Top 10

Top 10 preferatele mele Fantasy (altele)

Sunt de peste 3 decenii cititor pasionat de SF&F – era de așteptat deci să am preferatele mele.

Așa că m-am gândit să le împărtășesc și cu voi, într-o mini-serie de 4 topuri: am început cu preferatele mele de la cele două edituri de gen care mai există în prezent (Paladin aici și Nemira – aici, cu regrete că nu mai avem și Millenium, care a fost la același nivel calitativ cu ele, iar Tritonic a avut doar o zvâcnire scurtă, dar spectaculoasă, prin 2007 cred, sub Michael Haulică), apoi un top fantasy (în general) și altul SF, cu restul din ce am citit eu (netraduse ori de pe la alte edituri, nespecializate pe gen, precum Leda, Trei sau Alexandria).

Nu întâmplător am tot repetat „mele”: (1) sunt evident topuri pur subiective, „preferatele” și nu „cele mai premiate”, „cele mai relevante istoric” sau „cele mai vândute”; (2): nu sunt la solicitarea (sau cu știința) niciunei dintre editurile menționate și nu reprezintă publicitate.

Dacă e să mă uit pe listă, aș concluziona că eu prefer cărțile complexe, profunde, întunecate sau melancolice, deseori cu o doză de (pseudo)mitologie, bogăție mare de detalii și un grad foarte ridicat de originalitate (cam toate sunt ori unice, ori „prototipul” din care au luat naștere subgenuri întregi).

Dincolo de aceste „cerințe” obligatorii, o să mă limitez la fiecare la doar câte o propoziție pentru de ce – fiindcă altfel aș umple pagini întregi și ar ieși un volum, nu un top.

Am preferat să folosesc titlurile în engleză, pe de o parte fiindcă eu așa le-am citit pe absolut toate 10 din această listă (chiar și pe cele traduse pe la noi), pe de altă parte pentru un aspect unitar (altfel ar fi ieșit o ciorbă romgleză).


10. Scourge of the Betrayer de Jeff Salyards (SUA – military fantasy)

Se spun multe despre Imperiul Syldoon și fioroșii săi ostași, temuți de toți pentru viclenia și cruzimea lor. Se zice că devorează bebeluși, virgine și poate chiar propriile mame. Arkamondos, un scrib tânăr și cam prea intelectual, bănuiește că reputația lor negativă a cam fost exagerată, dar e pe cale să afle pe propria piele.

Angajat să țină cronica unei bande de veterani Syldoon, Arki devine simultan fascinat și înspăimântat de liderul lor enigmatic, căpitanul Braylar Killcoin. Un mercenar secretos, bântuit de fantomele celor pe care i-a ucis cu buzduganul său magic, Braylar a omorât deja un scrib pentru impertinență… iar Arki ar putea fi următorul.

Să scrie memoriile morarilor și negustorilor fusese plictisitor, dar sigur. Să fie parte dintr-o misiune misterioasă, alături de veterani duri și sângeroși – o șansă să rămână în istorie drept cronicarul unei aventuri excepționale… doar dacă supraviețuiește destul cât s-o scrie.

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că este ce ar fi trebuit să fie Cronicile Malazane: are o temă similară (un grup militar de elită, pe cont propriu, mai degrabă renegați și instrumente voluntare sau nu ale unui imperiu malefic împotriva vecinilor mai mult sau mai puțin nevinovați) și la fel și abordarea: cititorul este aruncat direct în acțiune fără să știe nimic despre fundal și destul de mult (aici peste două treimi din carte), nu are de ales decât să se lase purtat de curentul narativ printr-o poveste excepțională și o lume foarte originală, dar nu cât să devină de neînțeles. Spre deosebire de Erikson, însă, Salyards nu-și sufocă cititorul cu valuri de detalii inutile, ci le dozează cât se poate de rezonabil.


9. Grim Company de Luke Scull (UK – grimdark fantasy)

Diferența dintre un erou și un criminal este doar capacitatea de a-și justifica faptele. Dar a început Era Pieirii. Așa că nu mai există eroi…

În urmă cu cinci veacuri, lumea a fost distrusă în războiul cu zeii. Pentru a se elibera de tiranii divini, o cabală de vrăjitori s-a revoltat și i-a atacat în ceruri. Au câștigat, dar au plătit scump: au provocat un cataclism global.

În prezent, lumea șchioapătă către final. S-au ridicat cetăți distopice, conduse fiecare de către unul dintre Lorzii Vrăjitori. Corupți, cvasi-nemuritori, mult prea puternici, cei care cândva au luptat ca să elibereze lumea sunt ocupați să se războiască între ei, în timp ce restul oamenilor de-abia supraviețuiesc.

În această lume sumbră se ridică Davarus Cole, un tânăr obsedat de eroism și aventuri, dornic să se remarce. Într-o seară, intră în confruntare cu autoritățile și este deportat rapid din cetate – într-un hinterland încă frământat după cataclism, unde cadavrele zeilor zac sub țărână, iar din ele se scurge la suprafață magie sălbatică.

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că este cea mai bună alternativă la grimdark-ul dur al lui Abercrombie, cu protagoniști antipatici și antagoniști empatizabili, o situație politică foarte complicată și o lume nemiloasă, dominată de imoralitate și cinism – plus un stil de scriere foarte bun, alert și clar. Dar mai ales pentru că, deghizat transparent cu alt nume, ni-l aduce înapoi pe Logen Nouă-Degete (și, nu chiar la fel de identic, pe Glokta)!

recenzie pe larg aici

o regăsiți și în Top 10 grimdark fantasy


8. The Vagrant de Peter Newman (UK – dark fantasy)

Bărbatul nu are alt nume decât Rătăcitorul. Nu are prieteni și nu vorbește. Străbate singur pustietățile unei lumi răvășite de războiul cel de pe urmă, fără nimic altceva decât o raniță, o sabie și un prunc.

Merge spre Cetatea de Aur, ultimul bastion al omenirii, pentru a le oferi arma care ar putea sfârși conflictul. Sabia-i plânge, întristată de stricăciunea scursă între lumi prin breșa care a frânt un imperiu etern și tânjind să lupte cu demonii invadatori.

În cerurile de deasupra Cetății de Aur, în palatul din nori, Cei Șapte revin la viață. Numai că ei sunt departe, iar drumul până acolo e plin de monștri și diavoli…

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că proza lui Newman este poetică, melancolică și deprimantă – dar nu și lentă sau blândă, ci suprapusă unei intrigi pline de acțiune, viclenii, bătălii și răsturnări de situații, alianțe și loialități mereu în mișcare. Lumea este foarte originală, cu unii dintre cei mai bizari, stranii, fascinanți și memorabili antagoniști (pe care nu poți să nu-i și admiri și sunt punctul forte al seriei) și reușește să prezinte, cu mult curaj aș putea spune, ambele perspective ale unui conflict genocidar.

o regăsiți în topul cărților pe care le-aș dori traduse și în Top 10 grimdark fantasy și Top 10 fantasy pentru războinici


7. Malice de John Gwynne (UK – epic fantasy)

Regatele Exilaților au un trecut violent, în care oștirile oamenilor și ale uriașilor s-au înfruntat și au înroșit țărâna cu sânge. Deși clanurile uriașilor au fost de mult înfrânte, ruinele cetăților lor încă se înalță peste tot prin țară. Dar acum giganții încep să se trezească, pietrele să plângă cu sânge și wyrmi monstruoși să adulmece pe la hotare.

Marele Rege Aquilus îi adună pe toți monarhii umani la sfat, pentru a crea o alianță necesară supraviețuirii în vremurile grele care se anunță. Unii sunt sceptici, ocupați cu propriile conflicte de graniță și cu ciocnirile cu pirați și uriași.

Dar există o profeție care vestește că, în numele întunericului și luminii, se vor înfrunta doi eroi: Soarele Negru și Luceafărul. Ar trebui căutați și găsiți, pentru că, dacă apucă Soarele Negru să se înalțe primul, omenirea se va nărui în praf și pulbere.

Se apropie ceva mult mai îngrozitor decât războaiele dintre simplii oameni…

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că este o excelentă alternativă la ASOIAF, cât așteptăm după Vânturile iernii. Are o „colecție” memorabilă de personaje care se aliază, atacă, asasinează, trădează, pleacă genunchiul sau pierd capul și tot așa, o spectaculoasă explozie de multiple perspective narative (POV), din absolut toate clasele sociale, lupte din belșug, ticăloși credibili și umanizați (cu băieți foarte buni și onorabili în tabăra celor răi, respectiv băieți răi care luptă pentru tabăra bună), personaje care se schimbă de-a lungul cărților, rase primordiale, demoni și… multe altele, ca orice epic fantasy care se respectă.

recenzie pe larg aici


6. Elric of Melniboné de Michael Moorcock (UK – (anti)heroic fantasy)

Iată povestea lui Elric, zis Ucigașul de Femei! Povestea iubirii lui pentru Cymoria și a rivalității cu vărul său Yrkoon, o confruntare care a dus la incendierea Orașului Viselor, distrus de barbarii din Regatele Tinere.

Elric, albinosul cu ochii roșii, moștenitor al unor puteri pe cale să se stingă, cu o sănătate precară, susținut doar de droguri. Un erou nepotrivit în acest rol.

O poveste despre emoții monstruoase și ambiții înalte, vrăjitorii și trădări, agonie, groază și plăceri – o aventură care-l va bântui pe Elric și în cele mai întunecate coșmaruri ale sale.

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Probabil pentru că Elric, (precursorul evident al celuilalt spadasin cu părul alb și împărtășind același nom-de-guerre – „Lupul Alb”), este un anti-erou extrem de ambivalent.

Într-o lume fantasy destul de clasic împărțită în alb și negru, el nu este deloc evident de-o parte sau alta a demarcației. Disprețuit, alungat, urmărit de comploturi și nevoit să bată lumea largă în exil, alături de sabia sa devoratoare de suflete, Elric este simultan un ratat și un caracter slab, dar și un războinic feroce și… un caracter puternic. Depinde pe cine întrebi și în ce moment.

onorabilă mențiune în topul badass


5. Black Company de Glenn Cook (SUA – military fantasy)

Mercenari în slujba Doamnei, soldaţii Companiei Negre sunt angajaţi în luptă împotriva Rebelilor Rozei Albe. Sunt bărbaţi duri, căliţi în bătălii şi mândri de stricteţea cu care îşi îndeplinesc orice contract. Doamna e Răul însuşi, dar nici falşii discipoli ai Rozei Albe, reîncarnarea unei eroine moartă de veacuri, nu-s cu nimic mai prejos în această privinţă.

Felcerul-cronicar Cobe, vrăjitorul zbanghiu Un-Ochi, la fel de năzdrăvanul Spiriduş, dar şi enigmaticul Corb trec prin aventuri, miracole, cruzimi, vrăji, răsturnări de situaţie – pe scurt, un fantasy frust, fără menajamente, în care lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau doar negre.

În română a apărut la editura Millenium (nu mai au site spre care să ofer link)

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că ne oferă o lume fantasy foarte realistă și cât se poate de credibilă, întunecată și aspră – cu certitudine nu una de poveste. Și mai credibile sunt personajele și relațiile dintre ele, motivate de toată gama de sentimente umane, de la iubire la ură, de la răzbunare la lăcomie și de la lașitate la devotament. Prinse fără scăpare într-o matrice de interacțiuni interumane încrucișate pe toate dimensiunile, care oferă un teren excelent pentru intrigi imposibil de ghicit.

Și pentru că nimeni nu este (doar) ceea ce pare, nimeni nu este clar bun sau rău și nu există eroi, ci doar niște supraviețuitori cinici, aflați de-o parte și cealaltă a unor conflicte prea mari pentru ei.

recenzie pe larg aici

și o regăsiți în Top 10 badass și Top 10 fantasy pentru războinici


4. The Thousand Names de Django Wexler (SUA – flintlock fantasy)

Căpitanul Marcus d’Ivoire lâncezea într-o garnizoană colonială îndepărtată, atunci când fanaticii religiei locale au masacrat autoritățile vordaniene și s-a trezit ultima redută a civilizației. În fruntea unei adunături de soldați pe care nu i-au vrut alte unități, despărțiți de speranța supraviețuirii de un întreg deșert potopit de hoarde de zeloți și triburi de nomazi, conduse de un lider misterios, capabil să fie prezent în mai multe locuri deodată.

Winter Ihernglass a pretins că e bărbat și s-a înrolat în armată pentru a fugi de trecut; tot ce-și dorește e să treacă nebăgată în seamă – numai că se remarcă în luptă prin dârzenie și inteligență, așa că se trezește avansată rapid în grade tot mai înalte și înconjurată de oameni tot mai fideli.

Ultima speranță disperată, pentru ei toți, este să fie salvați de straniul și aparent nebunul colonel Janus bet Vhalnich, trimis de Ducele de pe Urmă în vâltoarea rebeliunii, oficial pentru a-l recupera pe monarhul marionetă local, dar în realitate pentru a-l înlătura din grațiile regelui. Și, cu voia Domnului, pentru a muri, pentru că cineva din anturajul său este agentul Ducelui și ascunde secrete demonice. Cu toate că Vhalnich dovedește că e capabil să câștige bătălii miraculos, ofițerii săi încep treptat să-l suspecteze că de fapt are alte ținte, în tărâmuri supranaturale….

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că ne oferă o lume flintlock fantasy (un subgen excelent, dar care lipsește la editurile românești) foarte credibilă și bine legată, cu aluzii evidente la cea reală din perioada napoleoniană (deloc abordată de fantasy pe la noi, inclusiv în traduceri – iar eu am fost întotdeauna un fervent filo-Napoleon); pentru că acțiunea, de toate felurile, de la bătălii la dueluri magice, bubuie continuu, personajele principale sunt excelent conturate (inclusiv Winter, singurul personaj feminin care m-a convins într-o ipostază militară), scriitura este alertă, răsturnările de situație surprinzătoare, iar sistemul magic bazat pe o premisă care m-a convins și fascinat.

o regăsiți în topul cărților pe care le-aș dori traduse și în Top 10 personaje feminine credibile și Top 10 fantasy pentru războinici


3. Jonathan Strange & Mr Norrell de Susanna Clarke (UK – gaslamp fantasy)

În 1806, în toiul războaielor napoleoniene (nota mea: de data acesta privite din tabăra anti-Napoleon), oamenii sunt convinși că magia a pierit de mult din Anglia – până când solitarul domn Norrell își arată puterile și devine imediat celebru.

Apoi mai apare un magician: tânărul și impetuosul Jonathan Strange. Devine ucenicul lui Norrell și împreună își folosesc puterile împotriva francezilor. Dar Strange e tot mai atras de formele sălbatice și periculoase ale magiei, cu riscul de a pierde nu doar parteneriatul cu Norrell, ci tot ce-i este mai drag.

(a apărut în română, dar la o editură pe care nu o voi recomanda niciodată, datorită celor mai inimaginabil, șocant de proaste traduceridescrierea de aici e tradusă de pe Goodreads)

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că este absolut devoratoare ca atenție: la fel cum Strange este în pericol să se piardă pentru totdeauna în lumea zânelor deloc prietenoase, la fel și cititorul descoperă că-i este imposibil să mai iasă din lumea cărții – nu o poate lăsa din mână, iar dacă o părăsește puțin pe noptieră, nu-i va ieși din minte.

Este o lume atât de profund și complex construită, încât simți mereu că mai există straturi nebănuite de descoperit – și ai dreptate, pentru Susanna Clarke ne creează cea mai convingătoare și stranie lume a zânelor, cu propriile sale legi de funcționare, cu altă morală și altă percepție a timpului și istoriei – o alteritate pe cât de stranie, pe atât de credibilă (faerie e cu totul alt tip „zânesc” decât zânele noastre – uneori mi se pare că ar fi mai bine traduse cu iele).

Și pentru că este un excelent exemplu de gaslamp fantasy, alt subgen foarte bun și total absent la noi, chiar și în traducere. (dacă gaslamp fantasy sau flintlock fantasy îți sună confuz, ai aici un ghid de subgenuri fantasy)


2. Blood Song de Anthony Ryan (UK – military epic fantasy)

Am luptat în bătălii care au lăsat în urmă sute de leşuri, dar despre ele n-a rămas scris nici măcar un singur cuvânt. Ordinul nostru luptă, însă adesea luptă în umbră, fără glorie sau răsplată. Noi nu avem stindarde.

Aceasta este povestea lui Vaelin Al Sorna, abandonat la vârsta de zece ani de către tatăl său la poarta mânăstirii unui ordin de preoţi-războinici. Aici, alături de alţi băieţi de vârsta lui, este educat printr-un regim brutal – unde preţul eşecului este adesea moartea – pentru a ajunge preot al Ordinului Credinţei Unificate a Tărâmului. (hm, eu am citit-o în engleză și zău că nu preot mi s-a părut că a ajuns, eventual călugăr…)

Menirea sa este de a apăra Credinţa cu tăişul sabiei, fiind şi soldat pentru armata Tărâmului. Vaelin se trezeşte implicat într-un război în care va fi arma letală a Ordinului şi unica speranţă a Tărâmului.

a apărut în română la editura Trei, aici

De ce? Pentru că Vaelin Al Sorna, Ucigașul Speranței, este prototipul marțial perfect, iar eu nu cred că am mai citit vreodată o carte care să surprindă atât de bine „dresarea” minții militare, camaraderia care se dezvoltă treptat între oameni care inițial nici nu se simpatizau, dar luptând împreună devin ”frați”, traumele provocate de duritatea cazonă, dilemele și suferințele morale de a lupta pentru ”ce trebuie”, chiar și atunci când pare mai degrabă (și probabil este) de partea răului.

Mai ales, să descrie cum se simte să crești într-un regim totalitar/fundamentalist, spălat pe creier și fără altă valoare decât unealtă. Mai bine zis armă, bună doar pentru ucis oameni nevinovați și apoi de aruncat la groapa de gunoi a istoriei.

Cum se simte să ajungi să-ți urăști familia, să-ți pui la îndoială credința, să nu poți avea încredere în nimeni. Să fii cel mai bun la ceva groaznic, dar care deja te lasă indiferent – crima, individual sau în masă.

Să lupți alături de niște oameni buni, care sunt în același timp o întruchipare a răului…

o regăsiți în topul cărților fantasy pentru războinici


1. The Name of the Wind de Patrick Rothfuss (SUA – high fantasy)

Într-un târguşor uitat de lume, hangiul Kote duce un trai searbăd, învăluit de întreita tăcere a Pietrei de Hotar. Lucrurile se schimbă însă când la han îşi face apariţia Cronicarul, un învăţat hotărât să scoată la lumină trecutul misterios al hangiului. Căci Kote este nimeni altul decât Kvothe, cel mai mare (anti?)erou al vremii sale, alchimist priceput, ibovnic iscusit şi muzician desăvârşit, Kvothe Neînsângeratul, Kvothe Ucigaşul-de-Regi.

Dornic să lămurească adevărul din spatele propriei legende, Kvothe îşi deapănă povestea, de la copilăria într-o trupă de artişti ambulanţi şi anii de mizerie petrecuţi ca orfan pe străzile unui oraş înţesat de primejdii, până la nemaipomenitele peripeţii ca învăţăcel la marea Universitate, locul unde ştiinţa se împleteşte cu magia. Iar, dincolo de toate pluteşte o abia-ghicită ameninţare…

(nota mea: a apărut în română la Rao, de unde am preluat descrierea, dar atât de uluitor de prost tradusă, că-i efectiv neinteligibilă: am aruncat ambele volume la gunoi, deși n-au fost ieftine. Nimic la Rao nu e ieftin, în afară de traducerile catastrofale și atitudinea față de cititori – pardon, cumpărători, că doar așa ne vede Rao. Revoltător…)

mai multe pe Goodreads, aici

De ce? Pentru că este un bildungsroman excelent: fantastic, dar perfect credibil. Călătorim alături de Kvothe nu doar printr-o lume bine construită, ci și prin viața sa de la cerșetor muritor de foame (la propriu), până la bard, poet, magician și spadasin celebru, iar apoi înapoi la un simplu hangiu rămas fără puteri. Prin traumele, anxietățile, suișurile și coborâșurile minții și sufletului unui anti-erou cu multe defecte, a unui ”punk” în eternă confruntare și cu societatea, dar mai ales cu propriile-i trăiri, puteri și slăbiciuni.

Un fantasy al efortului și voinței, nu al miracolelor și nașterii cu semn în frunte; al învățării lente, cu greșeli și triumfuri, de meșteșuguri perfect (pseudo)științifice (învățăm alături de el o grămadă de magie – de fapt pseudo-fizică); un fantasy al artei, muzicii și poeziei, al iubirii dificil de exprimat și al urii mult prea ușor de manifestat într-o lume a șantajului, furtului, violului, intrigilor, rasismului și corupției. O lume în care (anti)eroul se oțelește și supraviețuiește, dar nu fără sacrificii și înfrângeri…

Și pentru că este (în original, adică engleză), scrisă absolut minunat – doar Gene Wolfe îl depășește pe Rothfuss la magia scriiturii. Atât de minunat, că au trecut 10 ani de când așteptăm următoarea carte, dar încă simt că merită așteptarea.

recenzie pe larg aici

o regăsiți în topul cărților fantasy pentru războinici


imagine reprezentativă de Mystic Art Design @ Pixabay

descrierile la romanele traduse sunt preluate de pe site-urile editurilor românești; la cărțile care nu au apărut la noi, descrierile sunt preluate de pe Goodreads și traduse de autorul articolului


Ep. I: Topul meu 10 Paladin

Ep. II: Topul meu 10 Nemira

Ep. III: Topul meu 10 Fantasy (mai sus)

Ep. IV: Topul meu SF (va urma)

%d blogeri au apreciat: