Recenzii

Odiseea pe repede înainte, cu vrăjeală, hummus și o leacă de bataie – ”The Empire of the Dead” de Phil Tucker

La fel ca întreaga mea generație (copiii cu cheia de gât din anii ‘80), fascinația pentru imaginația în formă literară mi-a fost încurajată, foarte timpuriu, de Legendele Olimpului de Alexandru Mitru și de versiuni simplificate ale Odiseii. Pentru mine, prima literatură fantasy de fapt. Și primul erou-aventurier tipic acestei literaturi (quest fantasy, dar nu știam pe atunci) – cu mult, mult înainte să descopăr fantasy propriu-zis vreun deceniu mai târziu, în capitalism (la Nemira mai exact, cu Proscrișii de Clayton Emery).

Recent, „setea” de mitologie greacă rescrisă modern mi-a fost reaprinsă de excelentul roman Circe de Madeline Miller (în română la Paladin, aici), pe care îl recomand cu entuziasm, așa că nici nu se putea o mai fericită întâmplare decât să dau peste The Empire of the Dead de Phil Tucker. Care, de principiu, este despre Acharsis și Jarek și Akkodaisis și Nekuul… dar să fim serioși, este un fantasy despre Ulise și Hercule.

(Fac o mică paranteză pentru a preciza că prefer termenul Ulise, nu Odiseu, din două motive: (1) am crescut cu Ulise, deci efectiv cuvântul Odiseu mie nu-mi spune nimic; și (2) suntem popor de gintă latină, istoric și cultural mi se pare corect să păstrăm versiunea romanizată.)

Mai bine zis, Empire of the Dead ar fi un fantasy despre Ulise și Hercule, dacă ar fi fost amândoi semi-zei (fii de zei, ceea ce Ulise nu a fost) și dacă și-ar fi trăit poveștile în Mesopotamia. Pentru că romanul se desfășoară într-un fundal și context mitologic pur mesopotamian, spre încântarea mea – întotdeauna mi s-a părut că avem parte de exces de mitologie nordică în fantasy, dar un grav deficit de Orientul Mijlociu. Iar aici Tucker (un anglo-brazilian, ce o mai însemna și asta!) ne oferă tot tacâmul: ziggurate, orașe-stat, fiecare cu propriul zeu, nivel tehnologic pre-antic, sandale, sulițe și care de luptă. Plus (ne)morți. Din belșug.

Ceea ce m-a fermecat cel mai tare a fost că ne oferă senzația de mult pierdută a amestecului credibil și cotidian de sacru și profan: zeii trăiesc la propriu în templele din vârful zigguratelor (notă: chiar așa credeau mesopotamienii), își conduc popoarele ca niște monarhi supranaturali, se implică direct în viața supușilor lor și trebuie hrăniți, altfel își pierd puterile. Prin sacrificii, firește, dar și (o idee mai comună cu Neil Gaiman decât mitologia sumeriană, ce-i drept), prin credință. Zeii în care oamenii nu mai cred… aici nu mor, dar intră în „comă”.

Iar romanul se petrece fix într-un astfel de context: se numește Împărăția Morților fiindcă zeii s-au stins, din necredință, dar și ca urmare a unui complot pe care nu-l voi descrie pentru a evita spoilerele. În lipsa lor, lumea s-a dereglat: morții umblă absolut natural printre vii (chiar dacă se descompun în continuare, ceea ce duce, evident, la imagini deloc plăcute), nu ca orori, ci ca lucrători și ostași, prin sălbăticie hălăduiesc demoni-fiare (iar la oraș demoni miștocari) și orașele state sunt reunite sub călcâiul dictatorial al singurei zeități care nu poate muri, Moartea, și a fiicei sale, auto-proclamată împărăteasă.

Dictator care domnește nu doar prin sacrificii umane, ci și prin… propagandă și vânarea disidenților. Dar, mai ales, din foame de magie, prea puțin rămasă în lume, prin vânarea altor semi-zei. Motiv din care intră în scenă… Ulise. Acharsis, cică, dar să fim serioși: este Ulise, îmbătrânit, sictirit, ratat și sărăcit după ce tocmai a dat faliment. Fiindcă i s-au înecat, la propriu, corăbiile prin care făcea negoț.

Așa că, după 20 de ani, se gândește să-și facă puțin ordine în viață și să-și viziteze iubirea vieții, pentru a-și cere iertare fiindcă a abandonat-o ca să se țină de aventuri. Numai că aici Ulise este caracterizat nu doar de agerimea minții, viclenie și șmechereală, ca cel grec, dar și de un extraordinar (și semi-zeiesc) noroc. Însă cum în lumea antică totul era văzut ca aflat în balanță, norocul său general este echilibrat, din când în când, de un și mai extraordinar ghinion. Care transformă reuniunea din rece în… tragică de-a dreptul. Și care-l obligă, pentru prima oară în viața lui, să-și asume răspunderea pentru cineva (ce-i drept că mai degrabă împins de la spate de Anarra, fosta – și cam și prezenta – iubire).

Așa că nu are încotro decât să apeleze la ajutorul lui Hercule (Jarek), cândva prieten apropiat, în momentul de față plin de ură și resentimente față de cel pe care-l consideră vinovat pentru halul de degenerare în care a ajuns lumea (da, vicleniile lui Ulise nu dau întotdeauna rezultatele scontate, iar uneori consecințele sunt nu doar dezastruoase, ci și globale). Și de aici începe o aventură pe foarte repede înainte (în sensul bun), sau, cum spunea alt cititor (pe storygraph), ”Gilgamesh Meets Oceans 11”.

Nu o să dau detalii despre intrigă în sine (întotdeauna am considerat nu numai că o recenzie nu trebuie să fie rezumat, dar și că în acest caz nu mai merită să fie numită recenzie, nici autorul altceva decât… entuziast). Ce pot însă spune este că ritmul este extrem de alert și acțiunea din belșug (inclusiv destule scene „de bătaie”, din moment ce toată lumea pare convinsă că cel mai bun argument e violența); iar în combinație cu scurtimea romanului (166 de pagini, fix cât trebuie pentru o astfel de poveste de tip heist), autorul menține control complet asupra narațiunii și nu-i dă deloc ocazia să „băltească”. Un mare și frecvent defect prin fantasy, de altfel, mereu în risc de lăbărțeală. Și de exces de descrieri, de care, din fericire, Tucker nu suferă deloc, preferând să meargă pe un singur și foarte clar quest.

De fapt, că veni vorba de descrieri, și personajele sunt destul de sumar conturate; dar nici nu ar avea nevoie de mai multă profunzime. Mai întâi, pentru că, similar mitologiei, sunt doar niște „purtători de poveste” (spre mulțumirea mea, care în cărți vreau poveste în primul rând); iar în al doilea rând, fiindcă sunt evident Ulise și Hercule, așa că nu au nevoie de construirea personajului. Le cunoaștem deja istoricul, slăbiciunile și punctele forte, aici e suficient „vârful icebergului”.

Ceea ce nu-l face mai puțin uman pe narator, adică Ulise (Acharsis). Nu are nevoie să ne povestească detalii despre caracterul său, pentru că acestea se conturează foarte clar din modul în care acționează și reacționează. Din faptele sale ne dăm seama treptat ce frustrări, regrete și tristeți îl apasă, ce speranțe și iubiri îl mai animă, dar și ce-l entuziasmează și ce-l sperie. Excelentă respectare a principiului show don’t tell, felicitări domnului Tucker.

Personajul secund, Hercule (Jarek), are însă o poveste care ne este treptat spusă chiar de el. Treptat, fiindcă relațiile dintre personaje se schimbă de-a lungul cărții, un alt lucru pe care l-am apreciat: Empire of the Dead este în primul rând despre intrigă, iar în al doilea despre relații umane; adică exact cele două elemente pe care le consider vitale într-o carte SFF. Și foarte bine că ne-o spune, pentru că o parte din ea este îngrozitoare (are o scenă pe care o consider printre cele mai horror și tragice din viața mea și o să mă hăituiască mult de acum înainte) și felul în care o narează, durerea din gesturi și cuvinte, este de-a dreptul cinematografică (o poți „vedea”).

Secund am zis, și nu secundar, pentru că secundare sunt cam toate personajele; ceea ce nu înseamnă că nu-s foarte vii și credibile. De fapt, chiar am remarcat și apreciat cât de bine a știut Tucker să scrie personaje feminine: are o tânără plină de entuziasm și combativitate, dar aceasta este construită ca o femeie plină de avânt, și nu doar ca un bărbat cu nume feminin, cum ar fi făcut majoritatea autorilor de sex masculin; are personajul „mamă”, dar aceasta, deși ESTE o victimă, nu este DOAR o victimă. Pe lângă faptul că ea devine forța motrice a aventurii (bărbații tind să se descurajeze, dar ea rămâne fermă și în cele mai grele momente), nu ezită, la nevoie, să pună mâna pe o suliță pentru a-și apăra familia. Și avem și personajul femeii în vârstă, „Maica Tereza” dispusă să se sacrifice pentru credința ei și pentru salvarea altora, dar nu e deloc exagerată sau șablonardă.

Firește, dincolo de personaje și poveste avem și lume. Spre încântarea mea, una de Orient Mijlociu și atât de convingătoare, încât singura problemă pe care o am cu romanul este… coperta. Mi-a fost imposibil să mi-i imaginez pe Acharsis și Jarek atât de albi ca în ilustrație: în mintea mea au fost constant măslinii la piele și negri la păr, precum și cu o atitudine mai caldă și pasională  (în bine,  dar și în rău) decât cea nordic-rece sugerată de artistul grafic.

Cât despre worldbuilding, am apreciat și faptul că bizara Mesopotamie amestecată și suprapusă cu intarsii de infern este văzută prin ochii personajelor, nu omniscient și auctorial, astfel că o parte din misterele sale sunt treptat descoperite, dar multe dintre ele rămân doar văzute. Sau nici atât. Lumea în sine rămâne mai degrabă misterioasă și cu atât mai fascinantă, iar unele dintre elementele cheie ale poveștii nu sunt explicate niciodată. Pentru că unele sunt deja cunoscute personajelor, așa că nu au nevoie să și le explice;  iar pentru altele nu au avut nici ei timpul sau ocazia să le deslușească, așa că mistere rămân pentru totdeauna (sau cel puțin până la volumul următor, din moment ce Empire este prima dintr-o trilogie).

În rezumat, un quest (și heist) mitologic ultra-alert, cinic, dark și pe alocuri horror, cu personaje pline de slăbiciuni și o lume misterioasă și în general nedescoperită. Ce să vrei mai mult de la un fantasy fără alte pretenții decât acțiunea captivantă?

Un pic de simț epic. Ei bine… v-am spus că, pentru a confrunta cu minime șanse Moartea și Împărăția Morților, Ulise și Hercule trebuie să adune în jurul lor și alți semi-zei? Și să-i convingă să se ridice la luptă, după ce 20 de ani s-au ascuns, înfricoșați și hăituiți de vânători profesioniști de semi-zei? Deci da, treptat romanul devine și epic.

Dacă se încheie glorios, tragic sau la fel de mediocru precum viața (antică) în general… o să vă las să descoperiți și singuri. Eu am treabă: să caut și restul cărților scrise de Tucker.


The Empire of the Dead

(The Godsblood Trilogy #1) de Phil Tucker

Acharsis has always loved long shots. But even with a perfect scheme and a handpicked squad of godsblooded grifters and fighters, breaking into the undead lord’s Akkodaisis’ ziggurat is suicidally impossible. Good thing Archarsis is a fallen demigod with more than one trick up his sleeve…

Unpredictable, fast paced, and packed with memorable characters, The Empire of the Dead is a gripping tale of revenge replete with demons, ancient magic and a high stakes heist.

Kindle Edition, 166 pagini, 2017

%d blogeri au apreciat: