SF-ul oferă enorm de multe teme și subiecte, fiind cert genul literar cu cea mai mare libertate narativă; dar, până la urmă, care este esența sa? Eu aș spune că alteritatea. Celălalt.
Nucleul SF-ului sunt poveștile despre Alții, iar cea mai evidentă întruchipare a conceptului de Alții sunt extratereștrii – rasele de ființe inteligente (ca individ sau nu, umanoide sau nu). Multe dintre ele ne-au impresionat sau intrigat – iar dintre toate, am ales aici 10 care m-au fascinat pe mine cel mai puternic.
Atenție! Întregul top are un potențial de spoiler pentru cărțile necitite încă, din moment ce în ele extratereștrii sunt dezvăluiți și caracterizați treptat. La unele poziții, unde nivelul de spoiler e și mai mare, se va menționa expres.
10. „STILETELE”
Cartea: Copiii cerului de Vernor Vinge (în română la ed. Nemira)
Ce: Stiletele sunt similare lupilor și trăiesc în haite cu minte colectivă. Un singur stilet e aproape la fel de inteligent ca un câine; doi-trei pot gândi, la comun, ca un copil; patru-șase este numărul standard și posedă o inteligență, conștiință de sine și personalitate egală sau superioară unui om. În mod normal, haitele formare din mai mulți indivizi degenerează la nivelul unei gloate incoerente, dar o haită de opt nu este complet neobișnuită. Sunt posibile și alte configurații pentru diferite probleme, cum ar fi lungile linii de santinele sau echipele de sclavi, iar cu ajutorul unei tehnologii speciale, încorporate în mantii, membrii unei haite pot comunica la distanțe mari.
De ce: Încep topul cu cei mai ușor de înțeles extratereștri: ce poate fi mai familiar decât „cel mai bun prieten al omului”, canidele? Pe deasupra, sunt și o ipoteză destul de credibilă, pentru că îndeplinesc în mod real câteva dintre condițiile obligatorii: sunt prădători sociali, care au nevoie de comunicare, coordonare și viclenie. Le lipsesc doar mâinile (sau echivalente), probabil motivul din care Terra e dominată de urmași de maimuțe și nu de cei ai lupilor – dar Vinge echilibrează acest dezavantaj prin extinderea conceptului de cooperare în haită la nivel de minte colectivă. În plus, cine nu iubește câinii? Așa că, evident, iubim și Stiletele…
9. „GÂNDACII”
Cărțile: multe, mai ales Infanteria Stelară de Robert A. Heinlein (în română la ed. Paladin), Jocul lui Ender de Orson Scott Card (în română la ed. Nemira), Armor de John Steakley (netradusă)
Ce: La Heinlein (și aproximativ similar la Steakley), „Pseudo-Arahnidele” sau „Gândacii” sunt prezentate ca ființe comunitare asemănătoare cu termitele, cu multiple caste: muncitori, războinici, creiere și regine. Războinicii sunt singurii care luptă și nu pot să se predea. Sunt descriși fizic precum „închipuirea unui nebun despre un păianjen uriaș și inteligent”. Nu e clar dacă tehnologia lor este mecanică, organică sau un amestec. Și la Card, „Furnicile” sunt o rasă tehnologică alcătuită din Regine, masculi și lucrătoare, relativ similare, inclusiv fizic, furnicilor terestre. Specia împărtășește o singură minte de mușuroi, ca urmare indivizii nu sunt deloc relevanți.
De ce: Aici aproape că nu e nevoie să explic: „gândacii” sunt atât de răspândiți și banali în SF încât au devenit un laitmotiv. Și ei sunt o alternativă credibilă umanității, pentru că, în mod evident, insectele și rudele lor (precum arahnidele) au o capacitate de inteligență colectivă care ne este familiară ca prezență (de altfel ele domină planeta cantitativ, nu mamiferele). Era natural ca atunci când ne imaginăm alteritatea și ne uităm în jur să vedem celelalte ființe capabile de civilizație (nu și de cultură, ce-i drept) și să le amplificăm. Și, pentru că ne repugnă instinctual, oferă și cei mai buni antagoniști.
8. REGII NISIPURILOR
Cartea: Regii Nisipurilor de George R.R. Martin (în română la ed. Nemira)
Ce: Un rege de nisip are o lungime de cca. 1 cm (cât o unghie). Are șase picioare și șase ochi dispuși de jur-împrejurul trupului, cu un sistem complicat de mandibule și două antene fine și lungi, care descriu traiectorii diverse prin aer. Au culoarea neagră, dar platoșa este portocalie, albă, neagră sau roșie. Exoscheletul chitinos este lepădat la maturizare (au mai multe stadii diferite de viață). Membranele anterioare au rol de mâini, cu care lucrează. Sunt prevăzute cu un fel de degete: 3 tentacule mici și flexibile. Un fel de regină/minte centrală, numită burtă, trăiește în fiecare castel și naște și hrănește regii de nisip. Au aptitudini psionice, de tip semi-telepatic.
De ce: Regii nisipurilor lui Martin m-au fascinat întotdeauna, pentru că la prima vedere par încă o variantă de „gândaci” pseudo-termite (cu care și seamănă fizic), dar cu o serie de nuanțe care ne sugerează că sunt, de fapt, și cu totul altceva. Ca să nu stric prea mult surpriza lecturii, o să precizez doar că multitudinea stadiilor lor de dezvoltare conferă aceleiași specii caracteristici și insectoide, dar și umanoide – un tip grotesc, straniu și repulsiv de umanoid. Iar toate aceste stadii sunt capabile de tipuri diferite de civilizație, chiar dacă la unele dintre ele nu e foarte clar dezvăluit.
7. THE SCRAMBLERS (GONACII*)
Cartea: Blindsight de Peter Watts (netradusă)
Ce: Gonacii arată asemănător stelelor de mare și își mișcă brațele constant, pentru a circula fluidele interne. Acestea sunt acoperite de sute de oceli care se pot focaliza și regla independent, acționând ca o singură matrice vizuală, care le oferă o viziune excelentă. Nu au genom. Forma corpului le apare din interacțiunile complexe dintre celule, astfel că organismul pare a fi mereu „în război” cu el însuși. Pentru a se reproduce, folosesc o formă de înmugurire. Gonacii nu necesită oxigen, deoarece se nasc dotați cu un depozit de energie, dar au nevoie de câmpuri magnetice puternice sau se îmbolnăvesc și mor. Multe dintre funcțiile lor metabolice par a fi reglementate de nava-mamă, nu de organisme în sine.
De ce: Watts încearcă să conceptualizeze cum ar putea evolua o specie capabilă de călătorii interstelare, care să nu fie nici umanoidă, nici insectoidă și, în general, nici măcar să nu fi urmat liniile evoluționiste familiare nouă de pe Terra. Mult mai fascinantă e sugestia că (!ATENȚIE URMEAZĂ SPOILERE!) inteligența poate evolua și fără conștiință de sine, ceea ce-i oferă lui Watts ocazia să experimenteze: oare cum ar funcționa așa ceva? O specie capabilă de (bio?)tehnologie, dar incapabilă să gândească propriu-zis, dezvoltată doar pe instincte și algoritmi? Îi iese ceva pe cât de înspăimântător științific, pe atât de fascinant ca implicații filozofice… (după mine, Blindsight rămâne cea mai bună carte SF ratată la traducere de editurile românești – și ce ratare!!!)
* – traducere proprie
6. KIINTII
Cartea: trilogia Zorii nopții de Peter Hamilton (în română la ed. Nemira)
Ce: Kiintii sunt o rasă străveche și foarte avansată. Fizic, au corpuri cu secțiune transversală ovală, în lungime de 9 m și lățime de 3 m, cu o piele albă și lucioasă. Merg pe opt picioare groase, elefantine, iar cele două brațe seamănă cu tentaculele, dar se pot modela într-o varietate de forme, folosind mușchi tractamofi. Fiind telepatici în mod natural, Kiintii par incapabili să comunice vocal. Kiintii nu mai trebuie să-și facă griji cu privire la nevoile lor fizice, așa că sunt devotați dezvoltării bazei de cunoștințe, iar știința este echivalentul lor pentru bani.
De ce: Kintii nu sunt inspirați din elefanți doar prin forma picioarelor (labelor?), ci și efectiv prin modul de gândire. Lent și fără dubii, dar și pașnic și constructiv. În contrast cu specia umană, încă extrem de belicoasă și scindată în viitorul imaginat de Hamilton, kiintii prezintă un contrast al unei specii unite necompetitiv, ci doar cooperativ, și fascinată de cunoaștere de dragul cunoașterii. Nu ca noi, unde orice nouă descoperire este automat subînțeleasă ca potențial punct de pornire a unei noi arme. Într-o serie de cărți extrem de tumultoase, kintii oferă o oază de zen intelectual, care nu poate să nu te farmece.
5. PĂPUȘARII
Cartea: seria Lumea Inelară de Larry Niven (în română la ed. Paladin)
Ce: Păpușarii sunt ierbivore copitate cu gât dublu, non-umanoide, extrem de inteligente, foarte avansate din punct de vedere tehnologic, notorii pentru așa-numita lor lașitate (descendentă a instinctului de pradă). Au două picioare anterioare și unul posterior și două capete ca de șarpe. Capetele sunt foarte mici, conținând o limbă furcată, buze extinse cauciucate, cu margini asemănătoare degetelor și un singur ochi per cap. Folosesc „gurile” pentru a manipula obiecte, așa cum un umanoid folosește mâinile. Fiecare gât conține trei seturi de corzi vocale, rezultând o capacitate lingvistică extinsă. Capetele nu conțin creierul Păpușarului; el se află între umeri, într-o cocoașă acoperită cu o coamă masivă. Imperiul lor comercial controlează în mod direct și indirect evenimentele din întregul Spațiu Cunoscut și nu numai, iar comploturile Păpușarilor se află în spatele multor evenimente majore ale altor specii (inclusiv a oamenilor).
De ce: Sincer, mie Păpușarii mi s-au părut cei mai convingători extratereștri non-umanoizi pe care i-am citit vreodată. Sunt perfect funcționali fiziologic, iar traseul lor evolutiv este cât se poate de credibil. Pe deasupra, fiziologia lor le explică perfect psihologia, cultura și mentalitățile, și sunt și extrem de rari în faptul că ne prezintă cum s-ar comporta o specie inteligentă care nu provine din prădători sau omnivori, precum aproape toate din SF (ce-i drept că pe bună dreptate, fiindcă în mod uzual inteligența apare la vânătorii în haită). În rest nu sunt neapărat ceva la fel de străin ca cei de pe locurile următoare, dar dacă mi-ați cere să precizez o singură specie care e complet credibilă în toate, aș răspunde: Păpușarii.
4. ARIEKEII
Cartea: Orașul Ambasadei de China Miéville (în română la ed. Paladin)
Ce: Pe planeta Arieka, oamenii și „exoții” (un termen pentru extratereștrii exotici) coexistă cu indigenii enigmatici foarte avansați tehnologic, ariekeii, cunoscuți drept Gazde. Puțini oameni pot vorbi limba Gazdelor (denumită doar „Limbă”), deoarece este nevoie ca oratorul să rostească două cuvinte simultan. Ambasadorii creați genetic vorbesc cu două guri și o singură minte și, ca atare, pot fi înțeleși de ariekei (care nu recunosc nicio altă formă de comunicare), pentru a deschide comerțul cu valoroasa lor biotehnologie. Limbajul Gazdelor nu permite minciuni sau speculații, pentru că reflectă atât starea lor de spirit, cât și realitatea așa cum o percep; ei creează similitudini literale, prin recrutarea unor indivizi care să efectueze ritualuri bizare pentru a deveni aluzii în limbaj.
De ce: Ariekeii sunt mai puțin fascinanți fiziologic, din moment ce Miéville nici nu îi descrie prea clar și nu prea reușim să ne formăm o impresie despre cum și de ce au evoluat (așa cum autorul și vrea, ca să-i păstreze enigmatici). Sunt însă complet fascinanți cultural, datorită complexității conceptului central al romanului, cel că pentru ei limbajul și realitatea sunt unul și același lucru. Ideea (nu neapărat nouă, de văzut și Babel 17 de Delaney sau Snow Crash de Stephenson) creează premisele unor speculații sociologice captivante și deschid poarta spre fascinantul efort de a încerca să înțelegi un mod total diferit de gândire (din moment ce gândirea este structurată în limbaj).
3. PURCELUȘII
Cartea: Vorbitor în numele morților de Orson Scott Card (în română la ed. Nemira)
Ce: Purcelușii (pequeninos) sunt o specie extraterestră primitivă, aborigenii planetei Lusitania. La descoperirea lor, s-a decis un contact minim, în încercarea de a le preveni contaminarea culturală. În realitate, scopul coloniștilor umani a fost să se asigure că Purcelușii nu dezvoltă suficientă tehnologie pentru a fi o amenințare. Purcelușii sunt acoperiți cu blană maro și au pernițe pe coapse și piept, ca să se prindă de copaci. Numele li se trage de la botul asemănător cu râtul porcilor. Cultural se remarcă prin extrema complexitate lingvistică: au o limbă comună, pentru masculi, numită „Limba Fraților”. Când au nevoie să comunice cu arborii, bat cu bețe în trunchiuri, copacii răspund prin flexarea și manipularea unei cavități goale din interiorul lor, iar sunetele sunt interpretate de Purceluși – „Limba Taților”. Există și o a treia limbă, sacră, rezervată în primul rând pentru comunicarea cu femelele, numită „Limba Soțiilor”. La fel de complecși sunt și fiziologic, dar dacă aș descrie aici modul de funcționare al organismelor lor și cauza, nu ar mai avea rost să citiți cartea, așa că o să sărim partea aceasta.
De ce: Pe dos față de ariekeii dinainte, Purcelușii sunt mai puțin fascinanți cultural (deși tot lingvistic sunt complecși), dar sunt absolut bizari din punct de vedere al fiziologiei și evoluției biologice. În două sensuri diferite: cel a stadiilor de dezvoltare ale fiecărui individ, un ciclu de viață foarte surprinzător, și cel în care specia a evoluat atipic, forțată de un element unic, pentru a ajunge la bizara simbioză actuală. Ambele sunt extrem de improbabile, dar nu și imposibile, așa că Orson Scott Card a experimentat cu un concept biologic suficient de complex pentru a dura o carte întreagă până îl descoperi și înțelegi ca cititor – dar după aceea nu-l mai poți uita, pentru că este șocant și inversează o serie de premise morale automate la oameni.
2. SOLARIS
Cartea: Solaris de Stanisław Lem (în română la ed. Paladin)
Ce: (!ATENȚIE URMEAZĂ SPOILERE MAJORE!) Solaris este o formă de viață inteligentă non-umană și complet non-antropomorfă: mai exact, suprafața planetei este aproape în întregime acoperită cu un ocean, care se dovedește a fi organism planetar – ceea ce inițial par a fi valuri sunt echivalentul contracțiilor musculare. Atât cât pot fi înțelese acțiunile oceanului, se pare că acesta testează mințile savanților care-l cercetează, confruntându-i cu cele mai dureroase și reprimate gânduri și amintiri, lucru realizat prin materializarea unui simulacru fizic uman. Inteligența oceanului manifestă fenomenele fizice într-un mod care depășește capacitatea limitată de explicare a oamenilor, iar mintea extraterestră este atât de diferită de percepția umană a cunoașterii obiective, încât încercările de comunicare sunt sortite eșecului.
De ce: Dacă toate rasele descrise mai înainte sunt, într-un fel sau altul, niște specii extraterestre în sensul „normal” al cuvântului, în Solaris întâlnim pentru prima dată un Altcineva atât de altceva, încât întrebarea e fix pe dos: nu avem îndoieli că este inteligent, dar… este oare formă de viață? Și poate fi considerată specie o entitate cu un singur individ, dar de scală colosală? Iar dacă inteligența sa pare certă din manifestări… oare este inteligență în sensul pe care îl acordăm noi cuvântului? Cum funcționează ceva atât de diferit de viața așa cum o înțelegem noi încât probabil nu e viu (dar nici mort)? Solaris ne ridică o multitudine de întrebări despre alteritatea non-umanoidă și nu ne oferă nici un răspuns inteligibil pentru că… probabil așa ar și fi. Nu ar putea exista comunicare cu ceva complet non-antropomorfizabil și nu am fi capabili să-i înțelegem motivațiile și modul de acțiune.
1. VIZITATORII DIN „ZONĂ”
Cartea: Picnic la marginea drumului de frații Arkadi și Boris Strugațki (în română la ed. Nemira)
Ce: Într-o perioadă foarte scurtă de timp (aproximativ 12-24 de ore), entități extraterestre incomprehensibile (poreclite de către oamenii de știință Vizitatorii) au aterizat în șase locații diferite în jurul Pământului. Aceste Zone de Vizitare au devenit infestate cu anomalii spațiu-timp, fenomene aleatoare și obiecte misterioase, cu proprietăți diferite, al căror scop este imposibil de înțeles pentru oameni și sunt atât de avansate tehnologic, încât par supranaturale. Nicio ființă extraterestră (și niciun mijloc tehnologic de călătorie) n-a fost văzută vreodată; Vizitatorii par să nu fi observat sau acordat vreo atenție locuitorilor umani ai planetei.
De ce: Ei, dacă la Solaris comentam că ne-ar fi imposibil să-i înțelegem motivațiile, măcar știam, cu propriile simțuri, cam ce este. În sensul că îi percepeam și forma și manifestările, chiar dacă nu le puteam înțelege motivațiile. Dar ce ai putea înțelege dintr-o civilizație căreia nu-i poți cuprinde cu mintea sau cu simțurile nici măcar gunoaiele? Niște extratereștri atât de diferiți încât nu suntem capabili să ne imaginăm nici măcar în ce fel ne sunt diferiți? Culmea, niște extratereștri atât de incomprehensibili încât nici măcar nu funcționăm în aceeași fizică… mi se par științific cei mai credibili. Majoritatea SF-urilor pornesc de la premisa contactului cu niște civilizații foarte diferite (sau asemănătoare) cu noi ca fiziologie, psihologie și morală, dar aproximativ în cam același context tehnologic (în sensul în care un om paleolitic folosind o piatră pentru a curăța o piele de gazelă era, conceptual, foarte similar unuia din viitor care ar folosi lasere ca să polizeze o navetă – în esență, modul de lucru e același). Ori, statistic vorbind, în cazul unui contact, foarte probabil diferențele de context tehnologic ar fi în grade de magnitudine, nu într-o simplă scală. Ar fi mai diferiți de noi decât zeii și am avea mari dificultăți în a-i percepe cu simțurile actuale, d-apoi să mai și înțelegem ceva din acele percepții!
Așa că nu există ceva mai altceva decât Vizitatorii…
notă: autorii ilustrațiilor au fost menționați acolo unde au fost identificați
Imaginea reprezentativă de Stefan Keller de la Pixabay
Blogul de SeFe 