Epic fantasy ca subgen literar
Nu este deloc întâmplător faptul că, pentru publicul larg, epic fantasy se confundă adesea cu literatura fantasy în ansamblu; iar pentru publicul mai avizat reprezintă filonul principal – trunchiul din care se desprind toate celelalte ramuri.
În primul rând istoric, din moment ce continuă direct tradiția ancestrală. Începută în formă orală cândva, cu multe milenii înainte de descoperirea scrisului, și continuată de-a lungul istoriei cunoscute de legendarele epopei antice (ca Odiseea sau Epopeea lui Ghilgameș) la cele medievale (Beowulf) și până în prezent.
În al doilea rând, fiindcă de fapt face parte dintr-un nucleu semi-distinct, dar întrepătruns, alcătuit din epic fantasy, high fantasy, heroic fantasy și sword and sorcery (toate își subordonează frecvent și două sub-subgenuri ocazional independente, quest fantasy și coming of age fantasy). E discutabil dacă vorbim de un pachet de 6 subgenuri diferite sau doar de sub-ramuri ale epic fantasy, însă există câteva diferențe de nuanță.
Epic fantasy se explică de la sine cel mai simplu, încă din nume: amploarea poveștii este epică, în toate sensurile. Există un pericol atât de epic încât amenință o întreagă lume sau univers, fapt care duce la aventuri pe o scară epică. Poveștile epice nu implică un sat, un oraș sau o țară, ci sunt extinse continental sau global. Adesea, tot epică este și efectiv cantitatea: de la lungimea romanelor (de obicei serii) și numărul lor uriaș de cuvinte, la numărul personajelor și al perspectivelor (POV). În plus, conflictele epice tind, uzual, să ia forme clare de alb și negru (bine și rău / lumină și întuneric).
High fantasy se deosebește prin tendința sa de a se concentra pe personaje, mai degrabă decât pe evenimente. Lumea tinde să aibă reguli magice foarte specifice, bine definite, frecvent cu magia într-un rol și mai vital decât epic fantasy. La epic fantasy căutarea (quest-ul) este uneori prezentă, dar nu neapărat centrală, pe când în high fantasy ea are frecvent un rol esențial. Alegerile făcute de indivizi sunt foarte importante, spre deosebire de epic, unde de obicei nu au puterea de a schimba cursul istoriei.
Undeva între cele două, dar mai aproape de high fantasy, stă și heroic fantasy. Dacă în epic avem o întreagă distribuție de eroi, iar în high mai degrabă oameni pur și simplu, modelați treptat de lume, heroic fantasy are povești de acțiune-aventură cu un erou singular, protagonist foarte clar (adesea însoțit de personaje de sprijin care au doar rolul de a-l ajuta). Spre deosebire de epic, heroic fantasy nu tinde spre dimensiuni exagerate, iar față de high remarcăm faptul că nu este concentrat exclusiv pe obiectivele personale ale personajului. Cel mai important, povestea lui este eroică – în sensul că obiectivele eroului sunt morale. În rezumat, eroul are puterea de a influența major lumea, dar o face în scopuri altruiste.
Sora vitregă și pulp a heroic fantasy este sword and sorcery. Fundalul și profunzimea sau complexitatea lumii sunt mult mai puțin dezvoltate, deși tind spre descrieri mai exotice. Protagoniștii nu-s tocmai eroi curați la suflet, ci ambigui moral, care deseori iau decizii sau declanșează acțiuni îndoielnice, după principiul „scopul scuză mijloacele”. Magia este foarte prezentă, dar mai degrabă ca unealtă decât fundament, distribuțiile sărăcăcioase și la numărul, și la complexitatea personajelor, intrigile doar pretext pentru acțiune și femeile (ca și bărbații cu pectorali evidenți) mult mai dezbrăcate.
Mai multe subgenuri fantasy aici (partea I, clasicele) și aici (partea a II-a, modernele)
Caracteristicile definitorii pentru epic fantasy
Cel mai simplu, epic fantasy ar putea fi definit de un pachet de caracteristici obligatorii:
1. Worldbuilding puternic definit (lumea). O lume interesantă și diferită de a noastră (lume secundară e termenul critic). Construirea și structura lumii reprezintă un factor major al subgenului, iar lumea înconjurătoare ar trebui să se simtă la fel de reală ca un personaj în sine. Să fie vie, cu națiuni și credințe diferite, o istorie complicată și o magie cu funcționare logică și relevantă, iar motivațiile pentru conflicte să nu fie doar toanele unor indivizi, ci mai degrabă ceea ce analiștii politici actuali ar numi „geopolitică”.
2. Hartă. Seriile epic fantasy care se respectă au o hartă în partea din față a cărții, la care cititorii se vor tot întoarce în timp ce le citesc. Proporțiile trebuie să fie corecte, geografia și funcțională, și un factor cauzal relevant pentru conflicte, și relevantă pentru aventurile personajelor. Dacă un high fantasy poate fi citit și fără hărți, pentru un epic fantasy harta este un pilon esențial.
3. Scală masivă. În epic fantasy, lumea este masivă și povestea ne poartă prin numeroase locuri diferite, după călătorii de-a lungul și de-a latul hărții. La fel de masivă este și povestea în sine, de la volum (mii de pagini) la complexitate și număr de fire narative diferite.
4. Mizele colosale. Povestea nu poate fi simplă: deși ar putea implica o căutare, o răzbunare sau o urmărire, miza trebuie să fie mult mai mare decât viața unei singure persoane. În epic fantasy, lumea însăși este în joc. Adesea, e vorba de un mare Rău sau vreun invadator. Ordinea firească, așa cum o știu personajele, este în cumpănă, iar modul lor de viață amenințat.
5. Intrigă complexă, cu fire narative autonome. Pentru a fi definită drept epică, intriga trebuie să fie o țesătură complexă și foarte extinsă de povești. Chiar dacă există un fir esențial (amenințarea la adresa lumii, conflictul), o poveste epică include mai multe personaje, fiecare cu propriul lor arc narativ și perspectivă (POV).
6. Multe personaje. Firește, o intrigă atât de complexă are nevoie de o distribuție largă de personaje care să o trăiască, iar cititorul să empatizeze (sau antipatizeze) cu ele. De obicei se folosesc mai multe POV; nu e obligatoriu, dar cititorul trebuie să ajungă să le cunoască pe fiecare și să fie interesat de soarta mai multora, nu doar a unui singur protagonist (erou).
7. Magie. În mod tradițional, epic fantasy include magie, iar aceasta nu este doar de decor, ci are un rol formator asupra poveștii și conflictului. Cu toate că nu este obligatorie sau vitală, ca în high fantasy, magia are un rol important în diferențierea lumii fictive de a noastră.
8. O înfruntare hotărâtoare. O serie epic fantasy se termină de obicei cu o bătălie de proporții epice sau o confruntare majoră între două sau mai multe personaje principale. Întreaga carte conduce adesea la această ciocnire cu substrat moral și, de obicei, eroul nu se duce singur în înfruntarea finală. De asemenea, spre deosebire de realitate și fantasy-urile mai moderne, o confruntare unică are capacitatea de a fi hotărâtoare pentru întregul conflict.
9. Caracter „istoriografic”. O carte epic fantasy ar trebui, la fel ca predecesorele sale, epopeile în versuri, să lase impresia că ne transmite o parte importantă a istoriei. Că are și un caracter documentar, de cronică. De memorial al momentului când o amenințare îngrozitoare s-a lăsat asupra lumii și un grup de indivizi au luptat împreună și au învins acea amenințare. Că este o poveste cu un caracter atât de semnificativ pentru urmașii lor, încât în lumea reală ar fi onorați prin monumente și muzee.
10. Feudalism. Poate că mai recent or fi apărut și excepții (eu nu le știu), dar în mod uzual epic fantasy are loc într-un echivalent al Evului Mediu (sau, mai rar, al Antichității). Chiar și atunci când se petrec în viitor (de exemplu Războiul Stelelor sau Dune ar putea fi interpretate ca epic fantasy în viitor), contextul social este caracterizat de o formă de feudalism. Pe de o parte, nivelul redus al tehnologiei facilitează inserarea credibilă a magiei, pe de altă parte este evident că structurile de putere feudale sunt cele mai favorabile conceptului de eroi și fac mai credibilă și ideea că un grup de indivizi (nu neapărat state sau alianțe) pot avea un impact asupra unui întreg continent.
Istoria subgenului epic fantasy
După cum spuneam și mai sus, epic fantasy are rădăcini străvechi, precum Iliada și Odiseea, Epopeea lui Ghilgameș sau Beowulf; dar nu o să mergem chiar atât de departe în trecut, ci o să începem mai aproape de prezent. Chiar și așa, o să trecem destul de „pe repede” înainte și o să ratăm destui autori majori, pentru simplul fapt că epic fantasy este subgenul cu cea mai extinsă și complexă istorie – oricum articolul a ieșit atât de mare încât a fost necesar să-l împart în 2 părți.
Pre-Tolkien
Phantastes de George MacDonald (1858) este considerat a fi primul roman fantasy scris exclusiv pentru adulți, cu un protagonist călătorind într-o lume fictivă care are chiar și un proto-„sistem magic”, în descrierea regulilor care guvernează spiritele copacilor.
The Well at the World’s End (1896) de William Morris ne oferă și ea un quest fantastic printr-un tărâm imaginar.
Din 1905, Edward Plunkett, al 18-lea baron de Dunsany (cunoscut drept Lord Dunsany) a scris o serie de cărți și povești despre zeii care trăiesc într-un tărâm fictiv, numit Pegana, de unde au influențat viața umană.
În 1922, E.R. Eddison a scris The Worm Ouroboros, un adevărat epic fantasy cu hărți, campanii militare și un cadru de fundal (worldbuilding) foarte bine descris.
Cel mai cunoscut autor de fantasy pre-Tolkien a fost însă americanul ROBERT E. HOWARD (apare la Crux – aici). În 1927 și-a creat primul personaj vedetă, Kull Cuceritorul, un lord războinic din Atlantida. A urmat rapid Solomon Kane, un războinic puritan care-și răzbuna familia moartă. Ambele serii au avut un succes moderat, iar respingerea mai multor povestiri Kull l-a descurajat pe Howard să mai folosească personajul.
Cu toate acestea, el a rescris inteligent una dintre poveștile respinse, înlocuind-ul pe Kull cu un personaj mai ușor de îndrăgit de cititori: Conan din Cimmeria. Povestea, The Phoenix on the Sword, a fost publicată în decembrie 1932 și a avut mare succes. Totuși, nu vom insista cu Howard, din moment ce el scria de fapt sword and sorcery, strămoș pentru era modernă mai degrabă al grimdark-ului (mai multe detalii aici).
Momentul Tolkien
Așa că trecem la (John Ronald Reuel) J.R.R. TOLKIEN (a apărut în română, de exemplu aici, la Adevărul). The Hobbit, or There and Back Again, a fost publicat în septembrie 1937 și a fost primit critic foarte bine, câștigând mai multe premii și vânzându-se bine atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite. Editorii lui Tolkien i-au cerut rapid o continuare, dar el nu plănuise vreuna și încheiase cartea spunând că „Bilbo Baggins a trăit fericit până la adânci bătrâneți”. Nu se putea gândi la un mod de a scrie o continuare care să nu contrazică acest lucru. Așa că a decis să scrie nu atât o continuare a Hobbitului, cât mai degrabă la Silmarillion (încă nepublicată atunci).
Hobbitul începuse ca o poveste autonomă, dar rătăcise prin Pământul de Mijloc, cadrul pentru ciclul mitologic masiv din Silmarillion, la care scriitorul lucra din 1917. Acest lucru a dus la o schimbare și transformare în tonul poveștii, cu o îndepărtare de stilul „aventuri pentru copii” spre ceva mai măreț, mai extins și mai sofisticat. Tolkien a finalizat Lord of the Rings în 1947 (după mai mult de 10 ani de scris); reviziile și editarea manuscrisului masiv au mai durat încă doi ani.
Penuria de hârtie de după război a impus, din rațiuni tehnice, ca romanul să fie împărțit în trei volume, Fellowship of the Ring și The Two Towers fiind publicate în 1954, iar The Return of the King în 1955. Astfel, Tolkien a creat în mod involuntar formatul epic fantasy de trilogie, deși el l-a considerat un singur roman. Reacțiile inițiale au fost amestecate, iar succesul de vânzări (în Marea Britanie) modest. În 1965, Ace Books din Statele Unite au lansat propria ediție (practic fără să aibă copyright și fără să-i achite drepturi lui Tolkien, dar e o poveste de drept comercial pe care nu o descriem aici), vânzând 100.000 de exemplare în doar câteva luni.
Publicarea The Lord of the Rings și, în special, explozia popularității sale după 1965, nu a dus la o transformare peste noapte în modul în care genul fantasy a fost perceput și scris: forma dominantă comercial de-a lungul anilor 1950, 1960 și 1970 a rămas sword and sorcery-ul stil Robert E. Howard.
Totuși, se mai remarcă faptul că, în același an în care a fost publicat Stăpânul inelelor, adică 1954, și POUL ANDERSON a lansat The Broken Sword, o poveste plină de război, moarte și magie, bazată pe mitologia vikingă. Deși astăzi relativ necunoscută, numeroși scriitori, de la Moorcock la Richard Morgan, și-au indicat inspirația în acel stil de fantasy mai întunecat și mai puțin confortabil față de cel scris de Tolkien.
Anii ’60-’70
În 1961, MICHAEL MOORCOCK a publicat The Dreaming City, care le-a prezentat cititorilor personajul Elric din Melnibone. Un albinos plin de neliniște și introspecție, Elric a fost conceput în mod deliberat ca antiteză a eroilor tradiționali, precum Conan. Primele povești despre Elric s-au încheiat cu anihilarea lui Elric și a lumii sale; cărțile și romanele de mai târziu îi vor completa povestea. Moorcock, scriitor care a câștigat rapid reputația de enfant terrible al SF-ului pentru introducerea noului val al genului, a avut și în fantasy rolul de a schimba percepția.
În 1968, o altă autoare a scris o serie care nu era nici tolkienească, nici sword and sorcery. Romanul URSULEI K. LeGUIN A Wizard of Earthsea (în română la editura Youngart, aici), se desfășura într-un arhipelag fictiv (cartografiat, evident), cu o distribuție predominant non-albă de personaje. Cartea a inversat stereotipul vrăjitorilor care sunt direct bătrâni înțelepți, întrebându-se de unde au venit ei și cum au învățat să facă magie. Astfel s-a introdus tropul „academiei magice”, care și-a găsit ulterior forma finală de popularitate în seria Harry Potter (cu ecouri și în Jonathan Strange și Mr. Norrell de Susanna Clarke, sau Magicienii lui Lev Grossman).
În același an, ANNE McCAFFEY a publicat Dragonflight, primul roman din seria Dragonriders of Pern. Dragonflight respectă normele de epic fantasy, dar este un „fantasy rațional”, în care elementele fantastice sunt explicate printr-un fundal științifico-ficțional. Seria Pern, în ciuda fundalului său SF, a influențat multe romane fantasy ulterioare, în special prin descrierea dragonilor ca aliați și animale de călărit, mai degrabă decât antagoniști monstruoși.
Și alți autori au continuat să scrie povești fantastice fără să urmeze exemplul lui Tolkien. De exemplu, în 1970, ROGER ZELAZNY a publicat Nouă prinți din Amber (în română la editura Paladin, aici), despre un protagonist care descoperă că de fapt avea destinul să conducă Amberul, singura lume adevărată, a cărei reflecții sunt toate celelalte.
După care tolkienismul s-a întors în forță, prin TERRY BROOKS, cu seria sa despre bătălii uriașe, elfi, dwarfi și eroi proveniți din mediul rural și plecați în căutarea unui talisman magic, de putere imensă, pentru a învinge un lord întunecat (în română la editura Minerva, aici). Brooks scrisese Sword of Shannara între 1967 și sfârșitul anului 1974, dar i-a fost publicat de Del Rey de-abia la începutul anului 1977, precedată de o campanie masivă de publicitate. Cartea a ajuns imediat pe lista bestsellerurilor din New York Times (primul fantasy care a făcut-o vreodată) și a vândut zeci de mii de exemplare aproape instantaneu. Cartea avea pe copertă expresia „epic fantasy”, oferind astfel subgenului numele său definitoriu.
Del Rey a obținut un al doilea succes major doar câteva săptămâni mai târziu, când au lansat și Lord Foul’s Bane, romanul de debut al lui STEPHEN R. DONALDSON (în română la editura Nemira, aici). În 1977 deci, două romane foarte diferite, scrise de doi autori foarte diferiți, dar publicate de aceeași editură practic simultan, au definit destul de mult percepția mai recentă pentru epic fantasy.
Dintre cele două, The Sword of Shannara a avut succesul mai mare (mult mai mare, deși este incomparabil mai proastă, aș zice eu), din mai multe motive. În primul rând, a fost scrisă într-un stil foarte ușor de citit, confortabil și relaxat, mai ales în comparație cu Stăpânul inelelor. Este o poveste foarte abordabilă și nicio carte de acest gen nu mai apăruse de la Tolkien, așa că fanii așteptau „mai mult din același lucru” de peste douăzeci de ani.
Lord Foul’s Bane, în schimb, a fost o carte foarte diferită. Se concentrează pe povestea lui Thomas Covenant, un om din lumea noastră care suferă de lepră și trebuie să urmeze o rutină zilnică de auto-verificare și medicație. Viața lui este îngrozitoare. Când se trezește într-un tărâm fantastic, vindecat, ajunge imediat la concluzia că a înnebunit și halucinează. În mod controversat, agresează sexual o femeie care pare să-i ofere îndrumare și ajutor. Pe măsură ce povestea continuă, apar tropi familiari: (anti)eroul și un grup de însoțitori trebuie să călătorească spre Muntele Tunetului, pentru a zădărnici mașinațiile maleficului Lord Foul. În cele din urmă, Covenant reușește în misiunea sa, dar apoi se trezește în lumea reală, suferind din nou de lepră.
Impactul lui Lord Foul’s Bane a fost că lumile secundare din epic fantasy au devenit mai întunecate, mai provocatoare și mai dificile decât stilul Tolkien sau Brooks. Într-un fel, cartea a prefigurat apariția ulterioară a așa-numitei mișcări grimdark.
Anii ’80
DAVID EDDINGS fusese frustrat ca scriitor vreme de mulți ani. Publicase un roman de aventuri, High Hunt, în 1973, dar fără succes. Tocmai se gândea la următorul său proiect literar, când a fost surprins să vadă un exemplar de Lord of the Rings pe un raft dintr-o librărie. Răsfoind cartea, a fost șocat să vadă că era a 78-a reeditare. Dându-și seama că potențialul comercial al epic fantasy nu pierise, s-a dus acasă, a revizuit o hartă fantastică veche pe care o creionase cu câțiva ani mai devreme și s-a pus pe treabă. A rezultat una dintre cele mai faimoase epic fantasy, Belgariad.
Belgariad se deschide cu un băiat de la țară, Garion, care descoperă că există forțe întunecate în lume și sunt interesate de el. Este luat de acasă de către vrăjitorul Belgarath, un adevărat mentor morocănos, și află că este Alesul care se va opune Zeului Întunecat și este sortit să domnească drept Marele Rege din Riva. Se îndrăgostește fără speranță de o prințesă obraznică, Ce’Nedra din Tolnedra și, în cele din urmă, îi învinge pe băieții răi.
Seria este una destul de standard, dar are câteva caracteristici individuale. Nu este implicată niciuna dintre rasele fantasy standard, tonul este destul de lejer și personajele sunt destul de raționale. Dușmanii de moarte devin cei mai buni prieteni dacă petrec timp împreună și chiar și băieții răi sunt tratați cu compasiune.
În 1985, Robert Paul „TAD” WILLIAMS a început să scrie The Dragonbone Chair, primul volum al unei trilogii numite Memory, Sorrow and Thorn. Povestea este situată în Osten Ard, un continent format din mai multe națiuni distincte unificate într-un singur imperiu de către Marele Rege, Părintele Ioan. Acesta îmbătrânește și fiul său cel mare, Elias, se pregătește să ia tronul printr-o tranziție pașnică. Elias se ceartă cu fratele său mai mic, Josua, și se află sub influența lui Pirates, un preot cu puteri ciudate. Pe măsură ce Elias începe o domnie caracterizată de teroare, riscând războiul civil și anarhia, un tânăr băiat numit Simon fuge în pustie după ce-l salvează pe Josua din captivitate, declanșând un război pentru succesiune în timp ce sunt invadați și de Regele Furtunii.
Până acum, destul de standard. Dar romanul și trilogia în ansamblu provoacă preconcepțiile genului. Regele Furtunii și slujitorii săi au un motiv justificat de nemulțumire împotriva umanității, iar planul lor de a cuceri Osten Ard este surprinzător de original. Există și nuanțe de SF: Sithii, asemănători cu elfii, au venit de pe altă planetă și prezența Părintelui Ioan (un rege legendar creștin despre care se credea că a stabilit un regat în Extremul Orient, în epoca medievală) și unele culturi foarte asemănătoare Pământului sugerează o legătură între lumea noastră și Osten Ard. Seria are hărți extinse, un glosar și note despre pronunție, precum și anexe și liste de distribuție. Cărțile prezintă o poveste elaborată, care se întinde de-a lungul a mii de ani și le explică prin numeroase note despre cultură și limbă.
Seria lui Williams a influențat ceea ce a urmat. Autorul american de SF George R. R. Martin nu fusese atras în mod deosebit de fantasy și nu avusese planuri să scrie în acest gen. Totul s-a schimbat după ce a citit în The Dragonbone Chair că „All Men Must Die” („Toți suntem datori cu-o moarte”, se spune chiar în primul capitol), plus noțiunea de ierni care durează mulți ani și de ființe stranii, albe, palide și amenințătoare, din Nord, precum și o luptă dinastică între facțiuni concurente și o abordare mai realistă a violenței și sexualității. La numai trei ani de la lansarea seriei lui Williams, Martin avea să înceapă să lucreze la propriul său roman fantastic…
(continuarea – partea a II-a – o aveți aici – link)
surse:
Epic, heroic, urban… What’s the difference between fantasy sub-genres? de Megan Leigh, pe pop-verse.com;
What Makes Fantasy Epic? de Jill Williamson, pe goteenwriters.com;
What is Epic Fantasy? pe bestfantasybooks.com;
A History of Epic Fantasy de Adam Whitehead, pe thewertzone.blogspot.com.
ilustrația principală © New Line Cinema (trilogia Lord of the Rings)
Blogul de SeFe 