Traduceri

”Morrigan în bătaia Soarelui” de Seth Dickinson

În acest military scifi (în egală măsură despre iubire și despre moarte și ură), tânăra Noemi Laporte se trezește aruncată direct în iadul unui război civil – unde, ca pilot de vânătoare, își descoperă în adâncurile sufletului și o înclinație nebănuită, înspăimântătoare, spre plăcerea de a ucide, dar și o la fel de neașteptată dragoste…


Lucruri pe care le spune Laporte în timpul războiului –

*

Chestia mare de la final:

Navigatorii o anunță pe Laporte că Indus cade în Soare.

Și ce greu e așa ceva! Pe Terra, Marte și lunile lui Jupiter, Soarele te vrea dar nu poate să te înhațe: tot aluneci în lateral suficient de repede cât să te rateze. Legea orbitei, un drept natural provenit din velocitatea dintre lumea ta și foc. Nici măcar nu te gândești la ea.

În afară de când vrei tu să cazi. Atunci trebuie să scapi de toată viteza aceea. Navigatorii-i spun să omori viteza (omorâtul acesta: Laporte nu e sigură dacă jocul de cuvinte este amuzant sau nu). Ai nevoie de mai mult impuls pentru a cădea în Soare decât pentru a fugi spre stele.

Indus a efectuat un salt în orb, fără să poată estima viteza de ieșire, pentru a scăpa din masacru.

Și uite ce-a ieșit. Cad.

Sunt ultimii piloți rămași pe Indus și nu prea mai au ce să piloteze, așa că Simms și Laporte sunt așezate în sala de ședințe și se joacă ceva cu niște capace. Nava trosnește în jurul lor, iar carena slăbită protestează față de eforturile echipelor de urgență, care se grăbesc să reactiveze motoarele și generatorul de salt înainte ca radiațiile CME să treacă prin blindajul paradit și să-i ucidă pe toți.

— Ce doză crezi că am încasat? întreabă Laporte.

— Habar n-am. Mi-am uitat ecusonul în cameră.

Simms își trece degetele prin părul ud de sudoare, alege un capac și-l mută. La guler îi clipește o luminiță roșie de avertizare, în dreptul mușchiului delta.

— În culoarul 2 am văzut o întreagă echipă de urgență căzuți pe jos, adormiți. Epuizare de la radiații.

— Atât de repede? Șefa, nu-i a bună.

Laporte se uită la căpitan: urmașă palidă și deșirată de coloniști din Marineris, lungită peste trei scaune. Îi privește combinezonul de zbor pe jumătate desfăcut și încearcă, temătoare, să descopere urme de răni. Iradiere sau mai rău. Leziuni mai adânci.

La început a salvat-o Laporte pe Simms când a dat de greu, un fapt niciodată recunoscut fățiș de Simms – dar pe care mai mult ca sigur îl conștientizează. Apoi invers, a salvat-o ea pe Laporte, prin ferocitate și ură, dar și prin faptul că a fost avatarul a tot ce Laporte nu știe.

Și acum, în bătaia Soarelui, Laporte se teme că toată salvarea a fost în van. Nu că ar mai conta îngrijorarea aceasta sufletească, atunci când vor fi morți cu toții în curând, dar…

— Hei, exclamă Laporte, când se prinde. Trișezi, șefa. M-am prins.

— M-ai prins.

Simms împinge capacul spre ea (ARD/AE-002 ANTI RADIATIE, scrie pe capac). Degetele îi tremură ușor. Nu foarte tare.

— Toți sunt prea ocupați să prindă un pui de somn.

Jocul acesta al capacelor este unul specific Ubuntu, un joc pentru copii, un joc de trecut timpul, de provocare. Spui ceva, adevăr sau minciună. Vezi dacă prietenii tăi se prind.

Te învață să citești oamenii, i-a spus Martin Mandho, într-o vizită din copilăria ei. De-aia e așa popular printre militari. Disciplina și ucisul necesită dezumanizare. Jocul acesta al capacelor le permite soldaților să re-învețe subiectivitatea împărtășită.

— E rândul tău, Morrigan, zice Simms în timp ce-și amestecă grămada de capace ARD/AE-002.

Gestul este poate o obișnuință, sau poate că vrea să spună: suntem încă soldați.

— Pe când eram în CIC, mi s-a părut o dată că Sorensen, căpitanul, a rupt o fotografie a căpitanului Kyrematen.

Comandantul navei Yangtze, camaradul lui Sorensen. Pierdut.

Fața lui Simms se crispează.

— Nu vreau să vorbesc despre nimic din ce tocmai s-a întâmplat.

— Provocare?

— Nu. Adevăr, firește.

Laporte ar vrea să se ridice și să strige: la naiba cu toate astea! La naiba cu porcăria asta de joc, la naiba cu însemnele de rang, la naiba cu regulamentele. Cădem în Soare și nu ne salvează nimeni. Șefa, eu…

Dar de ce ar spune așa ceva? Ce-i evident nu-i și simplu (iar evident chiar că e), nu când vine vorba de dorință sau disciplină sau loialitate. E mai mult de atât, mai adevărat de atât, o grămadă de vinovăție și foc și ispășire, fiindcă de fapt ce vrea ea să zică este…

Este despre Simms – ea-i importantă, într-adevăr, dar nu doar atât. Nu, nu doar atât.

Laporte nu-și găsește cuvintele. Nu știe cum să spună ce are de spus.

Simms închide ochii pentru o clipă. Undeva, aproape, se pune pe urlat încă o alarmă de radiație.

*

Lucruri pe care Laporte știe deja să le exprime –

Pe ăsta-l omor, da, daaa, uite că l-am omorât. Cam așa s-ar pune în vorbe:

Morrigan, a mai apărut un inamic. Avantaj fatal, curat, chiar acum.

Tunurile, tunurile, tunurile.

Și naveta din colimator, argintia și agila Atalanta, construită sub alte stele de mâini nu foarte diferite de ale ei, naveta aceea de vânătoare, cu avionica ei și armele și manevrele disperate prin care încearcă să scape, și pilotul – totul se sfărâmă sub izbiturile tunului ei Gauss. Da, și pilotul. Erupții de șrapnel. Scurgeri de carburant de fuziune. Admirați-o pe Laporte, creatoarea de stele. (Unele nuanțe din acea flacără sunt fragmente de țesut uman, care se fărâmițează-n atomi).

Prima ei victorie a fost la căderea Jupiterului, când acoperea retragerea Flotei a Treia. Uneori, recruții cedează după prima ucidere, roși pe dinăuntru de vinovăție. Laporte a văzut așa ceva cu ochii ei. Dar ea nu s-a confruntat vreodată cu lanțul lacrimi-urlete-vomă, deși se temea de propria sa compasiune, deși avea ca nume de cod Flower Girl.

Dimpotrivă, pe ea ucisul o entuziasmează.

Pe Solaris o așteaptă un consilier Ubuntu, gata să sprijine piloții cu traume după ce au făcut victime. Ea-l alungă. Douăzeci de ani de educație Ubuntu, de  apreciezi toate formele de viață, constant repetate spre în ea. Dar degeaba, irosite.

Acel entuziasm se traduce altfel: ucigaș înnăscut.

Pe atunci încă zbura de pe Solaris, în echipă cu Kassim. Pe Simms nici nu o întâlnise încă.

*

Dar cine este Lorna Simms? Noemi Laporte își pune această întrebare, cercetează și caută, ceea ce uneori o bucură și alteori o întristează. Nu se gândește la ea chiar tot timpul, ci de obicei când zboară împreună, pentru a ucide.

Poate că aceasta e definiția lui Simms. Ea este momentul, clipa. Locul în care Laporte nu are nevoie să gândească, nu are ocazia să reflecteze, nu trebuie să fie altceva decât râsete și plăcerea victoriei. O abordare cam egoistă, nu-i așa? Simms are individualitatea ei, e nerăbdătoare, obraznică, feroce, iar Laporte nu ar trebui s-o transforme într-un simbol. Nu-i leoaică, nici zeița războiului, nici vreo formă de uitare în care să se cuibărească Laporte.

O conversație de-a lor, după o misiune, mult după ce s-au salvat reciproc:

— Azi ai zburat ca dracu’, Morrigan.

— Serios, șefa?

La coadă la dușuri, înconjurată de izul de frică al piloților și al echipajului de pe Indus, toți în așteptarea apei reci. În mulțime Simms pare un stâlp, iar mignona și întunecata Laporte un corb ascuns după ea.

— Nu prea ai fost atentă la viraje. Ai intrat de două ori în conul lor de tragere.

— Ba m-am înfipt ca să asigur distrugerea țintei, doamnă. A fost un risc asumat.

— Nu chiar așa de bine calculat, dacă nu supraviețuiești ca să povestești despre el.

— Păi uite că sunt încă aici.

— Vei petrece două ore la simulator, cu viraje și decelerări, înainte să te las în altă misiune.

Simms încheie reproșurile pe un ton ușor autoritar, după care se strâmbă de parcă tocmai ar fi observat mirosul.

— Totuși, locotenentul Levi m-a asigurat că victoriile sunt confirmate.

Laporte e destul de sigură că de fapt Simms nu a mai vorbit cu Levi de dinainte de decolare. Așa că rânjește cu toți dinții, iar Simms, exasperată (dar rânjind și ea ca răspuns), dă din cap și oftează.

— Ce-ți mai place… Tu chiar ești fericită acolo.

Laporte-și pune mâinile pe ceafă, o atitudine nepotrivită față de un ofițer superior, și își ascunde rânjetul.

— Ba vin doar de dragul tău, șefa.

Ele două conduc topul de victorii din Flota a Doua. Ambele știu cine va câștiga întrecerea.

*

Necazuri. Cam așa:

Șefa, sunt Morrigan, m-au încadrat, am un inamic la ora șase, nu-i a bună.

Vocea lui Simms e clară și calmă pe canalul tactic, atât de atehnică și lipsită de tonalitate că pare doar adevăr pur, o promisiune frumoasă într-o zi calmă, în care nu ai cum să nu crezi:

Ia altitudine, Morrigan. Te rezolv eu.

Ceva scapără pe sub tot acel calm, o scânteie de furie sau de plăcere. Primul lucru remarcat de Laporte la Simms, chiar înainte de a-i afla numele.

*

Laporte are un prieten și partener de patrulă, Kassim. A omorât și el câțiva, lovituri curate navetă contra navetă, după care s-a întors cu Laporte pe Solaris și-au băut și au zbierat și au alergat după femei până la următoarea misiune.

Dar el a cedat. S-a făcut praf. Victimă psihologică: lacrimi-urlete-vomă.

De ce? De ce Kassim și nu Laporte? Are ea o bănuială. Kassim vorbea despre cauzele războiului, despre cum se va termina, cine are dreptate, cine greșește. Și, la naiba, ce poți să-i reproșezi?

Teoretic, Ubuntu ar fi trebuit să creeze oameni mai buni, meticulos de empatici, raționali și altruiști.

Să te pese de victimele tale. Să le jelești. Și ei sunt oameni și la fel de speriați.

Cum să gândești așa, apoi să apeși trăgaciul, să prelungești rafala, tunuri tunuri tunuri și bum, inamic eliminat, victorie confirmată? Așa că Laporte a renunțat la empatie și s-a bucurat de adrenalina crimei. Se urăște pentru aceasta. Dar uite că ea nu a cedat.

Prea mulți care nu rezistă. Toată Federația ia numai șuturi în fund.

După ce a fost trecut Kassim în rezervă, Laporte a cerut să fie transferată pe fregata Indus, aflată unde era vâltoarea mai adâncă. Pe Simms doar a întâlnit-o, nu o știe. Dar a auzit despre Simms pe FLEETTAC, i-a auzit exaltarea și furia din glas când și-a condus escadra în timpul ambuscadei Meridianului și în apărarea Stației Rheza.

— Să te duci acolo e sinucidere, a avertizat-o căpitanul Telfer. Indus devorează piloți noi și se cacă doar cenușă.

Dar vocea lui Simms zice: Eu știu cum să trăiesc așa. Cum să-mi și placă.

*

Sunt alături de tine, căpitan Simms. O să te protejez când ataci. O spun așa:

Șefa, Morrigan, identificat, vizual. Accelerează!

E suficient. Codul concis al piloților are formule stricte, obligatorii: să transmiți cât mai multe în cât mai puține cuvinte, în momentul când ești speriat și mânios și cântărești de nouă ori mai mult decât ar trebui.

Poezie militarizată, doar că toate strofele spun același lucru: Nu vreau să mor. Mai bine să moară ei.

Cât au fost camarade pe Indus, probabil că Laporte și Simms au vorbit cel mai mult în cod.

*

Pământenii nu ar fi trebuit să se mai priceapă la ucis.

Noemi Laporte, nume de cod Morrigan, a crescut într-o pace ermetică. Barajul defensiv care a salvat sistemul solar de anihilarea din partea extratereștrilor, cu cincizeci de ani mai devreme, a dus la năruirea tunelului Sol-Serpentis și la abandonarea coloniilor – o mână de scântei risipite pe cer, lăsate să ardă sau să fie pustiite. Temători, ascunși în fortificații, oamenii de sub Soare au renunțat la călătoriile printre stele și au reconstruit, din ruine, un cuib cald: Federația prosperă, o democrație bazată pe blânda filozofie Ubuntu, formulată prin simulări. Am avut parte de destulă suferință. Laporte își amintește de Martin Mandho, pe podiumul din Hellas Planitia, la discursul de aniversare a 40 de ani. În deceniile ce vor urma, sperăm să construim sub Soare o comunitate de compasiune și pluralism, un nou model de stat și de umanitate.

Apoi s-au întors ei.

Nu, nu extratereștrii, ei sunt încă undeva afară, enigmatici, vaști, xenocidari. Iar Alianța coloniilor, energizată de anihilarea iminentă, vrea să fie pregătită când revin.

Cu orice preț.

Cerințele noastre sunt următoarele. O Laporte de mai demult, ascultând altă emisiune: Orestes a coloniștilor, la gura tunelului redeschis, atunci când negocierile au eșuat. Avem nevoie de bogăția și infrastructura Sistemului Solar pentru confruntarea ce va veni. Am cerut ajutorul liderilor voștri, în numele umanității comune, dar nu am ajuns la un acord.

Vorbim despre supraviețuire. Nu putem accepta izolaționismul Federației. Necesitatea ne obligă să recurgem la forță.

18 luni de atunci.

Mulți consideră că întregul război e doar o problemă de comunicare, perfect rezolvabilă. Ofițerii din sala de relaxare de pe Solaris discută despre cum Federația și Alianța trebuie doar să găsească mesajele potrivite, să descopere cum să se retragă onorabil, să formuleze o soluție comună. Să ofere Alianței resursele și soldații necesari, fără ca Federația să se prăbușească social și economic sub amenințarea exterminării de către extratereștri. Visul Ubuntu, soluția umanistă.

Căpitanul Simms are altă părere.

O conversație de-a lor, pe puntea de observație de pe Indus:

— Dar, zice Laporte (nu-și amintește exact cuvintele folosite, sau la ce răspundea, oricum, i-e și rușine să-și amintească). Și piloții Alianței sunt tot oameni.

— Mai lasă-mă cu rahaturile astea.

Vocea lui Simms bubuie dintr-o dată, din partea cealaltă a compartimentului, unde discuta cu Levi.

— Nu accept asemenea idei otrăvitoare pe nava mea.

Obiceiurile de-o viață și jignirea de moment aproape că se unesc și o fac pe Laporte să protesteze – însă așa zice Ubuntu, așa zice Martin Mandho –

Dar Simms e deja lângă ea, îi dă târcoale, de-abia așteaptă ca nou-venita să greșească o dată prea mult.

— Care este cel mai vulnerabil sistem armat din naveta ta, Morrigan?

O întreagă paletă de opțiuni, bestiarul de inovații nedorite ale Federației – cel mai vulnerabil?

Probabil Mulberry-urile GES-2.

— Fals. Tu ești. Din cauza piloților apar milisecunde de întârziere pe care nu ni le permitem. Într-o situație de luptă pe viață și pe moarte, ezitarea te omoară.

Simms li se adresează tuturor, folosind-o pe Laporte ca exemplu. Ea rămâne așezată și încordată, nerăbdătoare să scape.

— Dacă ar fi după Amiralitate, în carlingi ar fi mașini. Dar până o să fie posibil așa ceva, va trebui ca voi să fiți cât mai aproape de automatism. Trebuie să vă scoateți umanitatea din cap. Cum facem asta?

— Prin ură, doamnă, răspunde Levi.

— Prin ură.

Simms își strânge mâinile în jurul unui gât invizibil. Strânge, în timp ce vocea-i devine un tors. Se încadrează perfect în standardele militare, cu bărbia aerodinamică și pomeții modificați chirurgical, iar Laporte simte că dacă se uită prea mult la ea se taie, dar nu se poate abține.

— În navetele pe care le doborâți nu există oameni. Ei nu au iubite, case, părinți. Nu au fost copii și nu vor vedea bătrânețea. Sunt doar niște invadatori, iar ca să-i oprim trebuie să-i nimicim pe toți. Clar, Laporte?

Copleșită de voință, prostie și mândrie, înșelată de gândul că Simms nu va fi prea dură cu ea după primul zbor împreună, Laporte zice:

— O idee monstruoasă.

Simms o tratează cu răceală și deriziune:

— Așa-i la război. Monștrii câștigă.

*

Nava amiral a Alianței, înfricoșătoare în egală măsură pentru piloții și amiralii federali, se numește Atreus. Are baterii de rachete GTM-36 Seria 2 cu muniții Eos (Să reții denumirea, pilot. Să reții ce poate.) Armamentul de pe Atreus are o capacitate înspăimântătoare: dacă primește coordonatele corecte, își calculează singur salturile. Pot lovi ținte de oriunde din sistemul solar. Eufemism: ”dincolo de orizont”.

Laporte obișnuia să se gândească la echipajele care deservesc bateriile Eos. Oare știu în cine trag, atunci când lansează o salvă? Inventează povești ca să se convingă unul pe altul că rachetele pleacă spre niște ținte militare importante? Când aud despre victime colaterale, despre o platformă civilă sfărâmată și împrăștiată peste gheața Europei în numele embargoului, oare își pun întrebarea: nu cumva am fost noi?

Poate că aceasta este diferența dintre Alianță și Federație, motivul pentru care Alianța câștigă. Coloniștii nu au probleme de conștiință.

Acum nici ea nu mai are astfel de dileme.

Într-o seară, cei din escadră se iau la trântă în sala de sport și deodată Laporte se vede-n ring împotriva lui Simms, anxioasă și aproape gata să se predea, până când o doboară pe saltea, o prinde de braț și încheieturi, și atunci Laporte simte schimbarea: ca în duelurile aeriene, când te apropii de inamic, îți potrivești viteza în viraj în căutarea momentului când îl prinzi în colimator și tragi.

Întoarce garda lui Simms, o răstoarnă, îi pune un cot peste beregată. Se simte rânjind în timp ce apasă și ceilalți se adună în cerc și urlă – Morrrrrrigan, ia uite la ea, chiar se pricepe – Simms ridică ochii ei minunați și-n ei se conturează o întrebare, o urmă de enervare, alta de curiozitate, dar și de teamă: ce ești tu?

Se rostogolește pe umeri, ridică din șolduri, o aruncă pe Laporte în lateral. Laporte rămâne și fără suflu și fără putere, dar bănuiește că la fel e și Simms, așa că revine pentru a fura ea finalul.

Simms o țintește cu un deget înainte de a se putea apropia și zice: Bang!

Laporte se aruncă pe burtă: Uf, aaa!

Simms se străduiește să nu râdă prea tare. Trebuie să-și mențină atitudinea de comandant. A avut multă grijă cu aceasta, după prima lor misiune.

*

Ai nevoie de ajutor, căpitan Simms. Uite așa:

Prima dată când au zburat împreună, când Laporte a salvat-o pe Simms. S-a datorat unei scrisori primite de Laporte, după aprobarea transferului pe Indus, dar înainte de a pleca spre noua ei navă.

FLEETNET PERSONAL – TAIGA/TARN/NODIS

LOCOTENENT DE AVIAȚIE KAREN NG (YANGTZE)

// ASPIRANT NOEMI LAPORTE (INDUS)

Laporte:

Tocmai am aflat despre transferul tău. Poate îți amintești de mine din incidentul Nauticus. Comandantul de facto al escadrei de pe Yangtze. Pe Lorna Simms o știu de mult.

Amiralul Netreba urmează să aleagă nave pentru o mare operațiune împotriva Alianței. Acum două luni Indus ar fi fost în capul listei, ca și Simms. Dar ele sunt de prea mult timp pe front și începe să se vadă.

Am văzut rapoarte despre pierderi de 200%. Din escadra originală mai trăiesc doar Simms și Ehud Levi. Am auzit că Simms nici nu mai dă nume de cod noilor piloți și nu le mai permite mecanicilor să le vopsească numele pe navete. Dacă tot își pierde oamenii, nu le mai dă voie să fie oameni.

Așa ceva e dezastruos pentru moral. Simms nu-și bagă în seamă nou-veniții până când nu supraviețuiesc, iar ei nu supraviețuiesc fiindcă nu-s băgați în seamă.

Vreau ca Indus să ni se alăture în atac, dar Netreba nu va accepta o navă bolnavă. Vezi dacă-i dai tu de cap lui Simms.

Cu prietenie,

Karen Ng.

Laporte ia în serios astfel de prostii. Când Simms o scoate la un zbor de antrenament, doar o tură în jurul perimetrului de senzori de pe Marte, în buzunarele de plastic de pe coapse, unde ar trebui să țină hărți, are niște notițe întocmite pe baza bârfelor și a ce a prins prin comentarii de pe FLEETNET: răspunde bine la încredere și adresare directă, respinge empatia fățișă, acceptă criticile profesioniste, dar impune disciplina militară, cel puțin în aparență. Nu are și poze, totuși.

Știe că exagerează, dar, la naiba, e greu să nu fie nervoasă. Simms e noua ei șefă, un simbol marțial, femeia care poate-o va duce la moarte. Simms ar trebui s-o învețe cum să trăiască și ea cu – cu tot acest rahat. Și când colo, e și ea deja dusă cu capul? Mai e careva întreg la cap?

Poate că i se strecoară în voce o urmă din acea dezamăgire. După aceea, datorită a ce s-a întâmplat, a uitat cum i s-a adresat – o întrebare profesională, ca de la ofițer la superior? Un flirt, cu încălcarea disciplinei? De-a dreptul pur și simplu? Își amintește însă că a ieșit prost, că Simms s-a sucit în carlingă, amuzată sau deziluzionată, gândind probabil: ah, ce grozav, cei de pe Solaris mi-au trimis mie cazurile lor disciplinare ca să le conduc la pieire.

Apoi s-au trezit cu cei din Alianță peste ele. Patru Nyx-uri, o haită la pândă după oi rătăcite. Metal alb ca oasele, sculptat în forme ca de rechin. Umbre peste lumina dârei lor de fuziune.

Simms, cu vocea rece, ascunzând toată greutatea morții din cuvinte:

— Morrigan, aici Lider, schimbă cursul, schimbă cursul, văd lumini de salt, inamici, două perechi.

Apoi, realizând că Laporte nu a înțeles și că va dura prea mult să primească ajutoare:

— Ține-te după mine, Morrigan, și-i atacăm. Scoate-ți ghearele.

Iar Laporte uită de orice altceva. Devine ermetică, așa cum nu a mai fost vreodată. Doar ea și Kaentauroi-ul de treizeci de tone din jurul ei și partenera de patrulă.

Ajung peste inamici într-un val de rachete și contra-măsuri și ce o mai fi fost și nu a rămas în memorie, totul amestecat într-un vârtej de accelerație amețită și rafale din tunurile Gauss și ce rost mai are să-și amintească, și ar mai însemna ceva, oare? Că doar iubirea nu este un lanț de scene. Doar știi: o iubesc. Și gata. Au luptat și au luptat bine. (Și, da, fir-ar să fie, chiar o iubește pe Simms, i-e clar de ceva vreme, dar nu e tocmai genul de dragoste în care și faci tu ceva, sau despre care e bine să vorbești ori să o atingi). Își amintește câteva schimburi de replici, mormăite sub apăsarea accelerației. Totul în cod, și ce sens mai are în afara luptei?

Apar două canoniere de pe Yangtze ca să le salveze și navetele de vânătoare ale Alianței își iau tălpășița, cu una mai puțin. Laporte reapare de sub narcoza transei de luptă și se trezește că vorbește cu Simms, iar Simms îi răspunde.

Simms râde.

— Ce tare a fost! O, Morrigan, ce tare a fost! O, da!

Indus e retras 12 ore mai târziu, înlocuit în linia de patrulare de altă fregată.

Căpitanul Simms profită de ocazie ca să-și antreneze nou-veniții până la epuizare și ajung să-i știe așa tare de frică încât ar înghiți cuțite, doar ca să aibă parte de-o urmă de aprobare de la ea. Amiralul Netreba, impresionat de refacerea rapidă a Indusului, o include în grupul său armat special.

Laporte știe că intervenția sa chiar a contat. Că Simms a simțit și ea același entuziasm când au zburat una lângă alta și că poate că a gândit: Pe femeia aceasta o vreau în viață.

Simms avea nevoie să creadă că mai poate salva pe cineva.

*

Forțele Alianței de pe frontul solar sunt comandate de amiralul Steele, un bărbat cu eleganță stil Kinshasa și ochi reci ca iarna. Uneori dă interviuri și câteodată ele ajung și la inamic.

— Violență maximă, răspunde el, întrebat despre metodele sale. Aplicarea strategică a șocului. Ei sunt blânzi, umaniști, empatici. Dacă-i obligi să răspundă cu violență, cedează. Societatea lor este modelată de filozofia Ubuntu și deci nepotrivită pentru război.

— Unii critici vă acuză de atrocități, zice reporterul. Bombardament strategic nediscriminatoriu. Uciderea intenționată a unor membri ai guvernului civil din Sol.

Steele își unește mâinile, palmă peste palmă, degete încrucișate, iar Laporte ar paria un capac pe ideea că tristețea de pe fața lui este reală.

— Cu cât termin mai repede acest război, spune el, cu atât mai repede terminăm cu morțile. Conștiința îmi cere să folosesc toate uneltele pe care le am la dispoziție.

— Considerați că acest război merită câștigat? Că a avut dreptate Consiliul de Securitate când a ales o soluție militară pentru criză?

Expresia lui Steele nu trădează nimic interpretabil omenește, dar Laporte simte în ea hotărâre.

— Nu e treaba mea să judec, adaugă el.

*

Iată ce s-a întâmplat după intervenție, după ce Simms a învățat-o pe Laporte să fie monstru (sau măcar să realizeze că era deja), după ce au dat cea mai tare lovitură a războiului – prinderea lui Agincourt. Dar înainte de prăbușirea în Soare, totuși.

Primesc o permisie, Simms și Laporte și toți piloții de pe Indus, ca și cei de pe Yangtze. Karen Ng are o cabană în Parcul Național Tharsis, pe muchia unei văi terraformate de pe Marte. Olympus Mons umple orizontul precum buza umflată a unui boxer, cu piscul său înalt de șase kilometri înfipt în limita de sus a atmosferei. Ca o punte ce-i leagă de front.

Grătar pe faleza Bazinului Marineris. Lacul are apă topită din comete prăbușite controlat. Cristalină și inertă, iar Levi refuză să înoate în ea fiindcă insistă că de fapt e plină de cianuri. Chiar dacă nu poartă uniforme, disciplina tot ar trebui respectată dar, na, Laporte are deja probleme de disciplină: o găsește pe Simms plimbându-se de-a lungul malului.

— Șefa.

— Laporte.

Nu vreun nume de cod, deci. Simms se apleacă și aruncă o piatră. Aceasta nu sare deloc: unde lovește apa, acolo se scufundă și dispare. Reflexiile lor sticloase se sparg și reformează. Simms chicotește, un sunet ascuns, de parcă s-ar aștepta ca Laporte să facă ceva care o să necesite mustrări, de parcă nu știe cum ar reacționa la așa ceva.

— Ai mai fost pe Marte?

— Ăăă, da, am mai fost, se bâlbâie Laporte, cu speranța că va evita subiectul: a mai fost la Hellas pentru discursul lui Martin Mandho, în urmă cu zece ani, dar era doar o adolescentă plină de fițe, i-era dor de Terra și i-a stricat complet mamei planul de-a vedea mai mult din această lume. Nu cu vreun ghid localnic, totuși.

— Turistă.

Simms mai face o încercare cu altă piatră.

— La naiba!

— Șefa, ești de groază.

Laporte găsește o piatră mai plată și fără fisuri, pe care o aruncă – dar gravitatea de pe Marte, hei, gravitatea marțiană e o scuză numai bună pentru rezultat.

— Gravitate marțiană! argumentează, în timp ce Simms râde, iar Laporte se gândește ce idee proastă a fost să vină pe faleză ca să audă acest râs și ca să se îmbete.

Regulile Flotei: fără fraternizare.

Merg împreună o vreme.

— Chiar îi urăști? întreabă Laporte și uită replica șmecheră pe care o pregătise.

— Pe coloniști? Alianța?

Simms mijește ochii pentru a se putea uita în sus la Olympus, cu un picior pe-un bolovan.

Arhetipul pionierului laconic, mai puțin trăsăturile mongoloide adorate de toți pe aici.

— Ce alternativă am?

— Tu nu ai făcut școală?

Pe Marte, planetă aspră, Ubuntu nu a avut la fel de mult succes.

— Pe Solaris ne-au bătut la cap în fiecare zi: iubește-i, înțelege-i, regretă-le moartea.

— A, da, tipul ăla avea un soț. Mi-amintesc eu că l-am împușcat. Fie să-și găsească pacea. O să mă rog pentru el.

Simms rostogolește bolovanul cu vârful cizmei, îl întoarce, îl răsucește.

— La asta te-ai gândit prima dată când ai omorât unul? Ai plonjat și l-ai încadrat în colimator pe când te gândeai că o să-i oferi o doză de umanism?

— Poate, zice Laporte.

La așa ceva s-ar gândi un om bun, deci trebuie că așa a gândit.

— Dar tot l-am omorât.

Simms lasă bolovanul să cadă, iar el scoate un trosnet ușor. Femeia-și ridică privirea spre Laporte.

— Nu? Nu erai furioasă? Nu-l urai?

— Nu.

Se gândește la Kassim.

— Mi-a fost ușor. Mi-am dat seama că probabil e ceva-n neregulă cu mine.

— Îhâm, zice Simms, gândindu-se la ce tocmai i-a spus. Ei, bine, nu vorbesc și-n numele tău, atunci. Dar pe mine mă ajută să-i urăsc.

— Ura e lipsită de umanitate.

Cuvintele unei conștiințe pe care a amuțit-o de luni de zile.

— Doar continuă ciclul.

— Ar fi bine dacă-n Univers ar câștiga cei buni. Cei care apără umanitatea.

Simms ridică din umeri și strânge din buze.

— Dar eu nu am văzut decât o singură putere care-i oprește pe cei violenți, și ea sună mai degrabă a ură.

Nu e la fel de colțuroasă aici jos, de parcă ar avea mai mult timp să se miște, să lase graba deoparte.

— Hei, zice Laporte gata să-și încerce norocul, când m-am transferat eu, tu… tu nu erai tocmai în regulă.

Simms ridică o mână și-o oprește.

— Uite, se văd navele.

Marte este o lume micuță, cu orizontul jos. Când ridică ochii, Laporte simte că o să se dezechilibreze și-o să cadă în spațiu, pe lângă Phobos, direct în vreo patrulă inamică, printre rachetele Eos de dincolo de orizont. Se apropie mai mult de Simms, de stâlpul de care s-ar agăța.

Pe cer, sclipește generatorul de salt al vreunei nave de război.

— Eram destul de sigură, îi spune Simms, că o să moară toți cei pe care-i știu, și că nu pot să fac nimic. Așa simțeam când ai venit tu.

— Și acum? o întreabă Laporte, cu ochii încă fixați pe steaua sclipitoare.

Mult mai departe, mult mai în siguranță.

— Gata cu procesul, răspunde Simms, iar Laporte e prea agitată ca să-și dea seama dacă glumește ori vorbește serios. Uite. Răsar lunile. Trebuie să-mi mărturisești un secret.

— Pe bune?

— Ghid local, rânjește Simms.

— Când eram eu mică, aveam un prieten invizibil pe nume Ken. Mi-a zis să mă uit la furnicile din grădină cum se războiesc, furnicile roșii împotriva celor negre, și să aleg cine o să câștige. Mi-a zis că așa merg lucrurile. Am pus mâna pe un furtun și, pentru că l-am luat în serios…

Simms izbucnește în hohote.

— Ești dusă cu capul, se îneacă ea de râs. Ce bine că ești de partea noastră.

— Mă întreb ce-o să facem după ce se termină.

Simms devine serioasă.

— Nu te mai întreba. E fatal.

*

Laporte ascultă înregistrările de după zborul de antrenament și ciocnirea cu patrula de Nyx-uri, doar ca să încălzească la acel foc, să tremure învăluită de frumusețea luptei:

— … m-au încadrat, m-au încadrat, dau muzica mai tare. Inamic la ora 7 sus, 1500, ofensiv.

— Lider în sprijin.

Înregistrarea e plină de alarme care urlă, de vocile de pe navă care încearcă să formuleze toate pericolele posibile.

— Rotește-te în jurul, ah, futu-i, mai bine coboară, doar coboară. Accelerează…

— Șefa, omoară-l…

— Tunurile-s activate.

O exhalare lentă, joasă, Simms respirând în timp ce apasă trăgaciul.

— Tunurile.

— Bravo. L-ai nimerit. Inamic la ora 9 deasupra ta, virează la stânga…

Totul atât de clar. De adevărat. Când zbori cu Simms, nimic nu-i confuz.

Răspund apelului la ajutor al unui cargou civil care are probleme catastrofale cu reactorul. Indus se apropie și dă peste o corvetă a Alianței, Arethusa, care-i salvează deja pe civili. Ambele părți lansează navetele de vânătoare, bruiază comunicațiile la distanță și se pregătesc de atac.

Dar niciuna dintre nave nu are tot ce e necesar pentru operațiunea de salvare: coloniștii nu au destul echipament medical pentru toți răniții; Indus nu are piesele necesare ca să stabilizeze reactorul. Căpitanul Sorensen negociază un armistițiu cu cel de pe Arethusa.

Laporte se învârtește în jurul Indusului, într-o patrulă încordată, cu degetele strânse pe butonul de activare al armamentului. Unii dintre ceilalți piloți discută cu inamicii prin GUARD. Aceștia le răspund, cu accent datorită celor cincizeci de ani de divergență lingvistică, dar încă oameni, foarte evident. Unul dintre piloții inamici, nume de cod Anansi, o întreabă cum o cheamă: există o recompensă pe capul ei, un Bonus pentru Eliminarea de Ași Inamici, iar Anansi se crede șmecher și vrea să aibă o poveste despre cum a vorbit cu ea și a supraviețuit. Laporte închide canalul.

Când se gândește pentru o secundă, ajunge la concluzia că războiul nu e de fapt necesar. Ar trebui oprit, sau… nu, nu te mai gândi. Așa a învățat-o Simms: te arunci spre lumină. Lași în urmă tot ce nu te ajută la ucis. Te dezgolești, te ascuți. Îți transformi sufletul într-o armă.

Altă fregată a Federației, Hesperia, captează SOS-ul, depistează bruiajul, presupune tot ce-i mai rău. Ei nu știu despre armistițiu. Când ies din salt despică burta Arethusei din prima salvă și totul redevine simplu.

Laporte e destul de sigură că l-a nimerit pe Anansi.

*

Imediat după lovitura cu Agincourt, inamicii iau ca țintă gruparea Carthage-Indus, Yangtze, Altan Orde, Katana și turma de trei escadroane de navete, conduse de Simms. O capcană. Steele și-a păstrat asul din mânecă, nimicitorul Imperiuse, ascuns în linia a doua. Apare din senin, cu armele flămânde.

Toată lumea moare.

Ultimul lucru auzit de Laporte, înainte de aterizarea forțată pe puntea Indusului, este vocea căpitanului Simms, care-o imploră pe Karen Ng să abandoneze Yangtze și să rămână în viață. Dar Karen nu-și părăsește nava.

Indus face un salt în orb, fără destinație stabilită, fără vector de ieșire calculat. Tranziția forțată devastează hangarul și aruncă modulele de salvare din suporturile lor.

Cad spre lumină.

*

Deci, până la urmă, Laporte s-a înșelat. Moartea tuturor celor apropiați lui Simms chiar era inevitabilă. Monștrii câștigă.

Laporte își strânge capacele și așteaptă să vadă ce are de zis Simms.

Jocul e doar o modalitate de-a petrece timpul. Nu-i o discuție adevărată, nici conversație, nici replici de cod. Măcar afară vorbeau. Nu de-aia încă trăiesc amândouă, doar ele două? L-au pierdut chiar și pe Levi, pe veteranul Levi, mai întâi în mintea lui când a văzut trupurile rostogolindu-se din Altan Orde și apoi în carlingă, când l-a găsit rafala ce-l căuta. Dar Simms și Laporte s-au adus reciproc înapoi. Înapoi ca să moară într-o sală încinsă, printre scaune pironite de podea cu șuruburi și capace de sticle și cu celulele topindu-se în interiorul corpurilor.

Sau poate explicația e doar că Simms a urât cel mai tare și a ezitat cel mai puțin. Iar Laporte, ei bine, ea nu a ezitat deloc.

— E vina mea că am ajuns la așa ceva, zice Laporte, chiar dacă nu-i rândul ei.

— Mda? întreabă Simms, cu ochii roșii, cu trupul tremurând ușor.

— Dacă nu aș fi ascultat mesajul de la Karen, dacă nu aș fi făcut ce oi fi făcut eu de te-am trezit.

Dacă nu s-ar fi cunoscut.

— Netreba nu ar fi adus Indus în misiune. Nu am fi fost cu ei când s-a declanșat ambuscada. Nu ne-am fi uitat la Imperieuse cum ne masacrează prietenii.

— Tot ce ai făcut tu a fost să zbori alături de mine. Nu e vina ta.

Dar înțelege ce vrea Laporte să spună.

Simms ridică un capac și-l pune între ele.

— Te transfer pe Eris, nava-amiral a lui Netreba. Cu propunerea să preiei comanda unei escadrile.

— Fals.

Căci nu vor trăi destul pentru vreun transfer.

Simms ascunde capacul în palmă și-l ia înapoi.

— Ba deja am transmis ordinul. Pentru orice eventualitate.

O alarmă urlă și deodată se oprește: vreun tehnician a oprit-o să mai anunțe evidența. Fascicule de radiație ionizată care spintecă armura sfâșiată și se rostogolesc prin spațiile de locuit, în timp ce Indus se răsucește și cade.

O fi acesta momentul potrivit pentru a renunța la reguli? Să-și apuce șefa de încheieturi și s-o implore: te rog, oprește-te, lasă-mă să-ți explic, nu mă alunga? O să scăpăm, o să fim salvate, vom zbura iar împreună? Dar înțelege. Încă are în ea empatia Ubuntu. O simte pe Simms, vede cum se redeschide vechea rană: Nu-i pot privi pe toți cum mor.

Nu i-a mai rămas decât Laporte. Așa că o alungă de lângă ea.

— Șefa. Tu m-ai învățat, fără tine…

Omorâtul e la fel cu prăbușirea în Soare: ai toată acea compasiune, toată acea bunăvoință, care te țin pe orbita umanității. Toată civilizația construită de înaintași. Și trebuie, cumva, să scapi de ele toate.

Doar că Laporte…

— Fără mine, zice Simms, nemiloasă, o să te descurci. Chiar o să te descurci. O să fii o ucigașă. Tu nu ai nevoie de altceva, nici de motive, nici de ură. Doar de tine însăți.

Își lasă capul pe spate și expiră puternic. Liniile din gâtul ei arcuit sunt netede și rotunde.

— La naiba, ce cald s-a făcut.

Laporte desface palma. Cere un capac. Nu e nevoie să zică: adevăr.

Căpitanul Simms se așază mai bine, întinsă peste trei scaune, și spune:

— E rândul tău.

— Șefa, hârâie Laporte. Fir-ar să fie, scuze.

Își drege glasul. Până la urmă o să zică ce are de zis.

— Șefa, eu…

Dar Simms nu o mai aude. A adormit și respiră greu. E-n letargie, de la radiații. O lasă în pace.

Laporte cheamă echipa medicală. Cât îi așteaptă caută o pătură, dar Simms preferă, se pare, poziția ei incomodă. Suflă ceva mai ușor după ce Laporte o mângâie pe umăr, iar apoi îi vine ideea s-o țină de mână.

Dar nu, e prea mult.

*

Navele Federației le găsesc. O fregată camuflată, care executa interceptări de mesaje pe orbita profundă, prinde SOS-ul Indusului și-l distinge din zgomotul solar. Echipe de salvare se agită s-o facă funcțională cât pentru un ultim salt spre scăpare.

Când apar, Laporte e alături de căpitanul ei. O echipă medicală, însoțită de o femeie cu ochii de oțel.

— Laporte, i se adresează nou-venita. Asul de pe Indus. Pentru tine am venit.

Din instinct și obișnuință, Laporte se ridică în picioare și se pune între căpitanul ei și femeia în gri, lipsită de însemne sau petlițe. Nu știe cum să scape de capac așa că-l ține strâns, ca pe declanșatorul vreunei bombe ascunse, plină cu toată jalea ce vrea să iasă din ea.

— Trebuie să rămân alături de comandantul escadrilei.

— Dacă citesc bine acest ordin, zice Ochi-de-Oțel, deși nu are-n mână vreo hârtie sau tabletă și nici pe retină nu i se târăsc simboluri, ea te-a detașat.

Întinde o mână înmănușată, ca o invitație.

— Sunt din rețeaua specială. Elita elitei. Recrutez piloți pentru misiuni nasoale.

Laporte ezită. Ar vrea să stea, mai mult decât o poate spune în cuvinte. Dar Ochi-de-Oțel nu-și coboară privirea, iar aceasta e tăioasă.

— Te cunosc mai bine decât bănuiești. Te-am urmărit cum ai devenit ce ești. Nu mai avem prea mulți ca tine aici, în Sol. Am devenit prea blânzi. Și asta ne omoară.

— Te rog, geme Laporte, nu o pot abandona.

Femeia din tenebrele secrete ale Federației îi întinde mâna. Un gest de compasiune, chiar dacă poartă mănuși tactice.

— Și dacă stai ce va fi? Nu o să te oprești din preschimbare, Noemi. Tu nu mai ai cale de întoarcere către umanitate.

Oftează încetișor, nu ca o ezitare, ci poate ca o scuză.

— Femeia aceasta, loialitatea ta. Pentru ea, tu o să fii o ciudățenie.

Laporte nu știe cum s-o contrazică. Nu știe cum să o sfideze. Poate fiindcă Ochi-de-Oțel are dreptate.

— Ubuntu, îi spune femeia, este o filozofie de dezvoltare a oamenilor. Avem folosință pentru toți. În astfel de vremuri, chiar și pentru monștri ca noi.

Ce i-a mai rămas? Ce pizda mă-sii mai are ea pe lume? A renunțat la tot ca să devină un criminal mai eficient. Umanitatea e doar o greutate care-i încurcă degetul de pe trăgaci.

Nu mai are nimic, decât pe Simms și ruină și lumina otrăvitoare a Soarelui.

— Știi că pierdem, zice Ochi-de-Oțel. Știi că avem nevoie de tine.

Ah, deci așa stă treaba. Ce tot încearcă ea să spună:

Monștrii omoară fiindcă le face plăcere, și asta-i tot ce mai are Laporte. În afară de chestia aceea nouă, fragilă, omenească, a ei cu Simms.

Ceva pentru care merită să lupți. Un motiv mic, stupid, dar prețios.

Laporte îngenunchează. Se apropie mai mult ca oricând de părul blond ca nisipul al lui Simms. Îi șoptește, cum poate ea formula mai bine, ca să-i promită, ca să-și promită:

— Șefa. Hei. O să ne revedem după ce câștigăm.


 © 2014 Seth Dickinson

povestire publicată inițial în Clarkesworld (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului

traducere și adaptare de Miloș Dumbraci

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Seth Dickinson a debutat în 2012 și, de atunci, a publicat numeroase povestiri în toate revistele relevante ale genului, precum Clarkesworld, Lightspeed, Analog, Beneath Ceaseless Skies, Tor.com, Shimmer, Apex, Strange Horizon ș.a.
În volum este cunoscut pentru trilogia sa fantasy de mare succes „Baru Cormoran” („Trădătoarea Baru Cormoran”, „Monstrul Baru Cormoran”, „Tirana Baru Cormoran”), în România publicată la editura Paladin (deocamdată prima carte).
A studiat științe neurologice la Universitatea din Chicago și este doctorand la NYU, cu un studiu despre prejudecățile rasiale în incidentele armate ale poliției. În afară de literatură, este implicat și în industria jocurilor (scenarist pentru jocul Destiny de la Bungie Studios) și designer în proiectul space opera colaborativ Blue Planet.

%d blogeri au apreciat: