Ziceam în Topul 10 al armelor SF (de aici) că, înainte de arsenal, cele mai importante în universurile SF sunt în primul rând mijloacele și metodele de transport. Aproape întotdeauna poveștile SF se bazează pe călătorii spre Altundeva și / sau contact cu Altcineva, astfel că frecvent sunt extrem de relevante căile a ajunge Acolo. Și literatura, și cinematografia de gen sunt bogate în nenumărate mijloace SF de transport, unele mai credibile tehnologic (mai ales în hard SF), altele mai puțin, dar amuzante sau memorabile. Așa că… ce-ar fi să vedem o listă al celor mai importante mijloace de deplasare din cultura SF?
10. Enterprise/Millenium Falcon – nave FTL „normale”
Unde „normale” nu înseamnă neapărat credibile în sine (navele FTL nici nu prea sunt, deocamdată, conform fizicii actuale), ci pur și simplu tehnologice – adică nave în sensul pe care îl dăm și acum acestui cuvânt. Nu e neapărat cert că și în viitor vor domina versiuni futuriste ale celor actuale (așa cum nici avioanele stealth de acum nu sunt tocmai versiuni ale triremelor grecești), dar cu siguranță sunt cel mai ușor de înțeles de publicul larg și, nicio mirare, cele mai populare.
De aceea, deși conceptele nu-s tocmai memorabile, unele dintre navele FTL individuale sunt – și au rămas în memoria și inima fanilor. Iar cultural cele mai relevante sunt, tocmai datorită oceanelor de fani, cele din Star Trek și Star Wars (Războiul Stelelor). Adică, da, Enterprise-ul sobrului Picard (pentru generația mea, a lui Kirk pentru altă generație) și Millenium Falcon-ul deloc sobrului Han Solo.
9. Șoimii de vid (Voidhawks) – navele vii
Și nu doar vii, ci și dotate cu o conștiință de sine – deci le-am putea spune navele „trezite la viață”. Conceptul biotehnologiei și al navelor care nu doar se produc, ci se și reproduc, este foarte credibil, pentru că o navă care se vindecă activ, ca un organism, este clar mai fiabilă decât una care trebuie reparată pasiv, de oameni, cu piese. Piese care trebuie produse altundeva și aduse de acolo, în cine știe cât timp – pe când o ființă vie își crește sau reface organele și țesuturile pe loc, pornind de la materiale de bază disponibile oriunde.
Pe deasupra, o ființă vie are deja ca premisă un sistem nervos – premisă care face și mai probabilă dezvoltarea unei individualități și chiar inteligențe. O navă care nu îți este doar mijloc de transport, ci și camarad de greutăți și prieten, precum ne-au fost caii atâtea secole, nu are cum să nu ne sensibilizeze și atragă. Iar cel mai bun exemplu al conceptului mi se par Șoimii de vid din seria Zorii Nopții de Peter F. Hamilton (în română la Nemira, aici), pe care o recomand ca cel mai bun space opera actual.
8. T.A.R.D.I.S.
Cu toate că eu personal nu sunt deloc fan Doctor Who (nici Star Trek, dar asta e, nimeni nu e perfect), serialul a avut un asemenea impact în cultura televizuală încât nu poate fi ignorat mijlocul de transport din el, T.A.R.D.I.S. (Time And Relative Dimension In Space). După cum rezultă și din nume, este simultan o mașină pentru călătorit prin timp și spațiu – de fapt și interdimensional, ceea ce nu are cum să nu-i asigure un loc în top, fiind singura mașinărie cu acest tip de locomoție (cam mumbo-jumbo științific, dar îl trecem aici mai mult pentru faimă).
T.A.R.D.I.S.-urile sunt construite (de fapt se sugerează că sunt crescute, deci cumva ar intra în categoria „nave vii”, deși oarecum și în cele clasice, pentru că au nevoie de ”combustibil”), cu un circuit cameleonic, pentru a se deghiza în orice decor ar ateriza. Și mai celebru este pentru faimoasa descriere „bigger on the inside”, pentru că interiorul este o dimensiune distinctă de exterior și permite un număr infinit de încăperi.
7. Motorul de improbabilitate infinită (Infinite Improbability Drive)
Dacă tot suntem la categoria nave semnificative cultural, dar impresionante științific mai mult ca „mumbo-jumbo”, nu putem să nu includem foarte amuzantul motor improbabilistic din și mai amuzantul Ghid al autostopistului galactic de Douglas Adams (în română la Nemira, aici). Acest motor permite unei nave (precum Heart of Gold din carte) să sară aproape instantaneu în orice punct din spațiu, prin traversarea simultană a fiecărui punct din univers. Evident, sună cam greu de înțeles rațional, ceea ce ar putea avea două explicații: partea cu improbabilitatea, sau faptul că… e gândit doar ca să fie amuzant (și duce într-adevăr la scene hilare, precum cea cu balena).
Totuși, dacă-l privim puțin într-o perspectivă logică, este doar o pervertire satirică a conceptului de punte Einstein–Rosen (sau „gaură de vierme”), o conectare a două puncte distincte în spațiu-timp, care teoretic este posibilă în teoria generalizată a relativității elaborată de Einstein. Oare așa s-a realiza un motor de probabilitate (in)finită, ceva mai puțin hilar? Rămâne de văzut…
6. ”Beam me up, Scotty!” – teleportarea
Dacă tot am vorbit la punctul anterior de salt aproape instantaneu între două puncte din spațiu, pasul următor ar fi, evident, saltul chiar instantaneu. Adică teleportarea, cel mai bine popularizată de Star Trek (da, știți deja că pur și simplu din lipsă de fonduri – nu au avut bani pentru o navetă, așa că a apărut celebra replică ”Beam me up, Scotty!”, în realitate niciodată spusă de Kirk).
Științific vorbind, teleportarea este un proces de deplasare a unui obiect dintr-un loc în altul, mai mult sau mai puțin instantaneu, fără ca obiectul să parcurgă spațiul dintre cele două poziții.
Vestea bună? E… deja posibilă! Oarecum… Mai exact doar cea cuantică, prin care se transmite un bit cuantic (despre un foton) dintr-un loc într-altul, fără a transporta totodată o particulă fizică. Deci deocamdată teleportăm doar informație, nu materie, și nici așa nu se poate cu o viteză superluminică. Dar, cine știe unde va ajunge cândva cercetarea…
5. Porțile
O altă formă de „întrupare” fictivă în SF a posibilităților conferite teoretic de punțile Einstein–Rosen sunt porțile, cel mai bine cunoscute din filmele și serialele Stargate (deși sunt foarte răspândite prin SF în general). Diferența principală față de variantele anterioare este că aici gurile „găurilor de vierme” sunt fixe și pe deasupra necesită construirea și activarea unor aparate (porți), deci ai nevoie și de tehnologie, și de locație.
Ca urmare, și în universul Stargate, și în altele care folosesc respectivul concept, există locații strategice, al căror control asigură ridicarea sau decăderea de imperii. Deloc de mirare, aproape întotdeauna porțile sunt asociate cu războiul (similar echivalentelor terestre, precum Dardanelele, Suezul, Drumul Mătăsii ori petrolul), iar romanele pot să pornească în orice subgen SF (de obicei hard SF sau space opera), dar mai devreme sau mai târziu vor aluneca în military scifi…
4. Shai Hulud
După atâta tehnologie, ba mai credibilă, ba mai puțin credibilă științific, a venit timpul să facem o pauză și să ne întoarcem la origini. Adică simultan la călărie, mijlocul de transport care ne-a decis istoria mii de ani, și… la zei.
Viermii de nisip sunt mega-faună (animale colosale ca dimensiuni) de pe Arrakis (Dune, serie de Frank Herbert apărută în română la Nemira, aici), lungi de până la 400 de metri și cu diametrul de 40, extrem de periculoși, fiind practic inexpugnabili (vulnerabili doar la bombe atomice, și chiar și atunci dificil de ucis, din moment ce fiecare inel în sine este viu și regenerabil) și extrem de agresivi, teritoriali și bine înarmați cu numeroși dinți în formă de pumnale cristaline, de jur-împrejurul gurii circulare.
Sunt însă și un spectaculos mijloc de transport peste inaccesibilele deșerturi aride, greu de străbătut cu vehicule terestre, din moment ce se deplasează extrem de rapid pe sub nisip și, când sunt forțați, și pe la suprafață. Iar probabil sentimentul pe care-l simte Paul Atreides când este inițiat ca fremen prin călărirea unui monstru de 2,4 kilometri este atât de senzațional, încât cert Shai Hulud are un loc asigurat în acest top.
3. Planeta călătoare
De obicei, în SF cosmonauții se îmbarcă într-un mijloc de transport sau altul și părăsesc planeta natală, pentru a călători către alte planete. Dar ce faci atunci când ai de evacuat o întreagă civilizație, nu doar câțiva astronauți? Cum îi ridici pe toți „la ceruri”? Sună aproape imposibil și, la anumite niveluri tehnologice, chiar este. Și chiar dacă ar exista tehnologia pentru mega-nave de ajuns pentru toți, resursele necesare pentru a le fabrica ar secătui Terra.
Dar… de ce să lași planeta în urmă? Nu ar fi mai fezabil la consumul de resurse, mai rapid per total și, sincer, mai comod pentru toată lumea, să muți planeta în sine? Cu toate că pentru generația actuală conceptul a fost popularizat de Pământul Rătăcitor (Wandering Earth) al lui Liu Cixin, ideea nu e chiar așa de nouă. De exemplu, încă din anii 70, Niven o folosea în seria Lumea Inelară (în română la Paladin, aici) pentru a evacua civilizația Păpușarilor din fața unei catastrofe galactice – iar la el nici măcar nu e vorba de o singură planetă, ci de un întreg sistem. Și în literatura română ideea a fost destul de timpurie, de exemplu în Doando de Anania și Bărbulescu (1965).
În fond, și în prezent ne deplasăm continuu cu Pământul în jurul Soarelui, așa că… nici măcar nu-i o idee prea șocantă.
2. Whorl – navele generaționale
Și totuși, uneori nu ai capacitatea tehnică de a deplasa planeta din fața unei catastrofe globale – așa că salvezi civilizația expediind în cosmos doar o „sămânță” de lume. O navă gigantică și simultan o lume în miniatură, care asigură aceleași sisteme naturale și condiții funcționale precum planeta natală, ca și suficient spațiu și diversitate socială pentru menținerea în viață a unei civilizații vii cultural și genetic.
Cu toate că nu e neapărat cea mai practică versiune de călătorit prin spațiu, în primul rând este credibilă din perspectiva științei actuale, din moment ce nu necesită viteze supraluminice (doar foarte multă răbdare, întinsă pe multe generații) și, în teorie, ar cam fi posibil de construit și la nivelul cunoștințelor noastre. În al doilea rând, conferă premisele unor SF-uri absolut fascinante prin complexitatea și bogăția societăților, simultan futuriste și decadente, motiv din care navele generaționale au fost destul de des folosite – cel mai captivant, după mine, în seria Soarelui Lung, de Gene Wolfe (în română începută, dar neterminată, la editura Alexandria).
1. (ne)Moartea
Spuneam la teleportare că deocamdată e posibilă doar cea cuantică, în care nu se transmite materie (ceea ce poate nu vom reuși niciodată), ci informație. Principiul este magistral valorificat drept formă de deplasare de Richard Morgan în seria Carbon Modificat (în română la Paladin, aici), unde, prin stocarea spiritului într-o memorie corticală, care poate fi inserată în alt corp, moartea devine un detaliu, iar viața se află la doar o reactualizare distanță (pentru cine își permite).
Omenirea s-a răspândit în mai multe colonii prin spațiu, dar călătoriile interplanetare rămân la fel de prohibitive în timp și resurse ca și în prezent (un viitor foarte probabil, de altfel), astfel că transferul digital al conștiinței devine principala metodă de „salt” între lumi. În timp ce cu nave spațiale o deplasare ar dura decenii sau secole, mintea unui individ, care este doar informație, poate fi transmisă instantaneu pe altă planetă. Iar acolo este implantată într-un corp disponibil (eventual „de împrumut”), conform cu tehnologia memoriei corticale, deja existentă. Și gata, ai călătorit printre stele.
Acum, de ce am denumit eu acest punct (ne)moartea? Pentru că, dacă vă amintiți Magicienii de Christopher Priest (apărută în română la Nemira), acolo, deși era vorba de clone, apare o dilemă filozofică extrem de dureroasă ce se aplică și aici: când treci în alt trup, te-ai transferat sau, de fapt, tu ai murit și noul trup, chiar și cu vechea minte, este alt individ, cu aceeași memorie?
Deplasare instantanee, dar poate că și definitivă…
Imaginea reprezentativă de Michael L. Hiraeth de la Pixabay
Blogul de SeFe 