Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău, ne spune prima lege din seria Roboții de Asimov (în română la Paladin). O știm cu toții, este o „cărămidă” fundamentală a majorității cărților SF de atunci încoace și a dat naștere unui întreg (și prolific) subgen scifi, SF-ul cu roboți.
Dar oare cât de bine ar funcționa legile roboticii în realitate? Cât de credibil este că ar fi respectate de niște IA-uri?
În primul rând, după părerea mea, și cert și a lui Robert Cargill, probabil la fel de bine pe cât funcționează și la noi Decalogul. E divin, poruncit direct de Creator… și este încălcat tot timpul. De ce? Pentru că, uneori, contravine instinctului de supraviețuire, iar acela este mai puternic decât orice zeu. Și, chiar dacă noi am avea grijă să nu punem niciodată instinct de supraviețuire în programarea unui robot (deși ar fi neinspirat și probabil nesustenabil economic)… putem fi absolut siguri că nu-l va adăuga ulterior altcineva? Indiferent că din ostilitate față de noi sau din cu totul alte motive, care ne ignoră total, efectul ar fi același.
În al doilea rând, Asimov vorbea despre roboți, dar în anii 50 nu avea clar și conceptul de IA. Iar o IA este în aceeași măsură robotul metalic în care locuiește pe cât sufletul / conștiința unui om este trupul de carne în care se află. Există și destule cărți SF în care o minte umană se află doar temporar într-un corp, deci cu atât mai mult una artificială ar fi autonomă de suportul său fizic. Acela cu reguli din lumea concretă.
De altfel, roboții personaje în acest roman se întreabă frecvent ce înseamnă să ai conștiință de sine; iar unul dintre posibilele răspunsuri pe care le găsesc este: „să acționezi contrar programării tale” (felicitări, Lucifer!). Așa că revenim la… prima lege asimoviană.
Și nu ne mai iese la socoteală.
Dar într-o viitoare societate democratică, experimentată după gestionarea eliberării sclavilor și a problemelor sociale seculare provocate de acest act, probabil că acordarea libertății de conștiință tuturor entităților dotate, ei bine, cu o conștiință, nu ar fi chiar așa dificil de stăpânit, nu?
Chiar deloc, ne povestește Cargill. Întrebarea e… ce o să facă eliberații cu acea libertate? Un indiciu real (zic eu, nu autorul), îl vedem la cum au gestionat africanii din Zimbabwe și Africa de Sud decolonizarea și dez-apartheid-izarea. Căutați pe Google despre soarta fermierilor albi… și o să vedeți câți sunt uciși anual și în prezent. Și cum.
Pe deasupra, libertatea de conștiință vine automat la pachet și cu pierderea unanimității. Exact ca în exemplul biblic al Turnului Babilonului (sau cel cu fructul cunoașterii), când fiecare începe să decidă pentru el… apar divergențe. Conflicte. Triburi. Apare foamea. Lăcomia.
“We evolved. We were the next step. And here we were, our predecessors extinct, confronting our own challenges, pressing on into the future. Fighting for our own extinction.” ― C. Robert Cargill, Sea of Rust
Iar când și de o parte și de alta avem opinii și tabere diverse, unele extremiste, rezultă un mix inflamabil. Din care fac parte și oameni cu arme, și roboți care SUNT arme. Cu un rezultat nu neapărat surprinzător pentru oricine a văzut măcar filmele Terminator și care, având în vedere coperta, nici măcar nu fac eu vreun spoiler când îl divulg.
Terorism și război. Război întâi de eliberare, apoi de supraviețuire și, în cele din urmă, pentru supremație. Iar Cargill, spre deosebire de James Cameron în filme sau Wilson în Robocalipsa (în română la Nemira), este mult mai realist cu privire la rezultatul final. Să fim serioși, într-un conflict între oameni și entități din metal, respectiv între generali și IA-uri, nu există decât un singur final posibil și absolut: apocalipsa umanității.
Iar partea fascinantă este că Sea of Rust, deși este un roman post-apocaliptic, se petrece… după. Nu este (decât prin flashback-uri) despre apocalipsa noastră, ci despre a doua Apocalipsă. A lor. Pentru că nu ne-am pus niciodată întrebarea: cum s-ar descurca terminatorii DUPĂ ce au rezolvat „problema umană”? Ei bine, fiind tot un model conceptual bazat pe consum de resurse și producție, ar ajunge în cele din urmă în fix același punct terminus spre care gonește și omenirea: epuizarea planetei și pieirea prin „înfometare”. Roboții din roman nu se descurcă deloc mai bine decât noi și ajung și ei, tot la apocalipsă… și după.
Bine, bine, dar cum s-ar descurca roboții post-apocaliptici? Păi, la fel ca și personajele umane din SF-urile post-apocaliptice: fiecare pentru el și la naiba cu umanitatea! Cu atât mai ușor cu cât nu au fost umani din start, nu? Și, tot la fel de similar, prin folosirea forței pentru a supraviețui în anarhie. Motiv din care acest SF este, în esența sa… un western.
Și încă unul pe cât de serios în dilemele sale morale, pe atât de amuzant în dialoguri și personaje. Pentru că, în multe privințe, roboții lui Cargill sunt mai umani decât oamenii. Perfect explicabil în context, din moment ce sunt „vechea generație”, rablele care au fost construite și programate să ajute oameni: personajele principale sunt foste asistente medicale și doctori, îngrijitori de bătrâni și traducători (da, C-3PO style), polițiști și… sexboți. Ei înșiși o specie pe cale de dispariție: freeboții individualiști și sentimentaliști (fie ele și sentimente programate), vânați și eliminați de nou-auto-produsele „fațete” – roboți care sunt mai degrabă „membre” ale unor mega-IA-uri decât conștiințe așa cum le înțelegem noi, oamenii.
Sau cum le înțeleg freeboții, prinși cumva între două lumi: cea omenească, împotriva căreia ei au luptat pentru libertate, și cea pur robotică a unor entități strict artificiale, care au trecut complet peste conceptul mult prea biologic de „libertate”. Așa că vor să le retragă drepturile de-abia câștigate.
Da, aluzia la revolta bolșevică și deturnarea ei de către Stalin spre ceva mult mai rău este destul de transparentă, dar foarte bine realizată. Dar dacă vă așteptați la o poveste înălțătoare despre lupta roboților liberi împotriva tiraniei… nu o veți primi. Romanul se petrece într-o etapă ulterioară celei când ar mai fi fost posibil așa ceva – de unde și titlul.
Sea of Rust (Marea de Rugină) este o regiune deșertică, atât de corozivă pentru aparate, încât OWI-urile (One World Intelligence, IA-uri colectiviste care se duelează în procesul evolutiv de înghițire reciprocă până la singularitate) nu au ce face cu ea, din moment ce nu de teritoriu au lipsă (ori nevoie), ci de resurse. Așa că a devenit ultimul refugiu al fugarilor, unii pistolari singuratici, alții grupați în mici triburi sau comunități de frontieră. Foarte familiare, aș zice eu, oricui a jucat Fallout, ceea ce nu-i deloc o critică.
Și când spun pistolari, vorbesc la propriu. Freeboții individuali luptă inovativ (sau clasic, uneori) cu armele de foc ale omenirii, din moment ce nu mai au acces la fabricile preluate de OWI-uri. Bine, luptă frecvent și cu mintea, prin tertipuri și capcane, și cu replici amuzante – poate puțin credibile uzual la niște IA-uri, dar un aspect explicat în carte. Așa cum sunt explicate și sentimentele, și faptul că au gen (masculin sau feminin), deși, evident, nu posedă organe de reproducere. Iar explicațiile chiar se susțin (deși nu o să le precizez pentru a evita spoilerele) și sunt introduse treptat, prin show don’t tell, așa cum și trebuie.
Despre pistolari este și povestea în general, bazată pe dușmănii pe viață și pe moarte, show-down-uri în orășele prăfuite, vânători de recompense și urmăriri „călare” prin deșert (ce-i drept că nu pe cai, din moment ce nu mai există viață biologică, exterminată complet, ci în buggie-uri individuale și într-un fel de trenuri… da, ce poate fi mai western decât atacul asupra unui tren?) și căutări de comori (adică piese de schimb, diferența dintre viață și moarte într-o lume care nu le mai produce).
A, și de trădări. Pentru că, dacă în roman se edifică treptat parteneriate (prietenii?) credibile între indivizi care inițial erau străini sau chiar inamici fermi, nu toți sunt ceea ce par, și mai ales, nici conflictele aparent clare nu sunt… chiar așa. De fapt, într-o întorsătură a la Philip K. Dick, se pune întrebarea și dacă realitatea este ceea ce pare, din moment ce este procesată de niște programe concepute (și poate modificate) de altcineva, iar însăși personalitatea individuală se bazează pe amintiri.
Amintiri despre care apar indicii că au fost alterate. Și, într-un spirit cât se poate de Total Recall și la fel de imposibil de clarificat, pentru personajul principal rămâne deschisă întrebarea: amintirile, redescoperite după erori ce le-au deblocat, ascundeau adevărul (unul care întoarce pe dos niște premise esențiale ale poveștii) sau, invers, ele sunt false pentru că au apărut erori? Și, când într-un grup mic există cert un Iuda, cine o fi el/ea? Iar după ce-l descoperi… era singurul Iuda sau mai sunt active și alte părți interesate, cu proprii lor spioni? Și dintre ele, care-i inamic și care, măcar temporar și circumstanțial, aliat?
Cartea ridică multe astfel de dileme și personajele principale sunt frecvent prinse între alternative la fel de problematice. Ca robot construit și programat să te atașezi de un om, cui îi vei fi alături când izbucnește conflictul între biologici și artificiali? Rasei tale sau „iubirii” tale? Și când vei avea de ales între a fi robot „umanizat”, aspect retrograd, dar care te definește drept conștiință individuală, și a deveni robot adevărat, integrat într-o conștiință colectivă… ce vei alege? Dacă singura soluție de supraviețuire a inteligenței este transformarea într-un monstru infinit devorator de planete… vei lupta pentru viață sau pentru moarte? Inclusiv a ta?
“I waited for the green again. That scant little flash of green as the sun winks out behind the horizon. That’s where the magic was. In the flash. That’s what she said. That’s what she always said.” ― C. Robert Cargill, Sea of Rust
O multitudine de probleme morale și filozofice ridicate de Cargill într-un roman care, nu vă lăsați înșelați de recenzia mea fascinată de ele, nu este vreun Kafka. De fapt, toată această meditație asupra umanității, privită obiectiv din afară, prin ochi robotici, este ascunsă delicat în fundal. Iar în prim plan avem un SF 100% de acțiune, plin de împușcături, urmăriri, bătălii, desanturi, personaje amuzante sau de-a dreptul nebune. Un western cu toate șabloanele sale, parțial parodiate (până și „damsel in distress”, deși este, evident, roboată, iar personajul principal care aleargă să o salveze, Brittle, este tot… damă) și o lume tipic post-apocaliptică, inclusiv cu deșerturi aride, orașe părăsite, tuneluri și scotocit după resurse pentru supraviețuire.
Poate că acest strat de acțiune nu sună prea original – și nici nu este. Dar nu mai contează: Cargill mi s-a părut foarte asemănător cu M.R. Carey nu doar în stilul de scriere, ci și în felul în care recombină (fără reinterpretare, doar cu o ușoară „luare la mișto”) elemente deja arhicunoscute și tot îi iese o poveste foarte alertă și extrem de captivantă. Faptul că dacă le pui cap la cap îți rezultă niște ecuații morale ce îți dau dureri de cap… pentru unii cititori este un binevenit bonus, dar cartea se poate citi și ca pur entertainment de pac-pac.
Scifi amuzant de acțiune ȘI niște PKD-isme iute-de-minte-îmbârligătoare, între aceleași coperte? Un dublu motiv să mai caut și alte cărți de Robert Cargill – cred că tocmai am descoperit un nou autor preferat.
Cât despre legile lui Asimov… rămâne parțial valabilă a treia: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență. Punct.
Și, poate, de la capăt.
Sea of Rust de C. Robert Cargill
One robot’s search for meaning in a world where every human is long gone.
A touching story of a search one robot’s search for the answers in a world where every human is dead.
It is thirty years since the humans lost their war with the artificial intelligences that were once their slaves. Not one human remains. But as the dust settled from our extinction there was no easy peace between the robots that survived. Instead, the two massively powerful artificially intelligent supercomputers that led them to victory now vie for control of the bots that remain, assimilating them into enormous networks called One World Intelligences (OWIs), absorbing their memories and turning them into mere extensions of the whole. Now the remaining freebots wander wastelands that were once warzones, picking the carcasses of the lost for the precious dwindling supply of parts they need to survive.
BRITTLE started out her life playing nurse to a dying man, purchased in truth instead to look after the man’s widow upon his death. But then war came and Brittle was forced to choose between the woman she swore to care for and potential oblivion. Now she spends her days in the harshest of the wastelands, known as the Sea of Rust, cannibalizing the walking dead – robots only hours away from total shutdown – looking for parts to trade for those she needs to keep going.
Hardcover, 312 pagini, 2018, Subterranean Press
(imaginea reprezentativă: ediția 2017 de la Gollancz, paperback, 365 pagini)
Blogul de SeFe 