(continuarea articolului de aici – link, partea I)
Anii ’80 (continuare)
În 1984, James Oliver Rigney, Jr., un nume de scriitor care probabil nu vă spune nimic, a început să scrie ceea ce el credea că va fi primul volum al unei trilogii. Editorul său, Tom Doherty, a aruncat o privire asupra schiței și i-a sugerat să semneze un contract pentru o serie cu șase volume. Douăzeci și nouă de ani mai târziu, la șase ani de la moartea autorului, a fost publicat al paisprezecelea și ultimul volum din acea saga. Între timp, seria a vândut 90 de milioane de exemplare, cu șapte bestselleruri # 1 în New York Times, și a fost prima serie epic fantasy care a valorificat cu adevărat apariția internetului: Wheel of Time / Roata timpului (în română la o editură pe care nu o recomand).
Rigney a început să scrie Ochiul lumii în 1984. A fost nevoie de peste patru ani pentru a finaliza romanul. În acest timp, și-a reconceptualizat radical planul original. Eroul său principal, Dragonul Renăscut, fusese inițial un bărbat mai în vârstă, veteran de război. Acest lucru a fost schimbat, așa că protagonist a devenit fiul veteranului, iar fostul erou Tam al’Thor. Dându-și seama că strânsese prea mult material pentru Rand, Rigney și-a împărțit povestea între alte trei personaje: Mat, Perrin și Dannil. Mai târziu, i s-a părut că diluase povestea prea tare și l-a îndepărtat pe Dannil dintre personajele principale. Antagonistul a trecut de la a fi o ființă extraterestră puternică (dar nu atotputernică) la forța primară a răului din univers. Principala sursă a magiei, numită pur și simplu „Puterea”, a devenit „Puterea Unică”, împărțită în jumătățile sale masculine și feminine.
Oliver Rigney, sub pseudonimul de ROBERT JORDAN, a finalizat Ochiul lumii în 1988.
I-a trimis manuscrisul lui Tom Doherty, la Tor. Doherty s-a entuziasmat, convins că are în mâini un roman care va schimba genul epic fantasy. El a comandat un tiraj de 40.000 de exemplare – colosal pentru un roman de debut, a lansat o campanie majoră de reclame și a căutat recomandări de la autori de top (Orson Scott Card, Piers Anthony și Anne McCaffrey).
Al doilea volum din serie, Marea vânătoare, era terminat când s-a lansat Ochiul lumii și deja Jordan era într-un stadiu avansat cu scrierea celui de-al treilea volum, Dragonul renăscut. Acest lucru a permis editurii Tor să adopte un program agresiv de lansare, de o carte pe an. De la început a devenit evident că șase cărți nu vor fi suficiente. Povestea s-a extins în circumstanțe neprevăzute, odată cu introducerea invadatorilor de dincolo de oceanul vestic și mult mai multe personaje devenind importante decât s-a prevăzut inițial. Rigney avea numeroase hărți pentru a ține evidența acțiunii și păstra note abundente despre lumea sa, limbile și culturile inventate. A angajat un asistent (și mai târziu încă unul) pentru a-l ajuta la cercetarea și păstrarea notelor.
Reacția critică și populară a fost extrem de pozitivă. Vânzările au început puternic și apoi au explodat de-a dreptul, ajungând la zeci de milioane în decurs de jumătate de deceniu. Fiecare carte din serie, începând cu a opta, a ajuns pe locul 1 în lista bestsellerurilor din New York Times.
Anii ’90
În 1990, GEORGE (Raymond Richard) R.R. MARTIN a început să scrie un roman SF numit Avalon. După câteva luni de lucru la Avalon, în vara anului 1991, lui Martin i-a venit ideea unei scene în care un băiețel merge cu tatăl său să vadă cum un dezertor este decapitat, după care găsește câțiva pui de lup în zăpadă. Această scenă a condus la altele și, în curând, romanul SF a fost uitat. Martin a produs peste 100 de pagini și o hartă într-un univers fantasy, înainte de a fi întrerupt de lucrul la un proiect TV numit Doorways, care nu a ajuns niciodată pe ecrane. Revenind la povestea fantastică după doi ani, Martin și-a dat seama că era încă plin de entuziasm și avea în minte și un titlu: Cântec de gheață și foc (în română la editura Nemira, aici), o trilogie formată din romanele Jocul tronurilor, Dansul Dragonilor și Vânturile iernii.
Primul a fost publicat în 1996, dar fără cine știe ce succes. Cartea s-a vândut binișor, dar nu atât de mult pe cât sperau editorii. Au existat o mulțime de recenzii pozitive, dar și câteva negative. În Marea Britanie, cea mai mare revistă de gen, SFX, a publicat o recenzie foarte negativă care a părut să alunge cel puțin o parte din potențiali cumpărători. Din fericire, editorii au avut încredere în carte. În Statele Unite, au relansat-o cu un nou design de copertă și recomandări de la Anne McCaffrey, Katharine Kerr și Raymond E. Feist. Vânzările au crescut brusc, însoțite de o notorietate extinsă rapid cu ajutorul internetului care de-abia devenea relevant.
Vânzările s-au îmbunătățit din nou după ce Robert Silverberg a publicat Legends, o antologie care conține povestiri situate în lumile fictive ale celor mai importanți scriitorilor fantasy (nota mea: este foarte bună, o recomand cititorilor în engleză). Martin a contribuit cu o povestire numită The Hedge Knight (Cavalerul rătăcitor). Cititorii au cumpărat antologia pentru Terry Pratchett, Robert Jordan și Stephen King, dar au citit-o și pe cea a lui Martin și apoi s-au înghesuit să cumpere și romanele. În combinație cu promovarea pe net și și recenzii mai bune, acești factori au dus la împingerea A Clash of Kings pe treptele inferioare ale listelor de bestseller. În 2000, A Storm of Swords a debutat pe locul 11, înainte ca A Feast for Crows și A Dance with Dragons să ajungă pe primul loc.
Problemele cu ritmul au început o dată cu A Dance with Dragons, care a fost publicat de-abia în iulie 2011, după coșmaruri structurale, rescrieri constante și o mulțime de văicăreli online. Până la publicarea A Feast for Crows, vânzările la nivel mondial ale seriei ajunseseră în sfârșit la aproximativ 5 milioane. Suficient pentru ca agentul lui Martin să facă încercări de a atrage interesul producătorilor de film de la Hollywood. David Benioff a primit romanele și a fost captivat. Separat, la fel a fost și prietenul său, Dan Weiss. Ei și-au unit forțele și l-au convins pe Martin să meargă mai degrabă cu proiectul spre rețeaua sa TV preferată, HBO, decât în cinema.
Succesul serialului a stimulat vânzările romanelor într-un grad uluitor. Peste nouă milioane de exemplare au fost vândute numai în 2011-2012. Până la sfârșitul anului 2015, vânzările seriei au trecut de 60 de milioane. Deși încă ceva mai puțin per total ca serie decât Roata timpului, numărul mult mai mic de romane din serie a însemnat că ASOIAF a învins orice altă serie de epic fantasy la cititori per roman.
Adesea, autorii de fantasy precum Tolkien și Martin favorizează perpectiva masivă, epică și includ atât de multe idei, personaje și sisteme magice în narațiunile lor încât riscă supraîncărcarea cititorilor. Dar în 1995 a fost publicat un roman care a înclinat ferm balanța în direcția opusă, cu perspectiva ferm limitată. O idee care a dat naștere uneia dintre cele mai vândute, cele mai apreciate de critici și respectate serii fantasy din ultimii ani: The Realm of the Elderlings de ROBIN HOBB.
Margaret Astrid Lindholm Ogden și-a publicat primul ei roman, Zborul lui Harpy, în 1983. Până la începutul anilor 1990, scria romane de zece ani și lansase zece cărți fantasy pentru copii, sub numele Megan Lindholm. În iulie 1993, a încheiat un acord cu editura Bantam pentru alte trei cărți, de data aceasta o trilogie epic fantasy. Primul volum avea titlul de lucru Chivalry’s Bastard.
Până când cartea a fost finalizată și livrată, autorul și editorul ei au realizat că este un roman foarte diferit de stilul ei anterior. Era mai lung, mai complex și mult mai matur (pentru public adult). S-a decis remarketarea romanului ca provenind de la un nou autor, iar ea a ales numele „Robin Hobb” după ce a descoperit că rândul „H” era adesea primul pe linia ochilor unui adult care intră într-o librărie.
Redenumit Assassin’s Apprentice, romanul (în română la editura Nemira, aici) a fost lansat în aprilie 1995 și a avut imediat succes. Recenziile au fost foarte bune. Cartea era destul de tradițională, concentrându-se asupra personajului lui Fitz, fiul bastard al moștenitorului regelui, căruia i se permite să trăiască în gospodăria regală, dar fără vreun rol precis. El este antrenat de asasinul regal, Chade, și descoperă intrigi politice ale unchiului său care caută să uzurpe tronul, în timp ce toate cele șase ducate se confruntă cu atacuri ale unor invadatori misterioși, iar relațiile cu Regatul Muntelui devin tensionate. Royal Assassin (1996) și Assassin’s Quest (1997) continuă și rezolvă aceste probleme, cele trei cărți formând împreună trilogia Farseer. Seria s-a încheiat într-o notă pozitivă, dar Fitz nu pare să-și fi găsit cu adevărat fericirea la final.
Robin Hobb a continuat cu The Liveship Traders (1998-2000), o altă trilogie (în română la editura Nemira, aici) în aceeași lume, dar de-a lungul coastei dinspre sud a continentului. Această serie se concentrează pe familiile din Bingtown, care și-au dezvoltat abilitatea de a construi nave controlate de sculpturi inteligente. Inițial, cărțile se referă la conflictul dintr-o familie pentru proprietatea asupra navei Vivacia, dar, pe măsură ce se desfășoară narațiunea, povestea se extinde. Spre deosebire de seria Farseer, care a fost scrisă la persoana întâi, Liveship este scris mai clasic, la persoana a treia, și cuprinde o gamă largă de personaje în diferite locații. Această trilogie are o construcție mai originală decât Farseer, care este foarte tradițională, dar este, de asemenea, remarcabilă și pentru că i-a oferit antagonistului un arc propriu, empatizabil.
Anii 2000
În 1981, doi studenți canadieni au început să joace jocuri RPG în timpul facultății, folosind regulile Dungeons and Dragons. Nu le-au plăcut, așa că au început să le schimbe. Au descoperit că stilul tradițional de joc – ucizi monștri pentru pradă – era cam simplist și s-au gândit mai mult la cine erau acești monștri, la importanța poveștilor personajelor și la faptul că elaborarea unei campanii tragice era mai satisfăcătoare decât elaborarea unei campanii eroice.
Steve Rune Lundin și Ian Cameron Esslemont au studiat arheologie și antropologie și, la fel ca mulți dintre cei care aveau cam 20 de ani la începutul anilor 1980, erau pasionați de jocuri. Au dezvoltat împreună o lume, una care evita sistemul de magie și rasele standard D&D, în favoarea unor noi civilizații. Unele dintre acestea erau încă familiare, cum ar fi Tiste, elfi nemuritori împărțiți în mai multe subrase certărețe, dar altele erau mai neobișnuite, cum ar fi K’Chain Che’Malle. Aceștia erau dinozauri inteligenți, care foloseau o formă de magie bazată pe gravitație. Mai interesant era faptul că lumea prezenta o evoluție științifică reală, cu mai multe cicluri de viață distincte ale fiecărei rase existente, pe o perioadă de sute de mii de ani, și un sistem magic extrem de complex bazat pe manipularea altor universuri (sau „warrens”).
În 1987, lumea lor fictivă devenise suficient de complexă încât cei doi prieteni să se simtă suficient de încrezători în sine pentru a începe să scrie ficțiune bazată pe ea. Esslemont a fost primul, cu romanul scurt Night of Knives, despre aparenta asasinare a împăratului Malazan într-o noapte furtunoasă din Malaz. Nu s-a vândut, dar, încurajat de cartea anterioară, a scris un roman mult mai lung despre războiul civil care avea să cuprindă imperiul câțiva ani mai târziu, Return of the Crimson Guard. Nici acesta nu s-a vândut.
La rândul său, Steve Lundin a dezvoltat un scenariu de film de comedie, bazat pe aventurile clienților obișnuiți de la Hanul Phoenix din orașul Darujhistan. Nici acesta nu a reușit să se vândă. Lundin a rescris scenariul de film sub forma unui roman, în care obișnuiții hanului Phoenix joacă doar un rol mic, intitulat Gardens of the Moon, finalizat în 1991. Nici acesta nu s-a vândut.
Poate că poveștile Malazan ar fi rămas într-o cutie dacă nu ar fi fost tenacitatea lui Steve Lundin. În 1998 a publicat un roman mainstream, despre niște băieți care găsesc un cadavru. Doar un succes modest, dar i-a adus lui Lundin atenția unui agent, care a vândut Gardens of the Moon în Marea Britanie și a găsit o piață însetată după următorul Robert Jordan sau Terry Goodkind.
Bantam Press și Gollancz au intrat într-un scurt război al ofertelor pentru carte și pentru posibilele sale continuări. În urma acestui proces, Lundin a primit un avans masiv de 675.000 de lire sterline (aproape 900.000 de dolari), un record la acea vreme pentru un autor fantasy debutant. Pentru a-l prezenta pe Lundin ca pe un autor nou și proaspăt, s-a decis să i se dea un pseudonim. El a ales numele STEVEN ERIKSON, pentru a-și plasa numele alături de cel al lui Ian Esslemont pe rafturile librăriilor, în cazul în care cărțile acestuia din urmă ar fi luat avânt.
Lansat în 1999, Gardens of the Moon a atras recenzii excelente. Autori de fantasy precum J.V. Jones și Stephen Donaldson au lăudat romanul, fiind în special impresionați de curajul lui Lundin de a trece direct la acțiune, fără expozițiune. Cititorii au fost vizibil mai puțin încântați: cartea s-a descurcat bine, dar nu a avut parte de succesul fenomenal necesar pentru a amortiza avansul imens pe care autorul îl primise.
A existat, de asemenea, o criză în spatele scenei: Lundin începuse să lucreze la cel de-al doilea roman din serie, intitulat provizoriu Memories of Ice, care era o continuare directă pentru Gardens, reluând cu aceleași personaje câteva luni mai târziu. La jumătatea romanului și fără să aibă la îndemână copii de rezervă, computerul său a suferit o defecțiune catastrofală și peste o sută de mii de cuvinte au dispărut în fum. Perspectiva de a o lua de la capăt s-a dovedit a fi prea mult pentru autor, așa că a reluat un fir narativ pe care îl ținea în rezervă. A trecut la o poveste care se desfășura pe un alt continent, cu un set complet diferit de personaje și evenimente. Acest roman, Deadhouse Gates, a fost cel pe care l-a livrat editorilor săi ca al doilea volum al seriei, spre serioasa lor confuzie.
Această abordare neortodoxă a făcut minuni la vânzări. Le-a permis cititorilor să înceapă fie cu Gardens, fie cu Deadhouse ca prim volum al seriei (apărută în română la editura Nemira, aici), a descris o imagine mult mai amplă și mai vie a lumii și a arătat că nu va fi doar o altă serie continuă și nesfârșită, cu o intrigă interminabilă. Lundin semnase un contract pentru zece volume cu Bantam, dar fiecare roman din serie urma să fie de sine stătător, cu unele personaje și intrigi care să continue, dar nu și povestea principală. Pentru un gen ale cărui serii cu cea mai lungă durată au manifestat o tendință frecventă de a se împotmoli în probleme structurale, ideea părea o abordare înțeleaptă și o modalitate de a evita aceste dezamăgiri.
De la a treia carte din serie, Memories of Ice (pe care Lundin a rescris-o și terminat-o în cele din urmă), Erikson a abordat deja și întrebări mai profunde despre moralitate, destin și vinovăție, pe fundalul unei confruntări cu un inamic complet lipsit de remușcări sau de umanitate.
În 2004, a apărut în sfârșit Night of Knives de IAN ESSLEMONT, urmată de Return of the Crimson Guard în 2007. Cele două cărți au fost lansate la aproape douăzeci de ani după ce au fost scrise și ambele au fost puternic editate și rescrise pentru a se potrivi cu romanele lui Erikson. Editorii nu au vrut o conexiune între poveștile celor doi scriitori, așa că s-a decis ca romanele lui Esslemont să se concentreze pe zone diferite ale lumii Malazan. Cele două opere se sprijină reciproc, dar sunt complet accesibile de sine stătătoare.
Night of Knives este o carte scurtă, care se concentrează pe Insula Malaz, unde s-a născut Imperiul, pe asasinarea împăratului Kellanved și pe ascensiunea lui Laseen, totul pe fondul amenințării portului de către siniștrii Stormriders, entități supranaturale care infestează mările dintre Malaz și continentul sudic Korel, rar vizitat. Return of the Crimson Guard este un roman mult mai mare, concentrându-se pe urmările evenimentelor din Deadhouse Gates și din cărțile următoare ale lui Erikson, cu izbucnirea unui război civil în toată regula în Malazan. Garda Purpurie, pe care Malazanii au alungat-o de pe continentul Quon Tali cu generații în urmă, se întoarce (de unde și titlul) și rezultă haos total. Au loc bătălii uriașe, confruntări magice și o mulțime de mistere sunt explorate și explicate.
Esslemont nu este un autor la fel de nuanțat ca Lundin, dar este totuși un scriitor bun, cu talent în caracterizarea personajelor și umor. Cărțile sale sunt mai convenționale, dar și mai ușor de citit. La Erikson este greu să percepi cum se descurcă pe lume o persoană obișnuită, care nu este vreo super-ființă milenară, dar Esslemont reușește să facă el bine acest lucru. Versiunea sa despre lume o fi mai puțin epică, dar este mai ușor empatizabilă și mai personală. Esslemont se pricepe, de asemenea, să aducă la viață părți îndepărtate ale lumii fictive, cum ar fi continentele Koral, Jacuruku și Assail, adesea menționate, dar niciodată văzute în cărțile lui Erikson.
În 2005, editura Tor a lansat Elantris (în română la editura Paladin, aici), romanul de debut al lui BRANDON SANDERSON, în vârstă de 29 de ani. Deși a avut vânzări rezonabile pentru un roman de debut, nu a impresionat pe nimeni drept „next big thing”, ci doar ca un volum OK pentru un scriitor nou. Lucrurile s-au schimbat anul următor, când Sanderson a lansat The Final Empire, volumul de debut din trilogia Mistborn (în română la editura Trei, aici). Și mai și, după încă un an Sanderson a intrat în lumina reflectoarelor media când a fost anunțat ca autorul care va finaliza Roata timpului a lui Robert Jordan, după moartea acestuia.
Din 2005, Sanderson a publicat nouăsprezece romane și zece nuvele, pe lângă faptul că a co-scris (din notele lui Robert Jordan) ultimele trei romane Roata timpului. Producția sa prolifică și interacțiunile relaxate și prietenoase cu fanii i-au adus un succes extraordinar de public. Romanele sale proprii au vândut peste șase milioane de exemplare, cărțile sale Roata timpului adăugând alte douăsprezece milioane (cel puțin) în plus.
Esența literaturii lui Sanderson este Cosmere, cadrul pentru aproape toate ficțiunile sale fantasy pentru adulți. Potrivit lui Sanderson, Cosmere este o galaxie pitică cu o serie de lumi locuite de oameni, care în acest univers provin de pe o planetă numită Yolen. La un moment dat în trecut, ei au migrat către alte lumi și au fost apoi separați prin spargerea unei ființe / entități / forțe numite Adonalsium în șaisprezece „cioburi” de o putere imensă. Cei care au intrat în posesia cioburilor au devenit fiecare o ființă cu o putere imensă, efectiv zei, dar au fost și consumați de natura fiecărui fragment, în bine sau în rău. Fiecare ciob are o formă diferită de magie sau putere, variind în ceea ce privește capacitățile.
Magnus opus-ul lui Sanderson este Stormlight Archive (în română la editura Paladin, aici). Această serie, la fel ca Mistborn, este plasată pe o lume cu trăsături geografice specifice, în acest caz furtuni masive care străbat planeta de la Est la Vest. Atât locuitorii umani, cât și fauna s-au adaptat pentru a face față acestor imense furtuni, dar natura și originea lor sunt neclare. Elementele tematice sunt mai profunde, concentrându-se pe sistemele de castă, sclavia și diviziunile etnice care obligă popoarele din Roshar să lupte unul împotriva celuilalt, mai degrabă decât să se unească împotriva realei amenințări.
Stormlight Archive este o serie mult mai mare decât Mistborn, cu fiecare roman de aproximativ 400.000 de cuvinte. Există mai multe sisteme magice extrase din mai multe surse, aria geografică de desfășurare a acțiunii este mult mai vastă (un întreg super-continent) și sunt implicate mult mai multe personaje și culturi. Ambele romane au o poveste principală și „interludii”, nuvele și vignete autonome care definesc fundaluri, personaje și idei ce vor fi explorate mai târziu în serie. Practic, Stormlight Archive este considerată moștenitorul Roții Timpului în ceea ce privește dimensiunea epică și pare să reproducă același succes și cu vânzările uriașe.
Evident, numărul autorilor de epic fantasy a fost mult, mult mai mare decât cei prinși aici, iar din lipsă de spațiu am neglijat multe nume foarte semnificative (Andre Norton, Gene Wolfe, Raymond E. Feist, Piers Anthony, Terry Pratchett, David Gemmell, Katherine Kurtz, Marion Zimmer Bradley, R.A. Salvatore, Jack Vance, Guy Gavriel Kay, Naomi Novik, KJ Parker, Paul Kearney, Daniel Abraham, Anthony Ryan și tot așa).
Pe deasupra, după 2000 e dificil de stabilit care dintre autorii contemporani vor deveni „istorie” (nu avem încă perspectiva timpului), așa că dincolo de liderul evident, Sanderson, nu o să continuăm cu abordarea de „cronicar”. În schimb, pentru că articolul a fost dominat de referiri la scriitori bărbați, dar după anii 90 genul s-a mai echilibrat între sexe, voi continua cu recomandarea pe scurt a patru autoare contemporane.
În 2001, LOIS McMASTER BUJOLD a început să scrie seria World of the Five Gods (în română la editura Tritonic, aici), distinsă cu premiul Hugo pentru cea mai bună serie în 2018. Seria explorează o realitate alternativă pe o lume analogă Pământului, influențată de conflictele dintre vechea religie șamanică, noua religie cvintariană dominantă și credința eretică cvadrinică, reflectând răspândirea creștinismului în țările păgâne și ciocnirile ulterioare dintre catolicism și Islam. Lucrările din serie împărtășesc universul și teologia (nu și personaje) cu seria SF Vorkosigan (în română la editura Paladin, aici).
Quintarii recunosc cinci zei – Tatăl, Mama, Fiica, Fiul și Bastardul – în timp ce cvadrii îl neagă pe Bastard, susținând că este mai degrabă un demon decât un zeu. În serie, diferiții zei intervin în evenimente, dar trebuie să facă acest lucru influențând oamenii prin vise și viziuni, deoarece nu au puterea de a acționa direct asupra lumii.
Blestemul Chalionului și Paladinul Sufletelor se desfășoară în regatul medieval fără ieșire la mare al Chalionului, un echivalent fictiv al Castiliei și Leonului din timpul Reconquistei spaniole. Chalion și țările învecinate se află pe Peninsula Ibran, o versiune inversată a Peninsulei Iberice, iar Vânătoarea sfântă are loc în Weald, o zonă aproximativ asemănătoare cu Germania medievală.
În 2005, ELIZABETH BEAR și-a publicat primul roman SF, Hammerhead, după câțiva ani de proză scurtă foarte bine primită de critici. A câștigat premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor nou în 2005 și apoi alte multe premii, inclusiv trei Hugo. A scris în mai multe genuri SF și fantasy, inclusiv cyberpunk, dar cea mai notabilă lucrare a ei de epic fantasy este trilogia The Eternal Sky (2012-2014).
Această serie se desfășoară într-o lume inspirată din Orientul Mijlociu și Apropiat în timpul Evului Mediu, pornind de la lupta pentru putere și dominație într-o hoardă mongolă. În același timp, evenimentele se desfășoară dincolo de granițele Hanatului, care înghit treptat mai mulți oameni din culturi radical diferite. Destul de standard conform cu așteptările de la un epic fantasy. Cu toate acestea, autoarea se remarcă prin scriitura excelentă și originală, plus personaje vii prin care a creat o poveste despre diferite grupuri culturale care învață să lucreze împreună pentru un scop comun. Cadrul, cu ceruri care se schimbă în funcție de structura socio-religioasă dominantă, este original și interesant, în ciuda inspirației clare din propria noastră istorie.
În 2010, a explodat pe scenă literară și N. K. JEMISIN, cu The Hundred Thousand Kingdoms (în română la editura Paladin, aici), o poveste spectaculoasă despre orașe plutitoare, zei captivi folosiți ca arme și o tânără care își caută destinul. Originale și provocatoare, The Hundred Thousand Kingdoms și cele două continuări ale sale din trilogia Inheritance (2010-11) sunt reprezentative pentru o nouă generație epic fantasy, mai bizară, nefamiliară și originală, oferind în același timp personaje fascinante și o descriere complexă a lumii secundare.
A doua lucrare fantasy publicată de Jemisin (deși scrisă mai devreme), duologia The Dreamblood (2012), este situată într-un regat fantastic inspirat de Egiptul Antic, dar care se îndepărtează de clișee: fără piramide sau mumii. Duologia (în română la editura Nemira, aici) se desfășoară în jurul unei forme de magie extrasă de la oameni atunci când dorm, dar când se declanșează o pandemie care-i ucide în somn, evenimentele trebuie investigate. Rezultatul este un epic fantasy mai tradițional decât trilogia Inheritance, dar care și aici are aluzii la culturi diferite și combină elemente ale religiei și războiului cu o investigație criminalistică de tip policier.
(o serie și mai spectaculoasă este Pământul Sfărâmat, apărută la editura Paladin aici, pe care însă, în pofida marketingului ca fantasy, eu o consider SF post-apocaliptic – recenzie pe larg aici. – și oricum, și ca fantasy nu s-ar încadra la epic.)
Tot spectaculos și tot în 2010 a apărut și KAMERON HURLEY. Primul ei roman, God’s War (2010), este un hibrid SF – fantasy în care tehnologia este înlocuită de utilizarea unor insecte controlate magic, modificate genetic și manipulate de vrăjitori. De două secole, lumea este cuprinsă de un război între două culturi rivale, ambele urmând versiuni ale Islamului radical (una dominată de bărbați, cealaltă de femei). Problemele culturale și de gen sunt explorate pe fundalul unei povești pline de acțiune, bine realizată, cu cel mai conflictual și amoral protagonist din ultima vreme. Au urmat și două continuări.
Mai tradițională în construcția sa de epic fantasy este The Worldbreaker Saga, care a început cu The Mirror Empire (2014). Aceasta spune cronica unei lumi fantasy invadate de forțe din propriul său univers paralel, de unde impostorii pot trece doar dacă omologul lor este mort sau nu a existat niciodată. Matriarhaturi se luptă între ele cu furie, armatele uriașe se ciocnesc și monștrii masivi abundă. Este o serie fantasy care abordează lucrurile diferit de norme, dar asigură în același timp tropii elementari ai genului.
(și ultimul, dar nu cel din urmă – nici femeie, ce-i drept, iar la celebritate doar mediu, dar deja cu vreo 47.000 de note acordate seriei pe Goodreads – JOHN GWYNNE cu tetralogia The Faithful and the Fallen, pe care o recomand nu doar pentru că am citit-o, ci și fiindcă e chiar bună ca epic fantasy simultan tradițional și reinterpretat modern; am recenzat-o aici)
surse:
Epic, heroic, urban… What’s the difference between fantasy sub-genres? de Megan Leigh, pe pop-verse.com;
What Makes Fantasy Epic? de Jill Williamson, pe goteenwriters.com;
What is Epic Fantasy? pe bestfantasybooks.com;
A History of Epic Fantasy de Adam Whitehead, pe thewertzone.blogspot.com.
ilustrația principală © HBO (serialul Game of Thrones)
Blogul de SeFe 