Recenzii

Prins între credință și rațiune, „Un străin în Olondria” de Sofia Samatar nu este un roman, ci o experiență

Cu cât știi mai multe, cu atât înțelegi mai bine că nu știi nimic”, ar fi spus Socrate, conform lui Platon – și nu este nicio ironie în faptul că revelația unui filosof care nu a scris niciodată nimic se potrivește atât de bine unei cărți despre scris cărți. Cu cât Jevick, personajul principal, află mai multe, cu atât înțelege mai puțin; deloc de mirare că este, și el, și cititorul, „un străin”.

Romanul fantasy al Sofiei Samatar nici nu spune o poveste – el încearcă să simtă o experiență: cea a imersiunii într-un mediu lingvistic și cultural complet străin și a sentimentelor contradictorii rezultate. La fel cum este și o metaforă a încercării de maturizare a unui adolescent rămas fără tată și cu o mamă (chiar două, de fapt) incapabilă să îl ghideze într-o lume prea modernă pentru simplitatea ei de la țară. Motiv din care este înghițit fără scăpare și devorat de un Oraș prea viu și prea copleșitor – cam ca Florent în Le Ventre de Paris a lui Zola.

Sau, pentru cei mai puțin interesați de speculațiile filozofice ori de naturalismul francez de fin de siècle, dar mai pasionați de turism, experiența șocului cultural al sosirii într-o țară profund exotică, în care nimic nu se potrivește propriilor obișnuințe. Romanul poate fi foarte bine citit drept expresia fantastică a călătoriei de auto-descoperire a vreunui vestic în India, cu dezvățarea treptată de reflexele occidentale prea cerebrale și „dresarea” pas cu pas întru trăirea nefiltrată a vieții, pur și simplu.

Cum eu însă fac parte mai degrabă din categoria Woody Allen-ilor care despică firul intelectual în patru, nu am putut să nu o percep drept o traducere poetică a dilemei care a dominat Iluminismul și în prezent revine fix pe dos: dihotomia dintre credință și rațiune (dihotomie pe vremea lui Voltaire, că în secolul XXI Credința contraatacă! zdrobitor și revine spre monomanie). Probabil că asocierea cu iluminiștii francezi nu (mi-)a răsărit întâmplător în minte, din moment ce pe atunci Parisul trecea printr-o dublă fascinație: cea față de Istanbul și cea față de „le bon sauvage” – nobilul sălbatic al lui Rousseau.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 0*-pwz5zBp7SNTv9OB.jpg
Jevick din Tyom, un „bon sauvage” fascinat de cărți

Iar la Samatar le avem pe amândouă, în contrast una față de cealaltă și iluminându-se reciproc. Poate că Olondria în ansamblu e un fel de India a mogulilor, dar capitala sa, enormul, maiestuosul și copleșitorul port Bain este, foarte clar, Orașul-Orașelor: Bizanțul, Constantinopolul, Stambulul, Londra, Calcutta, Delhi.

Spuneți-i cum vreți: indiferent de epocă și limba stăpânilor săi, este același arhetip de megalopolis Axis Mundi, unde se întâlnesc toți și toate. Iar prin experimentarea sa directă, cu simțurile și minunările unui nobil sălbatic încă necorupt de civilizație, Samatar nu doar că-i amplifică impactul direct, copleșitor și imposibil de procesat; ci ne și lasă pe noi, cititorii, să-l vedem prin lentilele necolorate ale minții protagonistului și să-l percepem fiecare altfel, cu propriii ochelari culturali.

Numai că, dacă v-am creat impresia că Străinul este cumva similar SF-urilor antropologice ale Ursulei K. Le Guin, în care descoperim culturi extraterestre precum niște savanți exploratori, îmi cer scuze și rectific. Jevick, iar prin ochii săi cititorul, nu descoperă niciodată cu adevărat și nu înțelege niciun moment cultura olondrienilor. De fapt, el „plutește” superficial pe ea, bombardat cu detalii pentru care nu are (și nu avem) contextul necesar, așa că tot ce face este să se lase purtat; nu de un curent, ci de un adevărat torent al evenimentelor, unele puse în mișcare tocmai de el. Mai exact, de prezența sa, din moment ce este un actor pasiv și doar treptat începe să priceapă, cât de cât, ce a provocat.

În realitate, „străinul” descoperă și simte nu o cultură, ci credințele ei – conectate direct la irațional și la inconștient (poate colectiv și comun tuturor, chiar și „străinilor”, sau poate nu, depinde ce părere aveți despre teoriile lui Jung). Credința nu are nevoie de context cultural pentru a fi simțită. Ea este pasiune; incontrolabilă, dar perceptibilă total și absolut – una cu care adolescentul Jevick se luptă pentru a nu se lăsa copleșit de ea, așa cum, normal la vârsta lui, duce de fapt și o luptă imposibil de câștigat cu toate felurile de pasiuni.

Și, ca oricare dintre noi, este prins într-un vârtej contradictoriu. Cum să-și modeleze personalitatea în timp ce se maturizează? Spre rațiune, ori spre pasiune? Spre trăirea profundă a sentimentelor, ori spre înțelegerea modului de funcționare a lumii și oamenilor, dincolo de aparențe? Aparențe pe care, repet, nici nu le înțelege – dar tocmai din experimentarea lor realizează treptat că și lucrurile de la sine înțelese în acea „acasă” lăsată departe sunt, de fapt, tot doar niște convenții sociale, cu la fel de puțin sens intrinsec.

La prima vedere, autoarea ne ușurează navigarea prin aceste dileme cu „personificarea” lor foarte clară, sub forma a două credințe în conflict mocnit: una orală și hedonistă, care îmbrățișează pasiunile, alta scrisă, „a Cărții”, ascetică și plină de (auto)interdicții. De unde evidenta mea comparație cu India de Nord, unde se amestecă și azi, frecvent conflictual, islamul și hinduismul, sau cu mogulii musulmani care încercau în Evul Mediu să domine din vârful unei piramide majoritar hinduse.

Ba chiar ne face aluziile și mai transparente, din moment ce credința poporului are ca imagine centrală o zeiță ambivalentă, simultan a morții și iubirii (inspirată evident din Kali), iar religia nou-venită, bazată pe o carte sfântă și interpretarea sa, este „a Pietrei” (de altfel și aici neagră și venită din cer, precum Kaaba din Mecca). Dar învățăm o lecție dureroasă: concluziile bazate pe aparențe sunt greșite. Jevick se simte mai apropiat de țăranii simpli și generoși, „hindușii” oprimați de pumnul de fier al minorității „musulmane” – și devine, mai degrabă fără voia lui, un simbol și un catalizator al revoluției religioase indigene.

imagine de ArtTower@Pixabay

Dar chiar așa să stea lucrurile? Oare nu la fel de manipulatori și corupți sunt și aliații săi? Oare nu cumva e mai degrabă prins într-o înfruntare politică, unde credința este doar un pretext pentru preluarea puterii și a bogățiilor țării, de către părți interesate și nu chiar așa de îndepărtate de Palat? De fapt, deloc îndepărtate de Palat? Și ce efecte va avea o revoltă a analfabeților fanatici, fie ei și de bună-credință, împotriva celor educați, școliți tocmai prin cărțile pe care și Jevick le iubește atât de mult?

Firește, nu o să vă ofer aici răspunsurile: aș face spoiler și oricum și lui Jevick îi ia sute de pagini nu ca să le găsească, ci doar să le bănuiască. Așa că o să vorbesc mai degrabă despre celălalt filon esențial al cărții: iubirile tragice. Iubiri interzise, care nu se cuvin sau efectiv nu sunt posibile – și totuși există și ard, pasional și dureros.

Mai multe dintre ele sunt descrise în legende și povești pe care le aude protagonistul (nu întotdeauna le și înțelege semnificația), pentru că Samatar folosește deseori narațiunea în ramă (poveste în poveste, cu succes variabil în funcție de apetența cititorului la divagații – iar divagație este un cuvânt cheie la Samatar). Dar nu despre ele este vorba, ci despre dragostea experimentată direct de Jevick, pentru care distruge o țară, o istorie, o credință și o civilizație; și alta, epistolară aș zice, pe care o percepe indirect, din suferința altora. Într-un fel, dușmani care-l țin captiv, dar de fapt la fel de prizonieri obligațiilor sociale și mai degrabă tovarăși de drum pe calea suferinței.

Amândouă poveștile de iubire din carte sunt la fel de imposibile: una este despărțită de hotarul dintre viață și moarte (în cazul lui Jevick iubirea este, și metaforic și literalmente, o bântuire care mai degrabă îl îngrozește), cealaltă de abisul imposibil de traversat al diferenței (prea mari) de vârstă.

Extrem de diferite, dragostea tragică a unui puștan zăpăcit și incoerent pentru o pescăriță blestemată, pe care nu o va avea niciodată, respectiv cea a unei aristocrate educate și raționale pentru un teolog care fuge de ispită peste mări și țări; dar în același timp extrem de asemănătoare în sentimentul sfâșietor de clar în ambele situații: regretul pentru ce ar fi putut fi, dar nu a fost să fie.

Mi-e imposibil să ofer mai multe detalii fără a face spoiler, din moment ce și în carte ambele povești sunt devoalate extrem de lent și din frânturi puse cap la cap aproape detectivistic de Jevick; dar sunt memorabile în sublinierea unui adevăr dureros: există uneori șanse la fericire care trec neobservate,  complet ratate. Definitiv. Persoane pe lângă care trecem întâmplător doar o dată, deși ar fi trebuit să fie mai mult, mult mai mult.

imagine de ArtTower@Pixabay

Ceva potențial atât de excepțional încât nu poate fi descris în cuvinte (decât de Eminescu poate), dar ratat pentru totdeauna, din vina proprie a lui Jevick – fără măcar să realizeze. Din concentrarea pe alte priorități, care retrospectiv par greșite, îndrumate de orgoliu, sau de lipsa de curaj, ori de „setea de mărire” și setea prea neostoită de cunoaștere și învățătură – așa cum tot doar retrospectiv înțelegerea altor elemente, care au părut irelevante la vremea lor, îi iluminează ce ar fi putut să fie.

Este o carte tristă, tare tristă, Străinul în Olondria, la care probabil nu puține cititoare vor plânge; fiindcă în fond exact despre ce ne avertizează titlul chiar este romanul: despre înstrăinare, despre singurătatea în care te simți tot mai străin(ă) de tot și toate, despre imposibilitatea de a împăca și mintea și inima.

Despre încercarea mereu ratată de a cuprinde toată poezia vieții și morții între câteva litere, pe-o hârtie.


Premiile World Fantasy și British Fantasy

O carte este o fortăreață, un loc al plângerii, cheia către deșert, un râu fără poduri, o grădină de lănci.

Jevick, fiul negustorului de piper, a crescut cu povești despre Olondria, un tărâm îndepărtat și fascinant, unde cărțile sunt obiecte obișnuite, nefiind atât de rare ca în țara lui.

După moartea tatei, noile responsabilități îl vor conduce pe tânăr pe tărâmul acela la care visase cu ochii deschiși întreaga copilărie. Prins în lupta dintre cele mai puternice culte religioase ale imperiului, Jevick va înțelege ce înseamnă arta și viața, căminul și exilul și limitele celei mai seducătoare dintre vrăjitorii: cititul.

editura Paladin, 2019, hardcover, 400 pagini, traducere de Alexandra Fusoi

se poate cumpăra de aici

%d blogeri au apreciat: