Da, știu: pe cei mai mulți vă sperie (de fapt, de la un punct încolo mă includ și pe mine, deci ne sperie) conceptul de hard SF, care în zilele noastre e departe de popularitatea pe care o avea cândva; dar, stați liniștiți, hard-ul de aici nu se referă la supradoze de fizică, matematică și astronomie, ci efectiv la cât de concret e totul.
Seveneves este una dintre cele mai concrete cărți pe care le-am citit eu vreodată: totul este atât de ancorat în realitate, încât simți că poți pune și tu mâna pe pereții reci ai stației spațiale, auzi aerul care șuieră când e smuls de vid și mirosi metalul încins și stropii de sânge care plutesc în imponderabilitate, printre lacrimi.
Și frica. Este un roman care include multe feluri de frică, în doze variabile și cu percepții variabile – clar nu este vreun cyberpunk amuzant, precum Snow Crash (de la același autor, recenzie aici). Oricum, nici nu avem golani rebeli (punks) pe aici – personajele sunt numeroase, dar toate aparțin unor elite: savanți, astronauți (și cosmonauți / taikonauți), geneticieni, piloți de avioane de vânătoare, magnați ai afacerilor extra-planetare și… președinta Statelor Unite.
Ce avem însă în Seveneves și sunt sigur că la fel va simți oricare cititor care a lecturat ambele romane, este un Marțianul (apărut tot la Paladin, link aici), extins în mai multe dimensiuni, în timp (milenii, mai exact) și în multitudinea și complexitatea provocărilor.
Iar când spun dimensiuni multiple mă exprim cât se poate de literal, din moment ce toată acțiunea se petrece pe orbită, în spațiul cosmic; motiv din care o să ajungeți, înainte să vă dați seama, să gândiți cu naturalețe în mai multe axe decât x și y. De fapt, de aici vine partea din titlu cu „hard SF” – lui Neal Stephenson îi iese cel puțin la fel de bine ca lui Andy Weir trucul de a ne strecura printre rânduri o grămadă de știință, fără a ne face vreun moment să ne simțim depășiți.
Nu este deloc nevoie să fi făcut Politehnica pentru a citi cu plăcere romanul – cu toate acestea, la sfârșit veți rămâne un cititor mai deștept și mai informat. Cu o înțelegere poate nu profundă, dar suficientă, a numeroase noțiuni de astronomie, statistică, fizică și, mai ales, inginerie aerospațială. Fiindcă în Seveneves nimic nu este total independent, ci totul se leagă și mereu personajele trebuie să jongleze simultan cu mai multe variabile – în timp ce Universul clar „ține cu ursul”.
Așa că să nu vă așteptați să respirați vreo clipă în timp ce o citiți (e o cărămidă de carte și tot am devorat-o în trei seri), din moment ce o să fiți constant cu sufletul la gură, asaltați de un suspans cât se poate de elevat (și ca altitudine, și fiindcă toți sunt cele mai strălucite minți ale omenirii), dar nu mai puțin percutant. Și da, percutant va fi un termen bine de reținut, aplicându-se aici de la micro-meteoriți la pistoale și de la replici la sfredeliri de comete și asteroizi.
Iar suspansul nu bate deloc pasul pe loc: cuvântul cheie al cărții (de unde și constanta comparație favorabilă cu Marțianul) este ”supraviețuire”. O supraviețuire nu doar a unui om, ci a întregii umanități (ce-i drept, în sume din ce în ce mai mici – de la miliarde, la… numere cu o singură cifră). Și o supraviețuire sub un constant asediu al provocărilor tehnice și astronomice, rezolvate (sau nu) prin ingeniozitate, inițiativă și, dacă e să folosim un termen drag jumătății masculine a poporului român, meștereală. Avem parte de o grămadă de meștereală sub presiune și este la fel de satisfăcătoare și realistă ca și a lui Weir.
De fapt, că tot vorbim de lucrări comparabile, mie Seveneves mi-a adus aminte destul de mult și de trilogia Marte (Roșu, Verde, Albastru) a lui Kim Stanley Robinson, fără să fie însă și plictisitoare (ca acea serie celebră – dar sunt convins că Stephenson nu se va afla niciodată în aceeași propoziție cu „plictisitor”). Pentru că, în esență, este tot povestea unui efort colectiv și pe termen foarte lung (generații) de „terraformare”. Ghilimele datorându-se faptului că, în primele două părți (din trei la Seveneves), vorbim de o terraformare a vidului, nu a unei planete (iar în a treia parte, de terraformarea… Terrei). Omenirea se vede nevoită să se refugieze de urgență pe orbită, așa că nu are de ales decât să își construiască acolo, de la zero, o lume de locuit. Mai bine zis, un roi de lumi, dar o să vă las să descoperiți în carte teoria bancului de pești.
Aici, în „terraformarea” orbitei doar cu resursele extrem de limitate disponibile, Stephenson dă dovadă de o imaginație tehnică debordantă. Nu știu dacă are studii de inginerie (am verificat, are o licență în geografie și una în fizică), dar cei de la NASA ar trebui să-i citească romanul cu mare atenție: este plin de idei originale, ingenioase și perfect realizabile pentru habitate orbitale. Și niște manevre de „zbor” în vid spectaculoase și palpitante, deși… cred că NASA ar prefera să evite așa ceva.
Din fericire pentru cititorii amatori de acțiune și din nefericire (considerabilă) pentru personaje, Neal Stephenson este la fel de ingenios și în constantele nenorociri pe care le toarnă asupra lor, și în nenumăratele feluri de moarte pe care acestea și-o găsesc. Un alt aspect extrem de realist: foarte mulți dintre noi uităm cât de ucigător este spațiul cosmic și cât de ușor te omoară acolo orice neatenție, întâmplare sau defecțiune. Din punctul meu de vedere nu vreo dovadă de cruzime a autorului, ci un omagiu binemeritat la adresa curajului astronauților reali.
Curaj de altfel extrem de prezent și aici, nu de puține ori dincolo de limita unde mai poți face diferența între eroism și prostie. Iar și iar, bărbați și femei trebuie să ia decizii dureroase, deseori conștiente, prin care pun în balanță viața mai multor oameni cu cea a câtorva și… ajung la concluzia rațională.
Nu toți, ce-i drept, fiindcă și în privința oamenilor Stephenson este cât se poate de realist – ba chiar cinic pe alocuri. Avem parte și de eroi, dar și de lași; și, mai ales, avem parte de eternul contrast dintre inteligența unor indivizi sclipitori (luați câte unul/una) și spectaculoasa prostie a mulțimii pe care o alcătuiesc atunci când gândesc și simt colectiv.
De altfel, o parte a cărții care m-a entuziasmat considerabil a fost cea când numărul astronauților a depășit masa critică de la care apare… politica. Iar de acolo degenerează rapid într-un efect „bulgăre de zăpadă” (plus „efect al aripii de fluture”) cu dezastruoase consecințe pentru toată lumea. Dar și cu palpitante intrigi și jocuri de putere, lovituri și contralovituri de palat (de stație spațială, mai bine zis), crime, trădări, torturi, canibalism și piraterie, spionaj și excesiv de mult orgoliu.
Pentru că Stephenson înțelege, în mod evident, nu doar fizica în mai multe dimensiuni și astronomia, dar și psihologia maselor, puterea mass-media (și social media) și diferențele culturale și de personalitate care duc la reacții foarte diferite ale unor oameni diferiți, confruntați cu același eveniment. Mai ales când respectivul eveniment este nu doar catastrofal, ci de-a dreptul apocaliptic, și include nu doar pierderea omenirii, dar și a Lunii și Pământului.
Fără să avem capacitatea de a pleca spre alte stele. Cum ați reacționa la așa ceva? Dar la iminenta moarte a tuturor celor dragi? Neal Stephenson ne oferă mai multe răspunsuri, din numeroase perspective, din moment ce utilizează o pleiadă de personaje (de ambele sexe și provenind din mai multe culturi). Iar „utilizează” este un termen cheie, pentru că nu le dezvoltă mai deloc, ci le folosește mai mult ca vectori ai acțiunii (da, o să tot auziți de vectori și delta-uri în carte, dar într-un mod captivant) și ca „ferestre” prin care să privim afară, spre norul de roci care a fost cândva Luna.
Tocmai de aceea, se remarcă în mod special și atrag simpatia cititorului două personaje: Sean Pabst și Doc Dubois. Da, v-ați prins, vorbim de fapt de Elon Musk și Neil DeGrasse – numele sună similar și personalitățile sunt atât de asemănătoare modelelor din realitate, încât cert Stephenson nici nu a avut vreun moment intenția să-și ascundă sursele de inspirație.
Și foarte bine a făcut, fiindcă așa îi ies două personaje foarte bune: din moment ce au deja personalitatea profund conturată (că le-o știm), scriitorul le-a (și s-a) eliberat ca să le pună la treabă. Unul dintre ele este principala „voce al rațiunii” care ne duce de mână prin poveste și ne face să o înțelegem științific, iar celălalt apare când te aștepți mai puțin, ca o spectaculoasă întrupare a imprevizibilului și spiritului antreprenorial dus la extrem – adăugând o doză de „sare și piper” unei distribuții, per total, cam unidimensionale. Acum, sper totuși că Musk și DeGrasse nu au citit cartea, ca să nu descopere ce s-a ales de personajele lor…
Vestea bună pentru noi: au ieșit memorabile.
Vestea proastă pentru personaje: după cum spuneam, este o carte cu multe momente înălțătoare, scene spectaculoase și improvizații ingenioase, dar este și o carte cu multă, foarte multă moarte. Și cu suficientă prostie pentru a dezechilibra geniul echipei de specialiști, cu ticăloșie în balans cu eroismul și cu eșecuri din belșug – unele inimaginabil de catastrofale în consecințe.
Per total, Seveneves este o carte în care totul are proporții epice: de la fundal (spațiul cosmic) la participanți (întreaga omenire); de la gravitatea consecințelor la energia, inteligența și curajul aruncate în luptă pentru a le combate; și de la multitudinea de provocări neașteptate la complexitatea soluțiilor disperate.
În plus, mai are și cratori, ofidieni și nați. O să descoperiți voi ce sunt – și o să vă placă.
Pământul arăta ca și cum l-ar fi atacat un zeu înarmat cu un aparat de sudură, ciopârțindu-l la întâmplare și lăsând în urmă dare subțiri, incandescente.
Pământul e o bombă cu ceas. În scurt timp, tot ceea ce înseamnă viață va deveni scrum și cenușă. N-ai unde să fugi, n-ai unde să te ascunzi, n-ai motive să speri că într-o bună zi o poți lua de la capăt.
În orice caz, nu pe planeta ca ți-a fost casă și care, în curând, se va transforma în crematoriu. Spațiul cosmic pare singura soluție. Dar există riscul ca oamenii să nu știe să renunțe la jocuri de putere și ambiții nici măcar când de asta depinde supraviețuirea propriei specii.
editura Paladin, 2018, hardcover, 960 pagini, traducere de Ona Frantz
Blogul de SeFe 