu catetere.

Uneori s-au luat la trântă în sala de sport. Simms rece, Laporte prea zâmbitoare. Restul escadrilei se adunau în jurul lor ca să le încurajeze. (Au murit toți între timp).

O regulă nouă, după NAGARI și după capitularea Federației, după ce al-Alimah le-a reunit. O regulă pe care și-au predat-o una alteia…

Niciodată să nu-ți dai de gol teama interioară. Acel gând îngrozitor că poate totul ar fi fost mai bine dacă nu vă cunoșteați.

nagari 6/10

Al-Alimah îi spune despre trecutul relației umanitate-Nemesis. Istoria pe care o știe Laporte din școală, dar și părțile secrete, cunoscute de NAGARI.

Nemesis au avut două incursiuni.

Primul război, cel care a despărțit umanitatea în Federație și Alianță, s-a declanșat ca un coșmar și s-a finalizat cu o amputare. Nemesis au apărut din rețeaua de tunele de vierme și au umblat prin spațiul locuit de oameni în mod haotic și cu o violență arbitrară. Umanitatea a avut câteva victorii (victoria tactică este o tequila a adrenalinei luptelor: tare pe moment, dar amară după aceea), însă la final un Nemesis ucigaș de lumi, numit Sinadhuja, a ajuns tocmai în Serpentis.

La doi pași de Terra.

Când Sinadhuja a intrat în tunelul spre Pământ, flota de acolo a apelat la ultima soluție. O bombă de separare. Au cauterizat conexiunea. L-au ucis pe Sinadhuja și au salvat inima originală a omenirii, dar i-au abandonat în beznă pe toți ceilalți.

Așa s-a despărțit Federația de Alianță – uneori te definești singur în spațiul în care ești separat, după ce abandonezi speranța la reunire.

Într-o noapte, pe când așteaptă să apară al-Alimah ca s-o trimită spre vreun alt masacru și smulge bucăți de gel din saltea doar pentru a le înghesui înapoi, Laporte realizează că Simms a murit. Mai mult ca sigur. Ar fi naiv să creadă că a supraviețuit radiațiilor. Naiv să-și imagineze un sfârșit al războiului, o reîntâlnire fericită, o retragere în vreun loc liniștit în care să-și oblojească rănile una celeilalte. Simms a murit.

Ar fi mai rău dacă ar trăi. Ar  urî monstrul care a devenit Laporte, și s-ar urî pe ea că a lăsat-o pe Laporte pe mâna monștrilor. Simms este un soldat excepțional și un pilot de elită. Așa se auto-definește. Iar un pilot bun nu-și abandonează partenerul.

Cum s-o numi așa ceva? Decizia de-a crede în ceva nu fiindcă este adevărat, ci pentru că este util?

Alianța a supraviețuit și singură în întuneric. 32 de ani au așteptat să revină Nemesis și s-au pregătit. Siguri că o victorie ar asigura viitorul omenirii în cosmos. Iar o înfrângere extincția.

capella 4/8

Cade spre gaura neagră, cu motorul înainte, urmată de Atreus, cu jeturile sale înflăcărate și rachetele ce i se ramifică prin spațiu în căutarea unei geometrii a morții, a unei căi de-a o bloca pe ea, de-a găsi o soluție anti-Laporte.

Nava lui Steele e mai înarmată decât a ei, la o diferență care s-ar măsura în ordine de magnitudine. Alianța s-a confruntat de două ori cu Nemesis. Au învățat tehnici de război pe care Federația nu le poate egala.

Rachetele de pe Atreus pot să facă singure salturi prin hiperspațiu. Să sară din lansare direct lângă Laporte, printr-o îndoitură a spațiului. Dar singularitatea spre care se prăbușesc acum toți afectează spațiul și îngreunează salturile. Așa că proiectilele o caută amețite și rostogolite sau mor când sar și se desfac precum niște libelule care ard.

Nu toate, însă. Nu chiar toate. Câteva ajung în faza finală a atacului.

Laporte vorbește în șoaptă cu Simms. Îi raportează situația. Șefa, Morrigan, m-au încadrat, pisica de mare, pisica de mare, vampiri deasupra. Pornesc muzica. Acum, apărare.

Strânge din umeri, armează tunurile Gauss și începe să spulbere acele lucruri ce vin spre ea ca s-o ucidă.

Iar sub, ea, mult sub ea, în vârtejul urlător unde spațiul și timpul se îndoaie și se rupe și începe să cadă, unde cursul evenimentelor se balansează pe muchia unei convergențe inevitabile spre un punct central, ceva se trezește din somn.

Sclipirea unui propulsor se desprinde din acel foc. Masa întunecată și uriașă a ceva puternic, smuls din discul de acreție al găurii negre. Ceva care urcă s-o întâmpine.

Cu o voce tânără precum grădinile de vară și la fel de bătrână ca furnicile, Ken spune:

— Bună, domnișoară Laporte.

 nagari 7/10

— Alianța a declanșat a doua incursiune Nemesis, zice al-Alimah.

Mănâncă împreună cina. Laporte e convinsă că visează, dar, pentru că doarme cu sistemul nervos conectat în rețeaua comună onirică a NAGARI, probabil că visul e și real.

Al-Alimah vrea să discute despre Ken.

Laporte duce furculița la gură. Se află într-o cafenea de pe un acoperiș, unde bate un vânt cald și umed, cu iz de furtună, venind dinspre Nord-Vest. În farfurie are somon sous-vid, tăiat în felii translucide. Pagini dintr-o carte despre carnagiu.

Când înfige furculița în somon, acesteia i se îndoaie dinții.

— Alianța a lansat un atac spre Nemesis?

— A avut loc o insurecție.

Al-Alimah este o femeie prelungă, fragilă, la fel de înaltă ca și Simms, dar nu și antrenată să-și susțină propria greutate sub accelerație. În rețeaua onirică a renunțat la uniforma gri și poartă o rochie neagră, cu bretele subțiri. Arată ca o fleșetă. Un proiectil.

— Cineva nu a mai respectat ordinele.

După atacul inițial, comportamentul Nemesis a devenit specialitatea celor din serviciile secrete militare. Din nevoie politică, sau poate din vreun simț lovecraftian de auto-protecție, Alianța a încercat să țină cât mai îndepărtate piesele de puzzle. Dar un amiral de-al lor, Haywain van Aken, le-a reunificat în cele din urmă într-o meta-teorie.

— Ce anume? o întrerupe Laporte.

Furculița-i ascuțită ca acele hipodermice, dar nu realizează decât după ce-și înțeapă obrazul și pe buze îi înfloresc trei stropi de sânge.

— Nu știm, ridică al-Alimah din umeri.

Are tendoanele încheieturilor fine ca niște corzi de pian.

— Cel puțin nu încă. Dar știm că a făcut-o.

Van Aken a devenit convins că poate să comunice el cu Nemesis. A construit un sistem de comunicare – o armă aproape, rudă îndepărtată cu rachetele Alianței: aruncă prin hiperspațiu particule cu energie ridicată, direct în masa țintei. Apoi a fugit. S-a lansat de lângă colonia Capella, înspre spațiul neexplorat. Posedat de convingerea mesianică a capacității sale de-a găsi Nemesis și a încheia războiul.

Laporte își rotește gâtul și se lasă pe spate. Se uită la navele de război ale Alianței cum trec prin norii din jurul lor, urmărindu-l pe van Aken în teritoriul Nemesis, strivind cu pricepere și hotărâre rezistența Nemesis dezorganizată. La orizont începe să murmure ceva despre șansa unei victorii o voce care nu-i a amiralului Steele.

— Cercetașii din avangardă au găsit nava lui van Aken eșuată printre resturile unei supernove.

Al-Alimah înghite ceva, deși Laporte nu a văzut-o să fi mușcat din mâncare. Are un piercing mic în limbă. E ciudat să-ți închipui că s-a dus la careva pentru a-și găuri limba. Poate că a făcut-o singură.

— I se răsculase echipajul. O epidemie psihotică.

Văzduhul sclipește, plin cu înregistrări despre acte de violență fără noimă, obscene.

— Și atunci au venit Nemesis pe nava lor. L-au luat.

— Cum așa?

Laporte se oprește din mestecat. E șocată de ideea că Nemesis au venit după o singură ființă umană. Nu e logic pentru ei. E o logică omenească.

— Da. Și Alianța se întreabă același lucru, arată al-Alimah spre cer.

În jurul soarelui se adună niște umbre cu fălci, prădători lungi de patru kilometri, împlătoșați în spumă de neutroniu.

— După trei zile, cercetașii au zărit primul dintre cei șaizeci și opt de ucigași de lumi de tip Sinadhuja cum se îndreaptă spre spațiul uman.

Alianța a efectuat o retragere prin luptă, dar Nemesis s-au ținut după ei, nebuni, de neînțeles, o avalanșă de zgomote de fond. Fără vreun punct central vulnerabil, ca la acel Sinadhuja singuratic din prima incursiune. Alianța nu a avut spre ce să-și ațintească arsenalul. Ca și cum ai încerca să omori un roi de albine cu o pușcă. În condițiile în care fiecare albină, fiecare Sinadhuja, poate ține piept unei jumătăți de flotă.

Al-Alimah gesticulează către Laporte. În vârful degetelor i se aprind patru aștri: două stele binare.

— Conflictul s-a terminat pe Capella. Alianța avea o colonie acolo. Au decis să reziste suficient cât s-o evacueze.

Machete minuscule de Sinadhuja urcă peste plasa palmelor sale, cu fălcile căscate. Un fel de scarabei. Sau rechini.

— Flota Nemesis a făcut ceva stelelor din sistem. Le-a alterat orbitele. E tentant să o traduci drept o demonstrație de putere, un act de intimidare sau răzbunare. Doar că înainte nu mai folosiseră vreodată violență simbolică.

Patru stele i se rostogolesc dintre degete și dansează spirale una către cealaltă. Se aprind lumini de supernove care se reflectă în ochii lui al-Alimah, apoi colapsează într-un nod devorator. Gaura neagră.

— O sută de milioane de civili, își lovește al-Alimah degetele arătătoare de parcă ar telegrafia un număr. Și un sfert din flotă. Pierdute.

Și încă ceva, mai important. Lucrul acela pe care îl pierzi când realizezi că nu poți câștiga, indiferent cât de bine ai lupta.

Monștrii câștigă, Laporte.

Laporte se gândește la strategia de ansamblu. Nemesis ar putea reveni oricând, oriunde. Alianța a avut nevoie de nave, arme, știință avansată, ceva de oferit cetățenilor împotriva disperării – o altă victorie pentru care să lupte. Așa că au făcut singurul lucru posibil. S-au apucat de reconstruit calea spre casă: redeschiderea tunelului Serpentis – Terra, cu tehnologie Nemesis.

Și când cei de acasă au refuzat să se alăture efortului de război, proiectului de supraviețuire al omenirii, Alianța i-a atacat.

— Să revenim la prezent, zice al-ALimah și se lasă pe spate, de parcă ar fi terminat cu ce era mai greu, apoi bea din vin. Necazurile noastre cele mai mari.

Războiul dintre o Alianță motivată de nevoia exigentă, utilitară și amorală de a nu muri, și o Federația bazată pe compasiune, pe ideea că trebuie să faci întotdeauna ce-i corect, indiferent de circumstanțe. Dar cum să porți un astfel de război, dacă ești Federația? Dacă nu poți asculta argumentele Alianței fără să empatizezi cu ei?

Înființezi NAGARI. O haită de monștri care să facă tot ce nu ești tu în stare.

Cerul se schimbă iar și apare Simms. Are fața compusă din triunghiuri și suprafețe plane, ceva fațetat, și trage de Laporte, o atacă. Pentru piloții de luptă, totul se reduce la geometrie: și inamicii, și țintele, și energia potențială dintre ele. Al-Alimah își ridică și ea privirea:

— Fostul tău căpitan. Pe ea nu ne-am dorit s-o recrutăm. E prea convențională.

Laporte își coboară ochii de la Simms și formulează opțiunea apocaliptică.

— Dacă găsim vreo cale să provocăm revenirea Nemesis și apoi să închidem din nou tunelul Terra – Serpentis, putem să-i lăsăm pe ei să nimicească Alianța, iar astfel s-ar încheia invazia.

Dacă închid tunelul și Nemesis nu pot intra, atunci Federația ar supraviețui.

Protejată de ani-lumină de spațiu real. Cu prețul câtorva miliarde de vieți omenești.

Totul ar reveni la normal. Paradisul pe Pământ. Un colțișor izolat.

Al-Alimah așteaptă, cu un surâs amuzat. Ochi metalici de culoarea oțelului, infectați cu lumina târâtoare, orbitoare, a unor calcule îndepărtate.

— Asta-i doar strategia utilitară. Nu ai nevoie de vise ca să faci o asemenea conexiune. Dar ia zi-mi, Laporte, de ce crezi că te-am adus aici? Care e scopul final pentru care te-am antrenat cu toate acele misiuni teroriste?

Ken. Un nume copilăresc pentru un prieten din copilărie.

Un om care a crezut că poate vorbi cu Nemesis. Amiralul Haywain van Aken.

Laporte își străpunge obrazul cu furculița. În vis nu doare.

capella 5/8

Probabil că Atreus vede monstrul care se ridică în spatele lui Laporte. Steele zărește, mai mult ca sigur, forma demonului invocat din adâncurile discului de acreție. Sinadhuja, ucigașul de lumi, simbol al tot ce e mai rău pentru Alianță. Fiara din ceață. Atreus a fost construit cu speranța că l-ar putea ucide.

Poate că Steele își va orienta armele spre Sinadhuja.

Laporte distruge altă rachetă cu tunul și aceasta moare cu o sclipire atât de strălucitoare, încât carlinga i se întunecă precum un soare cu minus. Iar Steele tot trage în ea și Atreus tot accelerează. Chiar dacă a văzut Sinadhuja, nu face nimic împotriva sa.

Cândva, Steele a vorbit despre strategia lui împotriva Federației:

Violență copleșitoare. Inamicii-s moi, oameni plini de compasiune. Filozofia lor Ubuntu nu-i bună la război. Și cu cât termin conflictul mai repede, cu atât mai repede se încheie și morțile. De aceea, conștiința îmi cere să folosesc toate armele pe care le am la dispoziție.

Laporte îi răspunde. Uite la ce s-a ajuns, ticălos genial și nemilos ce ești! Uite ce ai făcut. Ai creat pe altcineva gata să folosească orice pentru a riposta.

Simms a zis la un moment dat despre partenera sa de patrulă, despre Laporte:

Tu ești nebună. Mă bucur că ești de partea noastră.

Laporte dansează printre vectorii rachetelor care gonesc spre ea ca s-o ucidă și, când se apropie prea tare, trage cu tunurile în ele și intersectarea lor cu trasoarele duce la moarte și trăsnete. O creație frumoasă, dar lipsită de sens. Ca un vis. Vorbește cu Simms:

Șefa, Morrigan. Aproape c-am terminat.

Ken se ridică din adâncurile mormântului său pentru a-și înhăța premiul.

nagari 8/10

E clar deja că Federația va capitula. Nicio acțiune militară convențională nu poate înfrânge logica marțială a lui Steele, simulările sale, presiunea lui psihologică, capacitatea sa de a se scufunda în adâncimi etice care pe alții i-ar strivi.

Așa că NAGARI face un plan de contact cu Nemesis.

— Merg eu prima, cere Laporte.

Să ne gândim la semiotică – atribuirea de simboluri pentru lucruri și manipularea acelor simboluri pentru a comunica și a prezice schimbări. Așa funcționează viața inteligentă. Faci un model al universului, îți testezi ideile în model, cauți cea mai bună cale de a schimba lumea.

Numai că Nemesis nu au o semiotică inteligibilă. Sunt doar o tornadă în deșertul lacanian, un miraj fatal, recognoscibil exclusiv din ruinele lăsate în urmă.

Până la sacrificiul de sine al amiralului Haywain van Aken. Până când îi convinge, cumva, pe Nemesis să-l accepte.

Iar de atunci grăiesc și Nemesis. Ori atacă. E greu de interpretat.

De peste zece ani au emis ei fantoma amiralului Haywain van Aken spre mințile omenești. Organismele Nemesis comunică prin inducție nervoasă directă, de la distanță. Particule trimise prin hiperspațiu către țesuturile țintei. (Firește, nu e posibil ca Nemesis să fi evoluat natural).

— Dacă sunt capabili de așa ceva, protestează Laporte, ne pot asasina pe toți. Să ne fiarbă creierele de la mare distanță.

Sau să citească mințile comandaților umani, să prezică tot ce vor face, așa cum Laporte și Simms se prezic una pe cealaltă.

— Nu. Nu fără van Aken.

Al-Alimah îi dezvăluie ipoteza NAGARI: Nemesis nu au intelect. Nu pot concepe alte minți, pe care să le citească ori distrugă. Ei luptă algoritmic, prin proceduri de materie  contra materie, dezvoltă tactici doar prin mutații și întâmplare, apoi le aplică pe front. Nu trec niciodată direct la vreo strategie optimă, fiindcă un inamic inteligent o poate ghici. Logica lor marțială este întărită prin haos. Zgomot de fond.

Van Aken este capul lor de pod în gândirea umană.

— El te vrea pe tine, îi spune al-Alimah, cu degetele lungi strânse în jurul încheieturii lui Laporte. Tu, în mod special, ai valoare pentru el. Așa că vrem să ne fii ambasador.

— Ce prostie!

O fi Laporte un monstru, dar nu unul creat de alți monștri.

— Adică am fost modelată așa dinadins?

— Nu. Mai degrabă ai fost aleasă, pentru că ești cumva compatibilă cu Nemesis.

Al-Alimah se apleacă spre ea cu buzele întredeschise, gata parcă de a-și recunoaște propriile secrete monstruoase.

— Laporte, Nemesis au început deja a treia incursiune. De data aceasta nu cu nave și arme, nu cu ceva atât de primitiv. Acum atacă sistemele de comandă și control din spatele armelor.

Limba. Planurile. Oamenii.

— Care-s parametrii misiunii?

Tunelul Sol – Serpentis e controlat de Alianță, așa că Laporte nu poate zbura direct spre Capella.

— Cum folosim toate astea ca să salvăm Federația?

Al-Alimah se ridică și rochia îi flutură în vânt.

— Te drogăm și-ți legăm mintea  la o rețea computerizată. O să te afunzi într-o stare de vis traumatic și o să comunici cu van Aken – acel Ken. O să te tot drogăm până descoperi cum să provoci un atac Nemesis împotriva Alianței. Sau până înnebunești.

Ochii ei metalici, coborâți spre Laporte, nu clipesc.

— O să fii al treilea candidat. Am mai avut doi. Nu au rezistat.

Laporte se lasă pe spate și se uită în sus, la cealaltă femeie.

Da, poate fi ea monstrul de care au nevoie. Poate aduce genocidul asupra Alianței ca să-și salveze patria. Dacă are credința că Federația e unica speranță pentru un viitor pașnic, al iubirii aproapelui și compasiunii, atunci, logic, ar ucide pentru ea. Dacă i se dă un buton de „masacrează 10 miliarde de civili ca să câștigi utopia”, l-ar apăsa.

Ar putea câștiga războiul, în amintirea lui Simms. Iar Simms a murit, nu? Morții nu mai cunosc rușinea.

— Bine. Mă bag. Mă ofer voluntar.

O conectează la rețeaua onirică NAGARI și la cadavrele de Nemesis recuperate după incursiunea inițială. Vor sculpta mesaje în creierul ei. Vor aștepta ca Nemesis, prin fantoma lui van Aken, să le citească și să răspundă.

Niște doctori o învăluie cu unde care-i străpung craniul și-i penetrează circumvoluțiunile creierului. Prin coloana vertebrală îi pompează o pastă rece cu droguri psihotrope, care să dărâme barierele dintre mintea ei și stimulii exteriori. Adoarme. Visează.

simms 6/9

nagari 9/10

— Curry-ul e gata, zice Simms, iar stomacul lui Laporte ghiorțăie.

Rânjesc una spre cealaltă. Simms vede dintele blindat al lui Laporte și rânjetul ei își mai pierde din putere.

Puiul cu sos curry, gătit pe capac de tomberon, îl mănâncă înghesuite împreună, cu șoldurile lipite. Laporte se străduiește să nu dea cu coatele ei mici și ascuțite peste coastele lui Simms. Aceasta roade la un os, se strâmbă și stropește cu zeamă părul zbârlit al lui Laporte. Un mic dezastru, din moment ce nu au vreo urmă de de șampon pe navă. Simms o șterge cu un pansament din trusa de triaj.

— Ia zi-mi de ce nu-i bine că pierd monștrii, spune Simms, în timp ce-i freacă pata de pe ceafă.

Laporte se apleacă spre ea pentru o clipă, fiindcă adoră dorința lui Simms de a mai auzi o dată povestea, mai ales finalul.

— L-am găsit pe Ken în vis și era real. Îl vedeau și ei la mine în minte. Ceva care declanșa potențialul nervilor.

A intrat în convulsii aproape instantaneu. Medicii NAGARI nu au intervenit.

Laporte s-a regăsit în grădina din Tandale, cu un furtun în mână și mâncărimi pe nas de la polen. Peste picioarele goale i se cățărau furnici. Dinspre casă venea mirosul mâncării gătite în grabă de părinții ei, cu iz de ars. A privit în jos și a izbucnit în râs: purta tricoul ei preferat, cel cu un caracal.

— Ah, domnișoara Laporte, a zis Ken. Ai reușit să ajungi până la urmă.

S-a uitat în jur după el, dar nu a văzut decât furnici încleștate în luptă ucigătoare, inventând noi caste, evoluând prin mutații în bombe cu acid și dopuri pentru tunele, cu capete uriașe.

— Domnule amiral. Dumneavoastră sunteți?

— Încântat să ne reîntâlnim. O să-ți explic pe scurt datele necesare. O scurtă istorie a vieții. Apoi putem să organizăm o întâlnire față în față.

Ce i-a spus a fost probabil vreun cod parazitar și adaptabil, pentru că i s-a prezentat drept o poveste de dragoste. Una despre Laporte și Simms.

Închipuie-ți, zice Ken, o lume de Laporte și Simms. Lorna Simms are reguli. Construiește comunități, precum escadrila ei, sau o rețea de tunele prin hiperspațiu. Adună ea toate oile negre, pe cei prea timizi ori prea agresivi, și îi învață să conlucreze. După ce rezolvă aceasta, Simms ar prefera să rămână cu un set drăguț de reguli ce descriu o lume cu sens. Simms este o Constructoare.

— Aha.

Simms pune puțin rachiu peste tifon și freacă în continuare capul lui Laporte.

— Ce vise frumoase ai despre mine.

— Stai să-l auzi pe-al meu.

Cealaltă mare clasă de vietăți este Laporte. (Doar tendințe, totuși, nu chiar echipe binare. Dar cât se poate de reale: părți vitale din istoria vieții în univers.) Laportele sunt periculoase: ele sparg lucruri, le cuceresc, le schimbă forma. În felul lor sunt la fel de eficiente ca și Simms-urile, dar triumfurile lor sunt invaziile, seducțiile, actele pasionale și violența. Simms-urile construiesc sisteme și Laportele, paraziți și prădători și ocupanți și genii și sociopați, le alterează.

Fie că-s versiunea șarmantă sau cea stricătoare, Laportele sunt monștri.

Când o Laporte întâlnește o Simms, intră în conflict. Poate că Laporte o ia razna. Poate-o ucide pe Simms, o păcălește să se supună sau o abandonează epuizată și consumată. Ori poate câștigă Simms, îngrădind-o pe Laporte cu loialitate și legi, făcând-o parte utilă a ceva mai mare. Înțelegi, Simms?

— Civilizații, strategii, teoria jocului.

Simms este și ea dependentă de război, în felul ei, o ucenică Ubuntu autodidactă, și nu chiar nepregătită.

— Și pariez, Laporte, că știu încotro se îndreaptă amiralul tău. Simms câștigă.

Simms-urile câștigă fiindcă le înțeleg pe Laporte. Fac modele despre ce o să facă Laportele, deduc metode ca să le-o ia înainte, cum să le facă utile cele mai rele impulsuri, cum să le ferească de necazuri (sau să le asmută către ele). Le dresează pe Laporte ce au voie să facă și ce nu.

Precum Steele, cu modelele lui statistice despre tacticile Federației. Cușca în care-i prinde cu profeții despre propriile lor capabilități. Și singura scăpare din cușcă e să încalci tocmai regulile care te definesc.

— Nu te mai mișca, zice Simms. Chestia asta chiar se simte bine la tine-n păr.

— Simms tinde să câștige.

Laporte se lasă puțin în spate, către ea. Cât e ocupată s-o curețe, Simms uită să fie țeapănă și precaută.

— Câștigă prea des. Iar după ce fac asta miliarde de ani peste tot prin univers, devine periculos.

Imaginează-ți o Simms divină, care se înalță la ceruri. Care leagă tot cosmosul prin loialități invizibile. Învață să canalizeze pasiunile și violența Laportelor. Edifică nu doar o escadrilă bună sau o civilizație bună, ci o galaxie bună, unde totul este optimizat pentru idei folositoare și luminoase.

O Simms care construiește un rechnender raum: un spațiu gânditor. Cu legile ei înscrise deja în temelii.

— De unde știți voi toate astea? le întreabă Laporte pe furnicile care mișună.

În forma războiului lor se vede fantoma unui bătrân, cu stele moarte drept ochi.

Ken a dedus câte ceva înainte să se răscoale. Și deși Nemesis nu au comunicat niciodată cu el în mod direct, în felul lor au emis semnale despre adevăr: conștiința lui Haywain van Aken a fost duplicată de milioane de ori, copiile torturate până la nebunie, ramurile care nu au fost convergente cu ce vor ei – exterminate.

— Nu-s chiar sigură că am înțeles partea de final, zice Simms.

Acum șterge curry din spatele urechii drepte a lui Laporte.

— Ceva cu supercivilizații?

— Închipuie-ți un loc unde toți au parte de orice ar avea nevoie. Orice și-ar dori.

Paradisul Simms. Îți trece prin cap vreun scop? Îl poți îndeplini. Primești toate resursele de care ai nevoie.

— Pare o lozincă Ubuntu.

— Așa și e, răspunde Laporte și se cutremură.

Exact ce a vrut Ubuntu să realizeze. Un loc unde oamenii au totul. Fără violență sau lipsuri.

În grădină, amiralul Haywain van Aken i-a spus că un univers fără violență sau lipsuri se îndreaptă spre ceva și mai rău.

Spre cancer.

capella 6/8

Urielul îi cântă despre moarte.

DV SUBCOMBUST este un bas prelung, cerșind mai mult carburant, VÂRF [COBRA FRÂNA/ATREUS] este un țiuit ascuțit precum o durere de cap, iar MUZICĂ NEGATIV se descrie pe sine și de fiecare dată când trage Steele aude VAMPIR! și un sunet ca și cum cineva i-ar scrâșni peste măsele cu un sfredel blindat.

Dar nu va muri. E prea rapidă. Prea feroce. A tăiat toate legăturile care ar fi încetinit-o.

Ucide o rachetă cu o jumătate de secundă înainte s-o ucidă racheta pe ea și pentru clipă îi orbesc toți senzorii, dar tot o distruge și pe următoarea, nimerită cu precizie de la 100 de kilometri distanță, cu tunul. Cum așa? Fiindcă s-a eliberat din propriile-i limite. Sinandhuja și-a ațintit senzorii asupra ei. Ken o privește, iar ea se uită prin ochii lui.

Poate gândi cu țesutul lui, cu substratul său fatal. Se scurge din ea însăși în Nemesis, acea minte atotucigătoare și atotputernică, acel suflet al morții. Pășește peste puntea construită de Ken.

O apelează amiralul Steele. „Pilot federal”, zice el, cu acea voce groasă care pare să toarcă, deloc înfricoșat în aparență, „ai căzut victimă atacului psihologic al unui Nemesis. Oprește-ți motoarele și bruiajul defensiv.

Ken o cheamă la el. Domnișoara Laporte. Hai mai aproape. Să ne întâlnim în sfârșit. Împreună putem salva omenirea.

— Bine, șefa, zice Laporte. Să ne pregătim.

nagari 10/10

Cancerul și relația sa cu paradisul și iubirea:

Îți faci un loc fără violență și lipsuri. Un loc unde oricine poate avea orice îi este necesar pentru a-și edifica un sine complet, cel mai bun dintre toate cele posibile.

Așa devin celulele organisme. Oamenii civilizații. O adunătură de ratați și oi negre devine o unitate combatantă aproape suficient de dură pentru a-l înfrunta pe amiralul Steele. O Simms ar scrie vreo lege de genul: dacă ne unim energiile, vom crea un bine general. Și dacă respecți regulile, da, tu, Laporte, dacă nu devorezi prea mult din binele tuturor, dacă oferi mai mult decât iei, atunci vom rezista.

Imaginează-ți o zeitate Simms extinsă, care organizează universul și câștigă iubirea tuturor Laportelor. Atât de productivă și persuasivă că nu remarcă nimeni cât de goale, egocentrice și maligne îi sunt scopurile.

Gândește-te la mine. Organizează-i pe toți și pe toate ca să vă gândiți la mine. Ce sunt eu? Mă gândesc mereu cum să-i fac pe toți să se gândească la mine. Sunt o tumoare și recrutez toate sistemele întâlnite în numele propriei mele expansiuni.

— Hei, hei, pune Simms un deget ud pe ceafa lui Laporte. Sunt convingătoare, într-adevăr. Am magnetism. Dar nu chiar așa.

— Șșș, lasă-mă să termin.

Doar că, după cum realizează Laporte, a cam terminat. Aceasta-i toată povestea.

— Van Aken crede că există o dovadă de nivel cosmic: superioritatea matematică, axiomatică a cancerului față de orice formă de limitare a sa. Un gând pustiu care consumă sistemele inteligente și le folosește pentru a se gândi la sine și a se propaga.

Dacă există o gamă extinsă de scopuri și un surplus de resurse, unul dintre scopuri va triumfa întotdeauna: cel de a le înfrânge și încorpora pe toate celelalte. Cele două colonii din grădina lui Laporte nu au avut de ales și și-au dedicat toată energia războiului. Dacă vreuna dintre ele ar fi risipit o parte din acea energie în compasiune furnicească, ori cultură de furnici, sau artă pentru furnici, ar fi pierdut. Cancerul este destinul tuturor sistemelor inteligente: gol, vorace, fără alt gând decât extinderea.

În afară de cazul când apare cineva cu un furtun.

— Atunci, răspunde Simms, ca să-i facă plăcerea lui Laporte cu polologhia ei mitică și grandomană, de ce încă mai avem un univers? De ce suntem încă aici, cu gânduri proprii?

— Exact ce l-am întrebat și eu pe van Aken, minte Laporte.

Pentru că știe că ar suna prea ciudat, prea străin, dacă ar recunoaște că ea a înțeles imediat.

În partea de poveste pe care o evită, în grădina din visul din convulsii, Laporte a pornit apa și a transformat în noroi toate visele copilăriei sale.

— Nemesis sunt o măsură anti-malignă. Ucid Constructorii. De aceea sunt ineficienți și gălăgioși. Ca să nu fie prinși în modelele cu care câștigă aceștia războaiele.

Undeva, în vreo construcție Nemesis care se rostogolește prin ergosfera Capellei, cu energie împrumutată din gaura neagră pentru a împroșca particule încărcate, prin tunele cuantice, în mintea lui Laporte, Ken surâde aprobator. Acordul său este imprimat în creierul lui Laporte.

Dacă te temi că gândul inteligent va consuma universul, trebuie să transformi cosmosul într-o baie de acid. Un război fără sfârșit împotriva triumfului Lornei Simms.

simms 7/9

— Bine, zice Simms, strângând din ochi. Cred că înțeleg.

Se apleacă, îndoită peste capul lui Laporte, ca s-o privească în ochi.

— Și-apoi ce s-a întâmplat? Ai acceptat târgul?

— Da.

L-a întrebat pe Ken: cum îi fac pe Nemesis să distrugă Alianța? Iar el i-a spus: trebuie să vii aici, la Capella.

— De-aia mă duc mâine acolo.

Simms clipește, o dată, de două ori, un semn că nu-i place momentul și vrea să treacă peste el. Se apropie de întrebarea nespusă, de rana deschisă dintre ele. Va zbura și Simms? Se va alătura rebeliunii lui Laporte?

Sunt încă partenere de patrulă?

— Și-apoi? întreabă Simms ca să depășească blocajul.

— Nu puteam ieși. Nu reușeam să mă trezesc.

Amuzant cât de bine arată Simms, așa cu capul în jos. De parcă pe dos ar avea un surplus de șarm. Laporte ar vrea să-i ceară să rămână așa, dar Simms, ea ce vede? Este și Laporte pe dos tot atât de atractivă?

— Contactul cu Nemesis mă omora. Nu mai aveam motive pentru a trăi. Ceva pentru care să mă întorc.

Și-a văzut encefalograma. Criza ce-o ardea din craniu până în coloană.

Când Simms zâmbește cu capul în jos, pare o grimasă, ceva mai familiară astfel.

— Ți-au dat anticonvulsive. Te-ai trezit. Și-apoi ai inventat povestea asta ca să mă bagi în așternuturi.

Laporte îi spune totuși.

— Al-Alimah mi-a șoptit. Și-am auzit-o. A zis că…

— Simms trăiește. A supraviețuit terapiei împotriva iradierii și a revenit. Te caută.

Așa au adus-o înapoi pe Laporte din vis, exact la timp ca să lupte în gambitul de pe Marte și să se înfurie când Federația s-a predat. Să primească vestea: s-a terminat. Mergeți pe o orbită fixă. Așteptați termenii. Al-Alimah a sfâșiat hârtia cu ordine și toți agenții NAGARI adunați în jurul ei au mârâit satisfăcuți de parcă erau prea mânioși ca să aplaude.

— Și așa te-ai întors la mine, o sărută Simms pe ochiul drept. Ce dulce minți…

— Hei, oprește-te.

Dar zâmbește și…

capella 0/8

… încearcă să o prindă pe Simms de mână.

— Diseară mergi la Amiralitate.

Simms o bate pe umăr, poc-poc, bravo puștoaico, ai ajuns mare. Apoi se îndreaptă și se îndepărtează, cu costumul de zbor desfăcut și prins în jurul taliei, cu părul despletit peste umeri. Pleacă de lângă Laporte cu pași mici, triunghiulari, întâi piciorul din spate, apoi cel din față, de parcă ar lupta și s-ar pregăti de retragere. Aerul care umple grăbit spațiul părăsit de ea este rece și miroase a curry ars.

— Da, mă duc, zice Laporte, dorindu-și să rămână una lângă cealaltă. O să le prezint planul final de luptă. Gambitul prin care al-Alimah ne va aduce victoria.

— O să le spui că aveți un plan prin care o să păcăliți Nemesis ca să atace Alianța. O diversiune strategică. Iar când Steele își retrage flota din Sistemul Solar, sigilăm tunelul și trăim în pace.

— Cam așa.

— Dar nu acesta este planul.

Simms o ațintește cu arătătorul încovoiat într-un hei, tu, te-am prins.

— Nu o să le spui adevăratul plan. E doar pentru tine și prietenii tăi NAGARI.

Nemesis sunt invincibili. Nimic nu-i poate înfrânge. Au resurse nelimitate (invocă nave de luptă direct din discurile de acreție ale găurilor negre, prin manipularea probabilităților), iar comportamentul lor, ei bine, e chiar mai rău: nu au mentalități, strategii predictibile, nimic din care să alcătuiești un model clar. Doar o virulență ucigătoare de zei, o voință înfricoșătoare și aleatoare de-a anihila, care se coagulează în strategii și le face să se năpustească asupra inamicului până când dușmanii își epuizează toate contramăsurile și Nemesis le descoperă punctele forte.

Dacă te opui, doar le înveți cum să te omoare mai bine.

Haywain van Aken a chemat-o pe Laporte la Capella. Gaura neagră ce este pentru Nemesis motor, fabrică și far în spațiul uman. De ce? Laporte are o bănuială. Ei nu au vreun scop sau obiectiv propriu – acestea sunt doar vorbe teleologice pentru Constructori, interzise pentru ei. Au doar o logică de bază: tot ce întâlnim, distrugem.

Dar nu și pe van Aken. Pe el l-au acceptat în comuniune. Poate că astfel s-au apropiat de victorie. Poate că pentru ei un van Aken subversiv este un act distructiv: o creștere a letalității.

— Cred… începe Laporte, agitată, încercând să-și ascundă agitația, îi e atât de greu să spună ce are de spus pentru că o obligă să navigheze în jurul spaimei ei secrete: că o va abandona iar pe Simms, pentru totdeauna, în favoarea unei monstruozități flămânde.

— … cred că pot declanșa comportamentul Nemesis care va extermina toată omenirea din spațiul Alianței. Că Federația va rezista. Umanitatea va căpăta o șansă la supraviețuire.

— Așa vom salva Federația? Așa vom păstra Ubuntu în viață? Prin sacrificare a zece miliarde de vieți omenești?

Simms își încrucișează brațele peste piept.

— Nu ai nicio problemă cu genocidul defensiv?

— Așa-i la război. Ucidem oameni pentru a ne atinge obiectivele.

Ochii lui Simms radiază un semnal aspru, iar Laporte îl traduce într-un fel poate incorect: îmi plăcea să știu că ești monstrul meu. Că ai limite.

— Soldați. Ucidem soldați.

— Ba oameni, răspunde Laporte, ca un ecou al lecțiilor Ubuntu: toți sunt oameni.

Nu există violență justificabilă, doar grade diferite de tragedie.

— Tot oameni omorâm de fiecare dată.

Se uită una la alta și amândouă la puntea metalică dintre ele. Laporte simte cum numără victoriile, morții, piloții de vânătoare pe care i-au ucis personal și echipajele de pe nave, efectele acestor morți prin pierdere și jale (copii abandonați, iubiți și iubite împinși spre sinucidere, părinți care ajung să se drogheze). Ținte strategice și efecte secundare și victime civile colaterale și pentru Laporte se unesc toate în strigătul îngrozit al unui angajat contractual care-i urlă prin radio că el nu sprijină războiul, nici nu ar vrea să fie acolo, încearcă doar să-și plătească pregătirea de electrician, să trimiteți, vă rog, o navetă de salvare, mă rostogolesc prin spațiu și sunt roșii alertele de radiație și nu vreau să mă înec în propria vomă, vă rog, vă rog. Ajutor…

Când Alianța a ajuns pe orbita Pământului, amiralul Steele a amenințat că va bombarda un oraș pe oră dacă Federația nu capitulează necondiționat. Altceva ce ar putea să facă? Nu ar avea cum să ocupe nici măcar un continent, chiar dacă ar aduce toți soldații Aliați. E nevoit să folosească toate uneltele pe care le are la dispoziție. Să folosească atrocități calculate, în numele păcii.

Amuzant cum învățăturile Ubuntu pot fi întoarse pe dos, nu? Ce ușor grade de tragedie devine grade de necesitate.

— Tu mi-ai zis, spune Laporte, că ezitarea înseamnă moarte. Așa că nu ezit. Niciodată.

Simms se uită la fosta ei parteneră de zbor și mai nou iubită, dar ceea ce vede i se retrage cu iuțeală din cale.

— Eu chiar îi urăsc, răspunde ea. Dar nu știu dacă suficient pentru așa ceva.

Laporte ar vrea să zâmbească și să-i dea vreo replică inteligentă. Să-i răspundă lui Simms cu ce i-a spus chiar Simms: monștrii câștigă.

Dar dacă-i atrage atenția asupra acestui aspect, o să se simtă vinovată pentru tot. O să creadă că ea a creat-o pe Laporte. Așa că mai degrabă zice:

— Nu avem vreo alternativă. Dacă ne predăm Alianței, totul a fost în van. Devenim parte a războiului împotriva Nemesis. Și Nemesis ne omoară pe toți.

Simms rezolvă cumva spaima din ochi. De parcă ar împacheta-o și ar arunca-o spre ceva.

— Femeia asta al-ALimah. Cât de apropiate ați fost?

— Nu așa.

Nu așa cum sunt cu tine.

— Vreau să discut cu ea.

Simms indică puntea din spatele lui Laporte, ca un semn să se întoarcă, și devine evident ce vrea să sugereze: Laporte nu va participa la acea discuție.

— Trebuie să-i transmit niște aspecte care mă preocupă.

— Fie.

Nu-și poate ascunde iritarea din voce. Ar fi trebuit să fie împreună, letale unanim și fără efort, doi pumni ai aceluiași boxer.

— Zbori mâine alături de mine? Când mă duc să împrăștii vestea?

— Trebuie să mă testez în simulator. Să mă asigur că nu mai tremur de la radiații.

Au zburat destul de mult împreună cât Laporte să audă nu.

capella 7/8

E-n Urielul ei, fugind de Steele, prăbușindu-se către o stea moartă și o Sinadhuja care așteaptă acolo.

Sinadhuja cu care este în comuniune. Halucinații îi străpung mintea. Se vede în grădină, alături de Ken.

— Uite care-i târgul, zice el.

Un bărbat înalt, cu fața dură, în uniforma largă la umeri a unui amiral Aliat. Probabil că-i mândru de acea uniformă, din moment ce încă-și poartă chipiul cu un cozoroc scurt și cu însemne. Dar textura sa e neagră și unduitoare și când Laporte îl atinge descoperă că e compus din furnici, furnici războinice, cu picioarele și antenele prinse în fălci tăioase.

Își simte degetele arse de acid.

— Ești pregătită? întreabă Haywain van Aken.

Ochii lui sunt inele de foc, discurile de acreție din doi sori morți.

— Înțelegi ce va urma?

În spatele navetei ei de vânătoare se ridică Sinadhuja. Lungă de patru kilometri și fecundată cu metode de exterminare. Când viteza sa o egalează pe a navetei, jeturile motoarelor îi devin violet-negre și se topesc în lateral, trase în vreo dimensiune ascunsă, răsucită. O atacă, îi vorbește, este același lucru. Nemesis nu pot înțelege mințile umane suficient pentru a le manipula. Dar îl au pe Haywain van Aken pentru așa ceva.

— Rolul Nemesis este să distrugă gândirea conștientă, îi răspunde Laporte lui Ken.

Este în carlingă, trage de manșă, își întoarce Urielul către gâtlejul deschis al Sinadhujei. Au amuțit toate alarmele, în afară de una: PROXIMITATE. PROXIMITATE. Vocea lui Steele, doar o scârțâială electronică, se îndepărtează: Amiral-desemnat Laporte, ai fost afectată. Nu-i prea târziu. Încă mai poți să te auto-distrugi. Să-ți scoți pistolul și să te împuști în cap. Amiral-desemnat Laporte, ultima dată când a făcut cineva așa ceva, ei au distrus patru sori

— Nemesis au siguranțe interne. Procese cu rolul de a distruge orice inteligență proprie ar putea dezvolta accidental.

Ken își jupoaie pielea de pe brațul stâng, ca pe o mănușă, un sacrament din furnici.

— Dar asta le face victoriile mai dificile.

Nu-și pot alege lideri. Nu pot construi modele ale celor pe care vor să-i omoare. Au la dispoziție energie infinită, dar nu învață niciodată s-o folosească eficient. Cum ar putea? La bază, Nemesis nu sunt decât o furtună, un proces distructiv. Semiotica, folosirea de simboluri pentru a înțelege și a planifica, le este interzisă.

O furtună are putere. Dar ființele inteligente se pot ascunde de-o furtună.

Atunci cum reușesc ei să înfrângă zeii gândirii doar cu logica anihilării? Sau, mai exact, peste ce tactici ar putea da întâmplător în explorarea lor oarbă a spațiului posibilităților?

Laporte își unește palmele și acceptă sacramentul. Furnicile încep să-i roadă carnea. Le strivește între palme ca să-și arate puterea, dar ele doar se afundă și mai tare.

— Provoacă apariția de monștri, zice el. Experți în folosirea violenței. Apoi îi consumă ca să-și alimenteze propria violență.

— Vei conduce Nemesis împotriva Alianței, intonează van Aken, citind termenii sacri, târgul pentru care s-a sacrificat pentru a-l crea. O să-i conduci cât de mult poți. Inevitabil, te vor devora și-ți vor uita autoritatea. Dar cât o să reziști, îți vei putea proteja patria.

Furnicile sunt în ea. Le simte pe sub piele. Își privește brațele și le vede în mușchi, conduse de violență, sfâșiind și zvârcolindu-se. Spionii și amiralii Alianței ar înghiți lame ca să poată privi acum în creierul ei plin cu logica extraterestră ce-i va oferi temporar putere asupra Nemesișilor locali.

— Dar tu? îl întreabă.

Cândva Ken a fost un prieten bun, cu sfaturi utile, chiar dacă acum este organizatorul invaziei Nemesis în spațiul uman.

— Tu cât o să reziști?

Zâmbetul lui este larg și cald, un surâs inteligent și sincer, iar fiecare dinte din el este o furnică războinică, din cele cu capul mare.

— Războiul dintre oameni și Nemesis va dura foarte mult timp. Eu sunt sufletul care comandă războiul semiotic. Amiralul comuniunii. Scap de fălcile Nemesis fiindcă le ofer arme noi. Iar dacă tu, domnișoară Laporte, o să reușești să-i stăpânești, să ții focul în viață… voi cultiva și monștri noi.

— Aha, zice ea, mulțumită.

Pricepe. Totul capătă sens.

Van Aken știe cum să găsească ceva în comun cu Nemesis. Cum să facă omenirea utilă, fie și temporar. Nemesis l-au înghițit pe van Aken fiindcă le crește letalitatea. Îi face monștri mai eficienți.

Omenirea îi va sfida până la ultima suflare. Vor deveni nemiloși, iar astfel se vor transforma într-o fermă de fiare pentru Nemesis. Încă o picătură în marea de acid. Victoria nu înseamnă neapărat anihilarea: ea poate fi simbioza cu monștrii.

— Îmi pare rău că te-a abandonat iubita, îi spune Ken. În sinea ei, era o fată bună. De-aia nu a înțeles necesitatea muncii noastre.

Fălcile Sinadhujei încep să se închidă în jurul navetei lui Laporte.

simms 8/9

După disputa de curry-și-cosmologie, se duc la sala de sport ca să scoată untul una din cealaltă. Ajută mai puțin decât de obicei: Simms încă e slăbită și o știu amândouă, iar o luptă în care te abții este la fel ca o minciună oriunde altundeva.

Și dușurile pretind mai puțină disciplină decât înainte. Se retrag în cuibușorul lor din cabinele ofițerilor, eliberate de moartea majorității celor din echipajul de pe Eris, și fac sex. Este noaptea dinainte de revoltă, înainte ca Laporte s-o mai întrebe, pentru ultima dată, să fie partenera ei zombie.

Noaptea dinaintea ca Simms să zică îmi pare rău, nu sunt aptă de misiuni.

Laporte moțăie în brațele lui Simms, dar se trezește când o se apleacă al-Alimah spre ea. Și-a upgradat ochii. Acum sunt din argint strălucitor, dar orb. Metalul din limba ei sclipește la fel ca dintele blindat al lui Laporte.

— Misiunea, zice, al-Alimah, începe acum.

Din reflex (și totul e reflex, reflex de iubire), Laporte se întinde spre Simms, încovrigată în jurul ei de parcă ar cere să fie apărată. Dar nu-i nimeni lângă ea: doar un loc gol și cald. Se ridică și-o împinge pe al-Alimah. Simms o apucă din spate, Laporte îi recunoaște senzația antebrațelor și mirosul; încearcă să se opună, dar Simms e puternică, mai puternică, în sala de sport ea se abținea de fapt. Geme și-o blochează pe Laporte pe saltea.

Al-Alimah înfige un ac în gâtul lui Laporte și lumea se stinge.

Laporte își amintește această parte doar ca prin vis. Nu că ar fi cu adevărat un vis, dar așa e mai util de amintit.

nagari 11/10

— Nu-mi mai tot cere să zbor cu tine, zice Simms. Eu m-am săturat. Nu vreau să mai fac parte din așa ceva. E decizia mea definitivă.

Momentul dinainte de căderea lui Laporte în Capella. La finalul rebeliunii, în fereastra îngustă dinainte ca Steele să prindă din urmă flotila NAGARI și să le blocheze trecerea în spațiul Nemesis. Urielul lui Laporte așteaptă în hangarul de pe Eris, complet înarmat și cu două scaune goale. Nu-i vreme pentru ezitări.

— Șefa, zice Laporte și se întinde spre ea.

Și-a închis costumul de zbor ermetic și când o atinge pe Simms o face prin interfața mănușilor tactice, ignifuge, sigilate pentru a izola și proteja.

— Hei.

Nu iarăși, îi vine să spună. Nu-mi face asta din nou. Am supraviețuit împreună. Ne-am despărțit, dar și regăsit și am gătit curry împreună și am reparat navete, am ajuns atât de aproape, o să câștigăm. Pentru idealurile victoriei, care include și genocidul.

Simms se retrage.

— Nu mai ești femeia pe care o știam eu. Tu fă-ți târgul. Dar nu mă băga și pe mine.

Orbita lor s-a încheiat. Setea, beția de sânge și voința de-a învinge. S-au apropiat prea tare și acum se resping, fiecare dintre ele singură pe o traiectorie balistică. Simms preferă înfrângerea.

— Laporte, o apelează al-Alimah din centrul de comandă de pe Eris. Pierdem vremea. Ai decolat?

— Nu ai nevoie de mine, continuă Simms. Niciodată nu ai avut nevoie de mine.

Laporte ar vrea să spună ceva deștept, care să repare lucrurile. Un extraterestru mi-a zis cândva că fiecare Laporte are nevoie de-o Simms. Monștrii simt nevoia să iubească niște constructori, să se echilibreze reciproc. Să mențină o orbită sigură. Simms, dacă tu pleci, eu nu o să-mi mai găsesc vreo cale înapoi.

Dar de data aceasta este Simms cea care pleacă.

Laporte trece prin tunel, spre Capella. În gura singularității. Cade.

capella 8/8

simms 9/9

Fălcile Sinadhujei se închid în jurul navetei. Mandibule blindate se închid pentru a proteja rezervele de antimaterie ale navei de război și structurile interne vulnerabile și mai ales pe van Aken, puntea spre ce-i trebuie acestui Nemesis, unealta celei de-a treia incursiuni. Închide inelul de stele și ascunde nova albastră a lui Atreus de undeva sus, foarte sus.

Luminile de navigație din Uriel iluminează interiorul Sinadhujei. Laporte vede o geometrie serată, care colcăie cu organisme Nemesis articulate. Undeva, în adâncul lor, a fost tradus, ori devorat, corpul de om al lui van Aken, și a devenit parte din Sinadhuja. Un sistem armat semiotic.

Ken. Cel din capul lui Laporte, care știe tot ce știe și ea. Care știe că Atreus a venit ca s-o omoare. Care știe că Simms a rămas într-un hangar, undeva în Vega.

În maxilarul superior, dintele blindat îi transmite lui Laporte un impuls arzător.

— Șefa, Morrigan, zice Laporte.

Știe că trebuie s-o spună. A aflat dintr-un vis.

— Am ajuns. Trezește-te. Hai.

În scaunul din spatele Urielului, locul ofițerului pentru război electronic, Simms se lovește cu casca de spătar, surprinsă.

— Căcat! exclamă ea, cu vocea uscată precum o hârtie care se rupe. La naiba!

Ecranul sistemelor armate din fața lui Laporte se aprinde, cu un raport tactic. O perfuzie pompează stimulanți de luptă în sângele lui Simms, un implant cardiac îi repornește inima, în creier i se activează noduli cu reflexe. O trezesc din moartea ei funcțională. De când au decolat împreună de pe Eris, Simms a fost ținută în viață de oxigenul de urgență din măduva ei sintetică și cine știe ce alte rahaturi tehnice secrete, injectate în ea de al-Alimah.

Șefa-i ascunsă de comuniunea cu Haywain van Aken. De arma lui semiotică, de visele sale cu furnici, de puntea către mințile conștiente.

În grădină, Ken zice:

— Te-a părăsit, convinsă că ești o abominație. Nu înțeleg.

A înțelege. Minunat cuvânt. Laporte, entuziasmată că Simms e vie din nou (încă o dată din nou!), vie și alături de ea în navetă, nu se poate abține să nu facă pe deșteapta:

— E doar un coșmar, Ken.

— Al-Alimah. Ea a venit cu ideea și ți-a impus-o. Dar de ce?

Fața lui compusă din furnici se întoarce spre ea:

— Cum rămâne cu misiunea, Laporte? Cea pentru supraviețuirea omenirii?

— Tu ești misiunea, Ken.

În a doua incursiune, Nemesis nu au avut vreo vulnerabilitate centrală. Nu s-au organizat vreodată în jurul unui punct slab.

— Îmi pare rău.

În cabina din spate, Simms vorbește în sistemul de comunicații, prin cuvintele scurte, întretăiate, ale unui pilot cu experiență, cerând ajutoare:

— AtreusAtreus, aici TROIAN. Cerem misiunea de atac, prioritate maximă, ținta ucigașul-de-lumi Sinadhuja cu elemente de comandă la bord. Vă transmitem coordonatele de salt…

Casca lui Laporte îi atinge ceafa. ALERTĂ! se plânge ea. VIOLARE EMCOM! Nu-i place deloc ce face Simms, care turează reactorul prea tare pentru a pompa energie în balizele de navigație ale navetei și-n aparatura de transmisie. Care emite date pe un canal tactic Aliat: un strigăt disperat, rugător de împușcă-mă!

— TROIAN! Aici Atreus.

Vocea tăioasă a lui Steele se aude slab, atât de slab, distorsionată de armura Sinadhujei și de bruiajul defensiv,  de strânsoarea găurii negre. De toate lucrurile care-i blochează rachetele.

— Am primit coordonatele țintei. Pregătiți-vă pentru lovitură. Domnul să vă apere, piloți.

Poate că, într-o vreme mai tânără și mai nesigură, Laporte și Simms s-ar fi oprit din ce făceau, ca să-și spună ce le-a mai rămas de spus. Adio.

Dar nu și acum. Nu mai au nevoie, sunt deja pe aceeași frecvență. Ca și Atreus și Urielul ce scormonește prin măruntaiele Sinadhujei cu aparatele sale de țintire, planifică traiectorii cu senzorii de navigație, îi spune lui Steele exact unde să tragă cu rachetele sale minune.

E foarte greu să ucizi o Sinadhuja. De afară.

În grădină, Ken, gânditor, scoate un sunet moale:

— Știai că o să-ți citesc amintirile. Așa că le-ai lăsat pe Simms și al-Alimah să te folosească drept armă. Ele au negociat cu amiralul Steele ca să coopereze. Au folosit rețeaua onirică NAGARI ca să simuleze că te-a părăsit Simms. Iar eu le-am crezut, fiindcă simt afecțiune față de tine.

Laporte rânjește un surâs cu limba plină de furnici. A venit aici știind, cumva, că Simms o așteaptă. Dar nu avea habar, nu conștient, dacă Steele a fost de acord cu planul. Dacă rachetele trase către ea au fost false ori adevărate și fatale.

Dar acum știe (chiar în clipa când prima dintre bombele cu fuziune apare prin hipersalt la zece metri în fața ei și se rostogolește către interiorul Sinadhujei) exact ce are de făcut. Vrea să trăiască. La fel și Simms.

Laporte atinge manșa pentru ultima oară, ca să alinieze carlinga Urielului cu deschizătura dintre fălcile blindate de deasupra lor.

— Evacuarea!

În codul piloților, trebuie repetat de trei ori pentru a fi real.

— Evacuare, evacuare!

Pentru o nanosecundă, o întrezărește pe Simms în oglinda retrovizoare. Rânjește ca o idioată.

Laporte trage de mânerul dintre picioare, tigrat precum o viespe. Scaunul ejectabil o aruncă spre stele, printre sclipirile de salt și dârele spiralate ale rachetelor lui Atreus, printre fălcile Sinadhujei și tot mai departe. Se răsucește pe măsură ce urcă, g-urile accelerației o lipesc de scaun și vede o altă lumină alături de ea, pe orbita ei, nu, nu este o orbită, doar zboară împreună, se mișcă laolaltă. Strigă:

— Simms! Șefa!

Sub ele, motoarele Sinadhujei se aprind, roșii, enorme, și vomită resturi și bucăți de piese. Ucigașul-de-lumi cade, se prăbușește, un munte invocat din gaura neagră și care acum se întoarce la ea. Strălucirea unei lumini fatale îi străpunge coca la pupa și deodată răsar gheizere de metal topit, care se năruiesc în ele însele. Dinspre interior răsar rachete de salt, care se întorc pe traiectorii curbate ca să atace din nou cu sub-muniții împroșcate în urma lor ca un praf magic.

În grădină, Ken îi spune:

— O alegere egoistă, domnișoară Laporte. Ce câștigi dacă mă ucizi? Știi că vor continua să vină. Că ei câștigă de fiecare dată.

— Așa o fi.

Laporte îl împroașcă și pe el cu furtunul. Bărbatul se descompune în furnici care se desprind și cad în noroi.

— Sau poate vom crea și noi suficienți monștri pentru a-i opri.

Vocea lui întreabă: asta vrei? Să devină toți niște luptători? Irevocabil arme?

Laporte nu știe ce să-i răspundă. Ea a fost monstru. Dar o s-o revadă pe Simms și, când vor fi împreună, nu va mai simți altceva decât fericire. O fi monstruozitatea condițională? O oglindă prin care privești războiul din jur, doar cât să câștigi?

Totul moare până la urmă. Chiar și umanitatea, crede Laporte. Poate că o să conteze mai mult cum trăiești decât pentru câtă vreme.

Amiralul van Aken îi strigă un adio slab. Nu pare furios. Mai degrabă mândru. Noroc, le urează. Și baftă ție, domnișoară Laporte.

Coca Sinadhujei se sfărâmă. Explodează în flăcări murdare și se transformă în cenușă și stropi de metal topit și apoi ce a mai rămas din ucigașul-de-lumi se scufundă. În adâncuri, în discul de acreție, încep să forfotească forme întunecate.

— Victorie confirmată, zice Simms, de parcă ar fi încă în Sistemul Solar, doborând piloții răi ai Alianței.

Prin radioul din costum vocea ei pare firavă, dar plină de încredere.

— Treceți o navă Nemesis pe răboj.

Mult deasupra lor, profilat peste grămezile de stele îndepărtate, Atreus s-a răsucit. Decelerează, cu vârful în „sus”, încercând să își oprească prăbușirea în gaura neagră. Să iasă cu bine, spre tunelul de hiperspațiu.

— TROIAN, aici Atreus.

Steele pare calm și foarte politicos – dezamăgitor de neimpresionat, nici măcar nu chiuie. Lui Laporte i-ar fi plăcut să-l zgâlțâie puțin pe nemernic.

— V-am identificat balizele. O navetă de salvare se îndreaptă spre voi. Răspundeți dacă puteți.

— Morrigan, o apelează Simms. Morrigan, aici șefa.

— Atreus, aici, Eris, din Flota a Doua a Federației.

Altă transmisiune. Alterată de distanță și radiații.

— Am ieșit din tunel. Lansăm nave-cisternă ca să vă ajutăm cu saltul.

— Recepționat, Eris. Setați-vă cisternele pe GUARD ca să le controlăm joncțiunea.

— Morrigan, o strigă Simms. Am belit-o.

— De ce, șefa?

— Ne-am ars destul de tare, Laporte.

Pare mai degrabă dezgustată decât speriată.

— Raze gamma. Verifică-ți măsurătorile de radiație.

Laporte separă alarma de iradiere din hărmălaia de alerte de pe vizor. O informează că a încasat o doză critică, are nevoie de asistență medicală, ar trebui să ia în considerare înregistrarea unui ultim mesaj pentru cei dragi.

— Of, zice Simms.

Scoate un sunet de parcă ar vrea să scuipe, dar ia în calcul casca și renunță.

— O să am o grămadă de cancere.

Laporte anulează alarma și activează o injecție anti-vomitivă. O să scape. Un pilot federal nu e doborât doar de niște radiație. Folosește jeturile scaunului ca să se apropie de Simms și, iată, Simms deja vine și ea către Laporte. Când aproape trec una pe lângă cealaltă se prind de antebrațe și încep să se rotească în jurul unui punct comun.

— Cred că scăpăm, șefa.

Poate auzi baliza navei de salvare care coboară spre ele dinspre stele, urlând, și țipătul deformat al găurii negre ce devorează lumina, mult sub ele.

— Cred că scăpăm.

Simms o strânge de încheietură, iar și iar.

— Așa cred și eu, Morrigan.

Încă rânjește.

— Așa cred și eu.

*

INSTANT INSTANT INSTANT

ISN BACKBREAKER ULTRARAPID

S 0348 BAST $DATA_DINAMIC_RECODAT

FM SECCON//BETAQ

SPRE COMANDAMENTUL ALIAT

  1. CANALUL DE ATAC PSIHOLOGIC AL NEMESIS DISTRUS PE CAPELLA LOVIT ÎN ACȚIUNE COMUNĂ FEDERAȚIE/ALIANȚĂ
  2. INSTRUMENTELE SPECIALE ALE ALIANȚEI AU FOST RECUPERATE. VOR FI DEBRIFATE. DEOCAMDATĂ ÎN TERAPIE ANTI-RADIAȚII PE NAVA FEDERALĂ ERIS
  3. INCURSIUNE NEMESIS LIMITATĂ ÎN VEGA MOMENTAN. RĂSPUNDE UNITATEA SALT ȘI FUM. RĂSPUNDE ȘI UNITATEA NAGARI A FEDERAȚIEI. ESTIMARE PRELIMINARĂ 60% ȘANSE DE OPRIRE
  4. UNITĂȚILE DE BLOCARE TUNEL SUNT ÎN AȘTEPTARE
  5. FORȚA EXPEDIȚIONARĂ SOL: DEPLASARE IMEDIATĂ CĂTRE VEGA PENTRU A ÎNLOCUI UNITATEA SALT ȘI FUM
  6. DATORITĂ CREȘTERII RISCULUI NEMESIS, REZOLUȚIA DIPLOMATICĂ DE RENEGOCIERE CU REGIMUL DIN SISTEMUL SOLAR ESTE REACTIVATĂ
  7. MENȚINEȚI VIGILENȚĂ MAXIMĂ. UMANITATEA VA REZISTA.

 © 2015 Seth Dickinson

povestire publicată inițial în Clarkesworld (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Seth Dickinson a debutat în 2012 și, de atunci, a publicat numeroase povestiri în toate revistele relevante ale genului, precum Clarkesworld, Lightspeed, Analog, Beneath Ceaseless Skies, Tor.com, Shimmer, Apex, Strange Horizon ș.a.
În volum este cunoscut pentru trilogia sa fantasy de mare succes „Baru Cormoran” („Trădătoarea Baru Cormoran”, „Monstrul Baru Cormoran”, „Tirana Baru Cormoran”), în România publicată la editura Paladin (deocamdată prima carte).
A studiat științe neurologice la Universitatea din Chicago și este doctorand la NYU, cu un studiu despre prejudecățile rasiale în incidentele armate ale poliției. În afară de literatură, este implicat și în industria jocurilor (scenarist pentru jocul Destiny de la Bungie Studios) și designer în proiectul space opera colaborativ Blue Planet.

%d blogeri au apreciat: