O s-o zic pe de-a dreptul: Mai târziu ar fi putut fi cea mai bună carte a lui Stephen King din ultimul deceniu. Cu certitudine, este de departe cea mai amuzantă de la Misterul Regelui încoace, plus cea mai bine scrisă de la Străinul și Doctor Sleep (toate la editura Nemira, colecția Armada). Nu și cea mai originală – sau măcar originală orișicât, dacă e să fim sinceri. Dar nu aceasta a fost problema.
Să începem însă cu părțile bune: pentru scriitori și, cu atât mai mult, pentru scriitorii familiari și cu „bucătăria” din spatele scenei editoriale, este absolut hilară. Pentru că funcționează simultan pe două niveluri: unul al poveștii horror propriu-zise, care nu este deloc umoristică (deși nici chiar așa „de groază” pe cât ne-a învățat Regele) și unul meta, care este pură parodie.
Atât la adresa lui însuși, cât și la lumea literară de dincolo de scris, adică a agenților și editorilor. Faptul că-i dedică lui Chris Lotts (la momentul acesta probabil cel mai tare agent literar din lume) o carte în care agenții literari sunt alcoolici, și-o trag cu același sex, își înșală publicul spre binele lor (al agenților, ce credeați?) și ajung să băloșească și să facă pe ei la azil… a făcut-o și mai hilară – și acum sunt convins că domnul Lotts are un simț al umorului extrem de bine dezvoltat și „ține” la multe.
Apoi, că tot vorbeam de Chris Lotts, care-i are în portofoliu și pe King și pe Nea Martin (printre alte vedete literare – lista e lungă și spectaculoasă), Regele nu se jenează și trece la pasul următor, persiflarea autorilor „monștri sacri”. Un personaj memorabil este un scriitor extrem de celebru, domnul Regis Thomas, care atâta se câcâie scriind la ultimul roman din seria sa celebră încât… moare înainte să-l termine. Spre disperarea agentului său, dispus din această cauză la metode neortodoxe pentru a-l contacta dincolo de moarte – firește, cu niște consecințe nefaste. Așa că, fiind evidentă săgeata, presupun că și R.R. Martin are un simț al umorului foarte bun sau că-i iartă multe lui King.
Oricum, probabil l-ar consola faptul că Regis este, muuult mai evident… chiar Regele (ta-da-dam, joc de cuvinte mai puțin subtil în română decât în engleză). Care Rege nu are nicio milă față de vedetismele unui scriitor celebru și-și face tizul fictiv de râs, cu tot cu tabieturile sale penibile. Pe care cei care au citit Misterul Regelui (autobiografia sa pe care o recomand cu vârf și îndesat) le vor recunoaște cu ușurință – lor le dau doar un exemplu: scrie în garaj, unde și-a amenajat un birou. Da, acel birou în care recunoaște că se bețivănea și droga (King, Regis nu recunoaște nimic în afară de cât de genial era). Revenim.
Iar după hilara terfelire a agenților și scriitorilor, nu scapă de ironizare nici publicul cititor. Ahtiat după serii nesfârșite, cu povești trase de păr și personaje complet ridicole, dar pline de mușchi, nuri, mistere paranormale și tentații languroase. Și suficient de naiv încât să înghită pe nerăsuflate și să facă bestseller o carte proastă, doar pentru că i s-a zis că e bună și are pe copertă un anumit nume.
Dar să încheiem cu partea meta: romanul este o excelentă parodiere cvasi-răutăcioasă a lumii literare, care m-a amuzat teribil, dar are în prim-plan și o poveste propriu-zisă, nefiind vreun Misterul Regelui (v-am zis că-l recomand? Vă mai zic!) Și, că tot spuneam că revenim: alcoolismul are un rol major și persistent în curgerea și declanșarea evenimentelor – încă un act de curaj și asumare al lui King, în fond, într-o carte în general plină de bravură (pe care numai un Rege și-ar permite-o fără să suporte consecințe de la editori și public).
Un element narativ familiar prin romanele sale, dar tot foarte bine folosit, ca întotdeauna. Cum la fel de familiare mai sunt și altele, de unde „acuza” mea de mai sus de lipsă de originalitate. Nu față de alții, că nu copiază pe nimeni, ci față de el însuși. Narațiunea propriu-zisă, cea horror (deși Mai târziu e destul de light pe partea aceasta), este una care pare, pe alocuri și per total, foarte familiară. Ceea ce nu-i neapărat rău, din moment ce le oferă fanilor mai mult din ceea ce le place. Exact ce parodiază și la publicul din carte, dar… să o lăsăm așa (meta, frate!).
Familiară este și vocea naratorului, un băiețel cu un anumit dar. Pe care nu o să-l precizez, din moment ce văd că în blurb-ul de pe coperta 4 se învârt în jurul cozii și nu-l denumesc, dar probabil nici foarte greu de ghicit nu-i. Oricum, mi-a plăcut foarte mult să-l ascult din nou pe Danny Torrance povestind cu vocea sa de copil inocent grozăvenii pe care le acceptă ca atare.
Pardon, pe Jamie Conklin, care, spre deosebire de Danny, nu are un tată alcoolic și scriitor. Ci o mamă alcoolică. Și agent literar. Plus scriitoare. În fine, eu personal am fost încântat în Doctor Sleep să-l regăsesc pe Danny, chiar și adult și-n alt fel de poveste; așa că aici am fost și mai fericit să dau de el copil din nou și fix în același gen de poveste cu Shining, chiar dacă-l cheamă altfel și nu un hotel îl răpește, ci… poliția.
Diferă totuși de Shining, pentru că aici personajul și, de fapt, King, se ia și nu se ia în serios în privința paranormalului. Entitățile de dincolo de moarte sunt mai degrabă simpatice, sau amuzante, sau emoționante – și, cu o mică (dar periculoasă) excepție, cât se poate de umane. Ceea ce, deși mai puțin de impact decât bântuirile din Hotel Overlook, le face pe ele mai empatizabile și pe carte mai matură literar.
Tocmai de aceea, Mai târziu este cumva inversul Străinului: acolo începem cu ce e mai îngrozitor și treptat trecem în concret, în timp ce aici începem cât se poate de concret și mundan. Mă rog, evenimentele nu sunt chiar mundane, dar nici chiar horror, iar naratorul, cu mintea sa de copil, le percepe drept naturale și nu simte vreun moment nevoia să se îngrijoreze. Ceea ce dă o curgere destul de calmă romanului, aspect pe care nu pot spune că nu l-am apreciat. Și care conferă cărții o atmosferă destul de atipică lui King, mai asemănătoare, aș zice, celei a lui Aaronovich din Râurile din Londra.
(Aici, recunosc, King chiar e original față de stilul său obișnuit).
Dar nu chiar total. Fiindcă, la un moment dat, în lumea aceasta în care lucrurile normale și paranormale curg natural împreună, fără vreo spaimă și mai degrabă cu emoții uzuale, ceva NU mai curge natural. Evident, antagonistul. Destul de familiar și el, de altfel, mai ales ca impresie și manifestare și mai ales fanilor cărții și filmelor IT.
Doar că, dacă Pennywise e aparent amuzant și de fapt absolut înfiorător, antagonistul de aici (care nu, nu e vreun clovn), este mult mai Schrödinger-ian. Este simultan ȘI amuzant ȘI înfiorător, sau poate că nu e deloc amuzant, sau poate că nu e deloc înfiorător. Rămâne de văzut… mai târziu.
Dar a venit momentul să mă opresc din mersul pe sârmă pe deasupra gropii cu spoilere și să spun și care a fost problema.
Pentru că, de la început până la ultima pagină, mi-am tot zis că e cea mai bună carte a lui King din ultimii cel puțin 10 ani – și, prin scriitura matură, narațiunea directă a personajului perfect credibil (oare de ce îi ies atât de bine copiii lui King?), curgerea naturală a unor lucruri cât se poate de ne-naturale și tot nivelul meta absolut hilar, cu parodierea fină a lumii literare (ironii dintre care unele vor fi percepute doar de scriitorii publicați și editorii sau agenții lor)… chiar este. O carte excelentă, citibilă cu mare plăcere și formulată foarte inteligent și jucăuș.
Problema este că acea ultimă pagină vine mult, muuult prea repede. Mai târziu este o nuvelă de 200+ de pagini, dar intriga nu a aflat și practic e una de roman de 400 minim. King a început o poveste, a creionat premisele, a adus antagonistul și a creat conflictul… apoi s-a plictisit și a închis-o. Final, The End, That’s all, folks, am scris expozițiunea și gata, am încheiat cartea. Show me the money.
(aceeași acuză pe care am adus-o și Piranesi-ului lui Clarke, doar că acolo s-a luat în serios și atunci m-am enervat, pe când pe King e greu să te superi când el însuși sugerează că doar se joacă cu propriile-i universuri narative).
Ei bine, antagonistul paranormal nu e valorificat deloc – nici măcar nu prea e folosit, de fapt. Cel uman este ceva mai utilizat, dar și la ea simțim că de-abia începe să se formeze un conflict ce ar necesita destul dă-i și luptă, dar King nu a mai avut chef, așa că i-o taie din senin. Și e mare păcat. Premisa în sine, care include o sub-premisă chiar genială și până acum nefolosită (un fel de Sixth Sense dus cu încă un nivel și mai adânc, fiindcă, se gândește King, de ce ar trebui ca doar cei vii să aibă parte de bântuiri?) nu-și primește povestea meritată, ci doar un fel de teaser.
Chiar și-așa. O recomand totuși, de citit și cumpărat? Categoric, fiindcă doar scurtimea nejustificată o separă de un 10 fără dubii. Și fiindcă și eu, ca cititor fidel de King, am simțul umorului, nu doar domnii Lotts și Martin, așa că-l iert pe Rege că-mi dă cu tifla.
Ar trebui însă domnu’ Regele să pună mâna și să o ducă mai departe, la potențialul meritat? Cam da, fiindcă altfel riscă să pățească același lucru precum scriitorul Regis din carte („rușinea” de acolo, evident, nu decesul) – și zău că și-ar merita-o…
Uneori, maturizarea înseamnă să-ți înfrunți demonii
Jamie Conklin este singurul copil al unei mame singure și nu-și dorește decât o copilărie normală. Dar el nu e un copil oarecare. S-a născut cu o abilitate nenaturală pe care mama îl convinge să o țină secretă. Dar prețul pentru capacitatea de a vedea ceea ce nu vede nimeni altcineva îl va costa mai mult decât își imaginează – când un detectiv îl atrage în căutarea unu criminal care amenință să facă rău și de dincolo de mormânt.
O poveste despre inocența pierdută și dilemele care ne debusolează ideile despre bine și rău.
editura Nemira, colecția Armada, 2021, paperback, 240 pagini, traducere Ruxandra Toma
Blogul de SeFe 