… și nu, partea cu „foc mistuitor” nu se referă la partide fierbinți de sex (mai ales că-s mai rare decât în primul volum) și nici măcar la cine știe ce pasiuni telenovelistice de amor și jale. De fapt, dacă ar fi să preiau un citat drag tabloidelor românești, „nu o să-ți vină să crezi la ce se referă!”
Așa că va trebui să citiți în continuare ca să aflați…
…. dar nu mai departe de aici, fiindcă este o calitate mult „prea principală” a romanului (scuzați exprimarea) ca să nu încep cu ea: „foc mistuitor” se referă la ochelarista, cam tocilara, stângacea și, cel puțin în particular, mai degrabă timida Cardenia Wu. Mai cunoscută întregii omeniri, răspândite pe toate planetele Interdependenței, drept Împărax Grayland a II-a.
Unul dintre cele mai credibile personaje feminine din SF, tocmai pentru că ne prezintă foarte realist cât de inadecvați sunt indivizii, chiar și cei mai inteligenți și simpatici, pentru funcțiile care reunesc autoritatea supremă de stat și religioasă. Fiindcă, să fim serioși, niciun împărat din istorie (sau împărăteasă) nu s-a ridicat vreodată complet la nivelul așteptărilor; nici nu ar avea cum, iar la cei despre care am rămas cu această impresie trebuie să-i mulțumim propagandei cronicarilor subiectivi și a bisericilor deloc dezinteresate.
Întâmplător, Cardenia este și mai nepotrivită pentru post decât mulți alții, în primul rând fiindcă nu a crescut drept aristocrată și moștenitoare (ceea ce știți deja din prima carte a trilogiei, Prăbușirea imperiului, la Nemira aici), iar în al doilea rând fiindcă este femeie. Într-un viitor în care femeile chiar ocupă posturi de importanță enormă, conduc imperii, case nobiliare, corporații, biserici și flote, dar tot mai au de demonstrat „că pot”. Tocmai de aceea, toată lumea o subestimează și uite așa avem parte de un final surprinzător, spectaculos și memorabil, în care zăpăcita ajunsă accidental stăpâna întregii umanități devine… foc mistuitor.
O să înțelegeți voi acolo, nu fac spoiler, dar pot spune că a fost o flamă cât se poate de satisfăcătoare.
Bun, dar despre ce este până acolo, până la sfârșit? În rezumatul rezumatului, toate planetele locuite ale Interdependenței (denumire deloc întâmplătoare, din moment ce cam toate-s nelocuibile în sine și depind unele de altele pentru resurse și supraviețuire) sunt legate exclusiv prin Flux (un mumbo-jumbo ridicol din perspectiva fizicii, dar s-o lăsăm așa, Scalzi nici nu pretinde că ar fi scris o carte serioasă), iar acesta… se cam duce pe apa sâmbetei.
De unde și primul motiv al comparației cu Dune: conectarea prin călătorii interplanetare depinde de o resursă unică, iar controlul ei și al punctelor strategice (Arrakis și mirodenia acolo, „găvanele” Fluxului și, de fapt, Fluxul însuși, aici) este cel mai important lucru din univers. Atât de important, că și acolo și aici transporturile se întrepătrund cu religia și totul, de la politică la bani, depinde de cine controlează deplasarea.
Al doilea motiv este punctul forte al acestui volum secund, chiar și mai mult decât în prima carte din serie (de asemenea recomandabilă), și anume casele nobiliare și comploturile tot mai ticăloase, mai sângeroase și mai îmbârligate. Precum imperiul lui Herbert, și imperiul de aici este unul feudal, bazat pe monopoluri ale unor Mari Case; și tot ca și acolo, acestea sunt dispuse la orice pentru avere și putere, dar și efectiv din mândrie prostească, și au vendete seculare și multi-planetare.
Ca să nu mai spun că, tot ca în Dune, deși mult mai puțin relevant în imaginea de ansamblu, personajul principal devine profet. Dar cam atât, de unde și titlul cu „Dune for dummies”: în ciuda scheletului inspirat copios din capodopera din 1965, trilogia lui Scalzi nu e deloc vreun monument al SF-ului, nu se ia în serios și va fi cert uitată în maxim 5 ani. Și nu avem, nici eu, nici Scalzi, nici restul cititorilor vreo problemă cu acest fapt, din moment ce din start așa și este asumată: doar o carte (și serie) lejeră și captivantă, de loisir. Iar în afară de resursa strategică de transport, eroul devenit împărat-profet și „jocul tronurilor”, Scalzi nu se complică să adauge și tot enormul și profundul eșafodaj conturat de Herbert. Ceea ce, mă repet, nu-i o problemă, fiindcă nici nu vizează aceleași centre ale creierului.
Ci pe cele mult mai ușor de excitat, cu sânge, ură, violență și sex. Da, inclusiv oralul din titlu, băgat mai degrabă din senin și de altfel între două domnișoare (cred că și de rase/culori diferite), și inclusiv și cu mai multe relații și partide homosexuale de ambele sexe. Aspect destul de reușit, din moment ce nu sunt prezentate nici ca vreo minune, cum exagerează unii autori, nici ca vreo oroare, cum se tulbură alții ceva de speriat, ci pur și simplu ca ceva în fond banal și irelevant pentru povestea de ansamblu – așa cum sunt și în realitate, unde nu de aceasta sau din insuficientă pudoare cad și se ridică imperii.
Iar apropo de imperii: nu aș vrea să fac spoiler prea mare, dar cei care au citit deja prima carte și-ș familiari cu Interdependența o să fie entuziasmați de introducerea (deocamdată mai mult ca sugestie) și a altor… jucători. Ca să nu zicem omeniri, că s-ar putea ca exprimarea de mai sus, „întreaga umanitate”, să fie incorectă; probabil ne vom lămuri mai bine în volumul 3 dacă e de bine sau de rău, dar a fost un joker foarte inspirat introdus de Scalzi în și-așa deja haotica dezagregare a lumii „normale”. Poate că o catastrofă nu vine niciodată singură, sau poate că la greu apar prieteni noi… o să vedem. Eu sincer de-abia aștept urmarea.
Oricum, să revenim la haos: majoritatea cărții este dedicată mai puțin protagonistei, dezvoltată suficient în volumul prim – aproape că nu mai apare, doar mai „aterizează” pe ici pe colo, prin punctele esențiale, și-i dă pe toți pe spate cu câte o surpriză (inclusiv pe cititor). Aproape tot romanul este dedicat intrigilor între familii nobiliare (inclusiv antagoniștii deja cunoscuți, care dovedesc a avea o familie și mai extinsă, și mai ticăloasă și enervantă, deși părea greu de crezut că ar fi posibil); apoi sub-intrigilor din ele, comploturilor, anti-comploturilor, sub-comploturilor și câteodată pur și simplu întâmplărilor (ne)fericite, toate încununate din când în când de câte un twist pe cât de surprinzător (în general și ucigător), pe atât de entuziasmant sau, dimpotrivă, descurajant.
Scalzi ne poartă printr-un montagne-russe al trădării și infidelității – și foarte bine face, că a fost incredibil de captivant. Pe alocuri și de enervant, dar în sensul bun: ajungi să urăști cu pasiune personaje și evenimente, sau să-ți reproșezi singur(ă) că te-ai lăsat înșelat de așteptări, ori, dimpotrivă, să ai îndoieli peste îndoieli. Un excelent simulator de curte neo-medievală, cu mize mortale, care-i va încânta mai ales pe fanii RR Martin sau Lawrence.
Sefiștii propriu-ziși s-ar putea să-i găsească și destule defecte: după cum ziceam, toată povestea cu Fluxul e ridicolă în pseudo-știința sa și mai degrabă un MacGuffin; lipsa cam a orice SF, de fapt, dincolo de decor (și mă refer efectiv la decor, adică habitate); spre deosebire de prima carte, lipsa și a elementului exploratoriu (se deschide o sub-intrigă de explorat o planetă, dar se fâsâie repede și dezamăgitor – e doar pretext pentru introducerea cuiva); niște scăpări „de anticipație” cât casa (de ex. se maschează o crimă cu un cadavru fără cap, pentru a nu fi recunoscut – de ADN cred că au uitat în viitor, săracii); tehnologia viitoare e și ea cvasi-inexistentă. Și tot așa.
Dar nici nu mai contează. Clar, cu această serie Scalzi nu și-a propus să scrie SF „serios”, profund sau ancorat în știință. Și-a propus doar să se / să ne distreze (nu în sensul umoristic, ci de captivant) și i-a ieșit excelent: am citit romanul într-o seară, cu sufletul la gură, și de-abia aștept urmarea. Iar uneori mai avem nevoie și de SF light, care să ne amintească de vârsta când o carte scifi ne făcea să exclamăm „Ce tare!”.
Așa că, atunci când vă simțiți prea apăsați de greutăți și un hard scifi pare mai degrabă corvoadă decât ispită, puneți mâna și citiți seria lui Scalzi. O să uitați de toate și o să vă pese, o seară, două, trei (că e subțirică, nu durează mult), doar de Cardenia cea anxioasă, dar surprinzătoare, de lordul ei pletos (cred), simpatic și zăpăcit, de contesa cea rea, care se bagă între ei și vrea să-i omoare cât mai dureros cu putință, de prinții pasionați de curse de Formula 1 și femeile dure pasionate de box și (separat) de sex cu avocate, de contrabandiști, pirați și junghere-n coaste. Doar floretele și muschetele lipsesc, însă avem la schimb cardinali și fantome. Din belșug.
Bestseller New York Times & USA Today. Continuarea romanului Prăbușirea imperiului (Premiul Locus 2018).
Interdependența, imperiul interstelar al umanității, e pe marginea prăpastiei. Fluxul – calea de a călători între stele – e pe cale de dispariție, lăsând sisteme și civilizații întregi în izolare absolută. Împăraxul Grayland a II-a e gata să ia măsuri extraordinare ca să ajute omenirea să supraviețuiască, chiar dacă cei din jurul ei cred că amenințarea e doar un mit.
În afara dezastrului iminent, există și amenințarea unui război civil dus în saloanele celor puternici, în piețe sau în lăcașurile de cult, la fel de violent ca cel dintre navele spațiale. Împăraxul și aliații săi sunt înțelepți și plini de resurse, dar la fel sunt și dușmanii lor – iar conflictul va cuprinde întreaga umanitate ca un foc mistuitor.
„După o zi în care se tot ascunsese și se furișase împreună cu mercenarii, chestiune prea supărătoare pentru a fi povestită sau chiar readusă în gânduri, Nadashe ajunse la bordul cinciarului personal al mamei sale, Poți da toată vina pe mine. Lui Nadashe i se părea o extravaganță aproape de neconceput faptul că mama ei folosea un cinciar ca să se deplaseze de la un sistem solar la altul, dar, pe de altă parte, mama ei nu locuia cu adevărat niciunde altundeva. Cinciarul era casa ei, chiar și atunci când era parcat pe orbita planetei Terhathum. Nu cobora niciodată pe planetă și nici în Basantapur, cel mai mare oraș de pe planetă. Ei bine, așa a fost înțelegerea, își zise Nadashe. Tata a luat planeta Terhathum. Mamei i-a rămas restul universului.“
ed. Nemira, 2020, paperback, 272 pagini, traducere Nina Iordache
Blogul de SeFe 