Sefepedia

Scurt îndrumar de Philip K. Dick (ep. I)

Viața (și bizareriile…)

Philip K. (Kindred) Dick, cunoscut adesea sub inițialele PKD, este unul dintre cei mai celebri scriitori de science-fiction din anii 1960-1970, notoriu pentru faptul că s-a axat pe lipsa de încredere în credibilitatea realității și a identității personale, schizoidie, paranoia, personalități schimbătoare și o lume instabilă.

Renunțând la viziunea optimistă și simplistă asupra lumii din Epoca de Aur a SF-ului, Dick a explorat în mod constant teme legate de natura realității și a umanității, în romane și povestiri populate de oameni obișnuiți, nu de elite galactice. Cărțile sale se caracterizează printr-o erodare constantă a simțului realității, protagoniștii descoperind adesea că cei apropiați (sau chiar ei înșiși) sunt în secret roboți, extratereștri, ființe supranaturale, spioni cu creierul spălat, halucinații sau o combinație a tuturor acestor variante.


Dick s-a născut la Chicago în 16 decembrie 1928, într-o pereche de gemeni născuți prematur cu câteva săptămâni. Sora sa geamănă a murit la șase săptămâni, iar Dick a spus adesea că a fost bântuit toată viața de absența ei. De la zece ani, a locuit în nordul Californiei, unde a urmat cursurile Liceului Berkeley. Ca promoție, la Berkeley a fost coleg cu Ursula K. LeGuin, care avea să devină și ea o importantă scriitoare de science-fiction (dar nu au fost prieteni în liceu, doar colegi de promoție).

Philip K. Dick

Dick a urmat pentru scurt timp cursurile Universității Berkeley, dar a renunțat la ele după un semestru, din cauza unor probleme de anxietate. A început să vândă povestiri revistelor de science fiction la începutul anilor 1950 și a publicat primul său roman, Solar Lottery, în 1955. Povestirile s-au vândut bine, așa că a publicat două sau trei romane pe an. Totuși, science fiction-ul nu era un domeniu bine plătit, iar Dick a avut probleme financiare pe tot parcursul anilor 1950. După cum a spus mai târziu, „nu puteam plăti nici măcar taxele de întârziere pentru o carte de la bibliotecă”.

Dick a devenit una dintre figurile majore ale genului în 1962, odată cu publicarea romanului The Man in the High Castle, o istorie alternativă în care Statele Unite au pierdut cel de-al Doilea Război Mondial și sunt împărțite într-o zonă de ocupație germană pe coasta de est, una japoneză pe coasta de vest și o zonă neutră între ele. Romanul a câștigat premiul Hugo, acordat de fanii science-fiction pentru cel mai bun roman al anului.

Notă: în română PKD este publicat de ed. Nemira. Lista cărților sale o găsiți aici: link spre site Nemira.

Succesul său a continuat și în anii 1960. Trei dintre romanele sale – Dr. Bloodmoney, The Three Stigmata of Palmer Eldritch și Do Androids Dream of Electric Sheep? – au fost nominalizate la premiul Nebula de către Science Fiction Writers of America; iar Ubik, din 1969, o poveste despre spionaj corporatist și puteri psihice, a devenit unul dintre cele mai apreciate romane ale sale.

Dick a fost extrem de prolific în anii 1960, publicând 19 romane și peste 20 de povestiri scurte. Și-a menținut acest ritm în parte prin abuzul de amfetamine, mescalină și medicamente din categoria stimulanților. Până în 1970, problemele sale cu drogurile ajunseseră în punctul în care soția sa l-a părăsit. Atunci a invitat la el acasă mai mulți prieteni, majoritatea consumatori de droguri, iar controlul său asupra realității era atât de slab încât, atunci când a raportat că locuința sa a fost jefuită, poliția l-a suspectat că ar fi putut fi o înscenare (mai ales că era urmărit de FBI, unde a avut dosar pentru că s-a opus războiului din Vietnam; pe altă parte, ulterior PKD a recunoscut că, din cauza drogurilor, nu știe care a fost realitatea – dacă nu cumva el însuși și-a distrus o serie de lucruri fără să știe).

La începutul anului 1972, în timp ce se afla în vizită la Vancouver pentru o convenție de science fiction, Dick a decis să rămână în Canada. Câteva luni mai târziu, o relație eșuată l-a făcut să încerce să se sinucidă. A supraviețuit și a intrat într-un program de dezintoxicare de tip cult; și-a revenit suficient de bine pentru a se întoarce acasă, în California, și a încorporat multe dintre aceste evenimente în romanul său din 1977, A Scanner Darkly.

În ciuda tuturor acestor probleme, a continuat să scrie. Romanul său din 1974 Flow My Tears, the Policeman Said a fost nominalizat atât la Hugo, cât și la Nebula; povestea unui bărbat care descoperă că identitatea sa a fost ștearsă din toate registrele oficiale și că prietenii nu îl mai recunosc.

La 20 februarie 1974, se afla în convalescență în urma efectelor tiopentalului sodic administrat după extracția unei măsele de minte. Răspunzând la ușă pentru a primi o livrare de analgezice, a observat că femeia care livra pachetul purta un pandantiv cu ceea ce el a numit „vesicle pisces” (probabil că se referea la vesica piscis, o formă matematică formată prin intersecția a două discuri cu aceeași rază.) După plecarea ei, Dick a început să aibă viziuni, timp de săptămâni întregi.

De-a lungul lunilor februarie și martie 1974 a avut o serie de viziuni pe care le-a denumit colectiv 2-3-74, prescurtare pentru februarie/martie 1974. El a descris viziunile inițiale ca fiind raze laser și modele geometrice și, ocazional, scurte imagini ale lui Iisus Hristos și ale Romei antice, pe care le întrevedea periodic. Pe măsură ce imaginile au crescut în lungime și frecvență, Dick a afirmat că a început să trăiască o viață dublă, una ca el însuși și alta ca Toma, un creștin persecutat de romani în secolul I e.n..

În ciuda consumului de droguri din acel moment și din trecut, Dick a acceptat aceste viziuni ca fiind realitate, crezând că a fost contactat de un fel de zeu-entitate, pe care îl numea Zebra, Dumnezeu și, cel mai adesea, Valis. VALIS este un acronim pentru Vast Active Living Intelligence System; a folosit acest termen ca titlu al unuia dintre romanele sale, iar mai târziu a emis teoria că era un fel de satelit care folosea raze pentru a comunica cu oamenii de pe Pământ.

La un moment dat, în timpul unei întâlniri cu VALIS, Dick a fost avertizat de zeu că fiul său cel mic era în pericol iminent de a muri. Controalele de rutină ale copilului nu au arătat nicio problemă sau boală; cu toate acestea, Dick a insistat să se facă teste amănunțite. Medicul s-a conformat în cele din urmă, în ciuda faptului că nu existau simptome. În timpul examinării, au descoperit o hernie inghinală, care l-ar fi ucis pe copil dacă nu ar fi fost efectuată o operație de urgență.

Un alt eveniment a fost un episod de glosolalie. Soția lui Dick a transcris sunetele în care îl auzea vorbind, iar Dick a scris că ulterior au descoperit că era un dialect antic de greacă, limbă pe care nu o studiase niciodată.

Treptat a devenit din ce în ce mai paranoic, imaginându-și comploturi împotriva sa, puse la cale de KGB sau FBI, despre care credea că îi întind constant capcane. La un moment dat, a afirmat că au pătruns agenți secreți în casa lui și i-au furat diverse documente… și este celebru că l-a denunțat pe Stanislav Lem la FBI cum că nu e real, ci masca unui comitet secret, parte a unei conspirații comuniste.

philip-k-dick-hanson

A scris despre aceste experiențe într-o serie extinsă de jurnale, din care unele părți au fost publicate, sub titlul The Exegesis of Philip K. Dick. Le-a încorporat, de asemenea, în ultimele trei romane – VALIS, The Divine Invasion și The Transmigration of TImothy Archer – cunoscute sub numele de „trilogia VALIS”.

Dick a suferit o serie de accidente vasculare cerebrale la începutul anului 1982 și a murit pe 2 martie, cu puțin timp înainte de publicarea cărții The Transmigration of Timothy Archer. Acest roman a primit o nominalizare postumă la Nebula. A fost îngropat de tatăl său, Edgar, la Fort Morgan, Colorado, în mormântul care îl aștepta gata pregătit de 53 de ani: la moartea gemenei sale, Jane, a fost sculptată o piatră funerară cu numele amândurora, cu un spațiu gol doar pentru data morții lui Philip.

În anul următor morții sale, Philadelphia Science Fiction Society a înființat Premiul Philip K. Dick, care este acordat în fiecare an celui mai bun roman științifico-fantastic publicat în original pe suport de hârtie. Dick a fost inclus în Science Fiction Hall of Fame în 2005.

De-abia după moartea sa, povestirile și romanele sale au devenit foarte populare la Hollywood. Povestirile lui Dick au devenit baza unor filme populare precum Blade Runner (din Do Androids Dream of Electric Sheep?), Total Recall (din povestirea We Can Remember It For You Wholesale), Minority Report (din povestirea cu același nume) și A Scanner Darkly.


Premiile:

Hugo câștigat (1963) : The Man in the High Castle

Nebula nominalizat (1966) : Dr Bloodmoney: or How We Got Along After the Bomb

Nebula nominalizat (1966) : The Three Stigmata of Palmer Eldritch

Hugo nominalizat (1968) : Faith of Our Fathers

Nebula nominalizat (1969) : Do Androids Dream of Electric Sheep?

Hugo nominalizat (1975) : Flow My Tears, the Policeman Said

John W Campbell nominalizat (1975) : Flow My Tears, the Policeman Said

Nebula nominalizat (1975) : Flow My Tears, the Policeman Said

John W Campbell nominalizat (1978) : A Scanner Darkly

Nebula nominalizat (1983) : The Transmigration of Timothy Archer

Prometheus nominalizat (1986) : Radio Free Albemuth


Cărțile

PKD scrie adesea despre androizi, simulacre și oameni mecanici, iar mai multe intrigi le bazează pe ideea drogurilor cu efect de creștere a conștiinței. Lucrările din ultima sa perioadă tind spre distopie, prezentând viziuni ale unei Americi viitoare ca un vast gulag sau un stat sclavagist. Noțiunile de lumi alternative și societăți post-apocaliptice sunt exploatate adesea.

Dick diferă de alți utilizatori ai acestor teme prin incertitudinea pe care o generează în timp ce le abordează. Androizii sunt banali în science-fiction, la fel și intrigile în care androizii nu pot fi deosebiți de oameni. Numai că Dick produce intrigi în care testul pentru a distinge oamenii de androizi este atât de adânc infectat de mentalitatea birocratică, încât chiar și oamenii riscă să eșueze și să fie eliminați. Numai Dick are un personaj principal care își dă singur propriul test, după ce a ajuns (pe bună dreptate) să se îndoiască de propria umanitate.

Dick este capabil și să scrie o poveste care pare să se desfășoare într-o lume alternativă, dar care apoi începe să sugereze că lumea reală nu a existat niciodată și este doar o halucinație indusă de droguri – doar pentru a se întoarce din nou, pentru a-și nega propria ipoteză și pentru a-l lăsa pe cititor nesigur chiar și de premisele judecății.

Dick este fascinat de falsuri și de coincidențe. Scenă după scenă, el ne prezintă un erou care se îndoiește chiar și de propria identitate, și face acest lucru total rațional, pe baza tuturor dovezilor din lumea din jurul său. Cei mai mulți cititori își dau seama curând că preocuparea comună care leagă temele și elementele repetate ale intrigii lui Dick este însăși natura realității și că Dick se îndoiește de noțiunile comune ale realității, cu mai multă sinceritate decât orice scriitor, din orice gen.

Nu o să trecem prin întreaga listă a cărților sale, din moment ce a scris peste 40 de romane, plus o mare cantitate de proză scurtă; aveți în engleză lista întreagă aici (link); noi o să trecem întâi prin cele mai reprezentative, ordonate cronologic, iar la finalul articolului vom încheia cu un ghid de lectură, pe grade de dificultate.

Aveți pe bloguldesefe și trei recenzii la cărți netraduse pe la noi, aici, aici și aici.

dick_450

Solar Lottery (1955)

Preocupările lui Dick sunt destul de evidente chiar și în primele sale romane. Solar Lottery, primul său roman, prezintă o societate viitoare dedicată în întregime hazardului, ca urmare a extrapolării fenomenului concursurilor televizate și, în al doilea rând a principiului incertitudinii ca regulă de bază a universului. În această lume, toată autoritatea îi revine „maestrului de concurs”, dar el poate fi deposedat în orice moment de poziția sa printr-o „mișcare a sticlei”, un eveniment determinat de forțele intrinsec imprevizibile ale fizicii submoleculare.

Reese Verrick, maestrul de concurs, este demis. Locul său îi revine unui fanatic necunoscut pe nume Cartwright, al cărui unic interes este căutarea unei (mitice?) a zecea planete. Prins în toate aceste evenimente se află un erou care a avut ghinionul colosal de a-i jura credință irevocabilă lui Verrick chiar înainte ca acesta să cadă de la putere. Deja sentimentul unei lumi imprevizibile, în care orice poate merge prost, este foarte accentuat.

Eye in the Sky (1957)

Și mai revelator este Eye in the Sky, în care opt personaje prinse într-un accident științific se trezesc explorând ceea ce, încet-încet, își dau seama că sunt lumile minților celorlalți: mai întâi cea a unui credincios total într-o sectă fundamentalistă obscură, apoi cea a unei gospodine inhibate, a unui paranoic la limită, a unui comunist fanatic, și așa mai departe. Lumile în sine sunt prezentate cu multă vervă.

În prima, de exemplu, un bărbat care se duce la un loc de muncă nu întreabă despre salariu, ci despre credite pentru mântuire și, dacă insistă, i se spune că, în poziția sa, Dumnezeul acestei lumi, „Tetragrammaton”, îi va îndeplini probabil rugăciunile în limita a patru sute pe săptămână. Slujba poate fi construirea unui rezervor de har sau îmbunătățirea firului spre Cer. Există, de fapt, un „ochi în cer”, aparținând celui fără nume (Tetragrammaton). La baza structurii întregului roman se află însă ideea că universul individual al fiecăruia este nu numai privat, ci și de neatins; majoritatea oamenilor sunt nebuni.

Time Out of Joint (1959)

Romanul care rezumă cel mai bine prima fază a lui Dick ca romancier este Time Out of Joint. Acesta pare mai degrabă o relatare plăcută și pastorală, poate plictisitoare, a vieții într-un mic oraș american din anii 1950. Singura trăsătură ciudată este că eroul, Ragle Gumm, își câștigă existența câștigând continuu un concurs de ziar, „Unde va fi următorul omuleț verde?”. Încet, însă, acest decor idilic începe să alunece spre coșmar. Gumm nu recunoaște o fotografie cu Marilyn Monroe (lucru de neconceput dacă ar fi fost cu adevărat din acel timp și acel loc). O veche agendă telefonică găsită în niște ruine are numele lui, dar cu opt numere de telefon. Descoperă că orășelul cu familiile sale idealizate este o înșelătorie totală… și mai mult de atât ar fi prea spoiler.

The Man in the High Castle (1962)

În The Man in the High Castle – cea mai faimoasă, dar nici pe departe cea mai caracteristică carte a lui Dick – cititorul este cufundat într-o realitate alternativă, în care Aliații au pierdut cel de-al Doilea Război Mondial, California este ocupată de japonezi, iar locuitorii s-au cam învățat cu situația. Eroul de aici, Robert Childan, este un vânzător de curiozități americane „etnice”, cum ar fi ceasuri cu Mickey Mouse și pistoale din Războiul Civil, pentru care cuceritorii au un apetit insațiabil. Problema lui este că unele dintre arme sunt false. Problema omului care a făcut armele false, Frank Frink, este că este evreu și ar putea fi deportat în zonele controlate de Germania.

Cu toate acestea, tema previzibilă a rezistenței, a triumfului și a evadării în universul real, unde partea bună a învins, se materializează cu greu. În schimb, cititorului i se prezintă argumente complexe în favoarea sensibilității japoneze, cu indicii puternice subiacente că nici măcar „lumile alternative” din această „lume alternativă” nu ar fi la fel ca lumea noastră. Romanul sugerează cu putere că istoria este o întâmplare, doar o posibilitate dintr-o infinitate potențială de realități.

The Penultimate Truth (1964)

În 1964, Dick se afla la apogeul puterii sale ca scriitor și aproape oricare dintre cele cincisprezece romane publicate între acest an și 1969, inclusiv The Simulacra, Dr. Bloodmoney, Counter-Clock World sau Galactic Pot-Healer, și-ar găsi ușor admiratorii. Totuși, unele teme deosebit de semnificative reies din cinci romane din acest grup: The Penultimate Truth, Martian Time-Slip, The Three Stigmata of Palmer Eldritch, Do Androids Dream of Electric Sheep? și Ubik.

Primul dintre acestea revine la tema iluziei totale, deliberate. În viitorul imaginat în acest roman, majoritatea locuitorilor Pământului trăiesc sub pământ, în buncăre, sub convingerea că cel de-al Treilea Război Mondial este încă în desfășurare și că, dacă ies din ascunzătoare, vor muri din cauza unuia dintre multitudinea de virusuri creați de om. La fel ca Ragle Gumm, un personaj sapă pentru a descoperi adevărul și pentru a încerca să-i conducă pe acești morloci moderni spre lumină. Ceea ce Dick dorește să sublinieze aici este că, și în afara SF-ului, oamenii sunt la mila ecranelor de televiziune. Ei nu pot spune dacă se uită la adevăr sau la o construcție fictivă. De obicei, nu au cum să deosebească istoria adevărată de varietățile false pe care Dick le inventează. Sfârșitul romanului declară că ceea ce este esențial – și nu numai în roman – este un scepticism feroce, pentru că oamenii sunt prea creduli, prea ușor de înșelat.

Martian Time-Slip (1964)

Nu există o teză politică chiar atât de evidentă în Martian Time-Slip, din același an, dar Dick a creat unul dintre cele mai simpatice personaje ale sale: Jack Bohlen, instalatorul marțian, și pe Arnie Kott, membru senior al Sindicatului Acviferilor – în mod natural, un organism privilegiat pe un Marte arid. Dick aduce în roman ceea ce pare a fi o imagine personală a „Lumii muribunde” repetitive la el, o lume în care totul este putred și în descompunere, clădirile se degradează spre ruină și corpurile degenerează și putrezesc. Această lume este percepută doar de un copil autist, dar percepțiile acelui copil par mai puternice decât pretențiile grandioase ale guvernelor și ale speculatorilor de terenuri. Încă o dată, calea de intrare în oroare este prin intermediul drogurilor.

The Three Stigmata of Palmer Eldritch (1964)

The Three Stigmata of Palmer Eldritch trece rapid de la un protagonist care are sarcina aparent inofensivă de a ghici moda pentru păpuși și case de păpuși la noțiunea de exploatare – căci aceste decoruri „Perky Pat”, cum sunt numite, pot fi experimentate doar de persoanele care iau drogul Can-D pentru a le permite să intre în lumea păpușilor – la amenințare și teroare.

Can-D este pe cale să fie înlocuit de Chew-Z, un drog presupus inofensiv, care nu provoacă dependență și care este sponsorizat de guvern. Acest drog, însă, îi plasează pe cei care îl consumă (ca și în Eye in the Sky) în lumea lui Palmer Eldritch, o figură demonică cu dinți de oțel, o mână artificială și ochi mecanici. Aceștia nu se mai pot întoarce din ea. Chew-Z îl duce pe individ într-o altă variantă, am putea spune, a „Lumii muribunde”.

Do Androids Dream of Electric Sheep? (1968)

Pentru paranoia la cel mai înalt nivel, marele premiu merge clar la Do Androids Dream of Electric Sheep? Mai bine cunoscut drept sursa de inspirație a filmului Blade Runner din 1982, atât cartea, cât și filmul sunt centrate pe un vânător de recompense, a cărui slujbă este de a ucide androizi. Ceea ce filmul nu a putut face este să arate profunzimea devotamentului pe care personajele din carte – care trăiesc într-o lume atât de radioactivă încât aproape toate creaturile neprotejate au murit – îl acordă animalelor lor de companie.

Deckard, vânătorul de recompense, are o oaie electrică, pentru că este prea sărac pentru a-și permite una adevărată, dar, la fel ca toți cei din carte, consultă în mod constant manualul de prețuri pentru animale. Dacă mai omoară trei androizi, ar putea cumpăra o capră? Dacă va cruța unul, îi vor da o bufniță (despre care se crede că a dispărut)? Ar fi o bufniță artificială? Deckard însuși este acuzat că ar fi un android și dus la Sala de Justiție, unde se dovedește mai degrabă incapabil să-și dovedească propria identitate. Noțiunile de fals nedetectabil, iluzie totală și conspirație unanimă se combină pentru a face ca scenele centrale ale acestui roman să fie mai dezorientante decât în oricare din operele lui Dick.

Ubik  (1969)

Eroul din Ubik, Joe Chip, descoperă că „Lumea muribundă” se extinde chiar în jurul său. Țigările pe care le atinge se transformă în praf; smântâna se acrește; pe cafeaua lui crește mucegai; chiar și monedele lui se învechesc. Apoi, el însuși începe să îmbătrânească. Singurul lucru care îl poate vindeca este un spray de „Ubik”, un material care oprește cursa spre degradare. Într-o scenă memorabilă, aproape de final, Joe Chip ajunge la o farmacie chiar înainte ca aceasta să se închidă, pentru a cere Ubik, doar pentru a constata că magazinul se închide, stocul s-a terminat, iar dozele de spray au îmbătrânit și ele, devenind pachete de carton. Ce forță face toate acestea? Oare personajele sunt de fapt deja moarte, existând acum doar într-o viață de apoi bizară? În folosul cui se desfășoară acest spectacol?

Flow My Tears, the Policeman Said (1974)

Marea surpriză a cărții Flow My Tears, the Policeman Said este finalul său. În această distopie bazată pe America din epoca Nixon, studenții sunt persecutați, „nats” și „pols” fac controale de identificare pe străzi, un contingent este trimis zilnic în lagăre de sclavi, iar libertățile civile au dispărut. Prin această lume rătăcește Jason Taverner, un artist bogat și cu un succes fantastic, care se trezește brusc (în vis? în psihoză? în realitate alternativă?) într-un loc unde totul îi este familiar, dar nimeni nu-l cunoaște.

Vânătorul său este generalul de poliție Felix Buckman, tiranul care face politica statului polițienesc. Totuși, la sfârșit, cu sora moartă și Taverner arestat, Buckman, plângând, se trezește într-un atelier auto non-stop. Iese din mașină și se duce să îmbrățișeze un negru singuratic – unul dintre foarte puținii negri din această lume care au trecut cu bine de programele de sterilizare. Morala este total neașteptată: și polițiștii pot iubi. Chiar și oamenii sistematic răi pot abandona sistemul.

A Scanner Darkly (1977)

Acest roman este, spune chiar Dick, „despre niște oameni care au fost pedepsiți mult prea mult pentru ceea ce au făcut”. Erau de fapt oameni reali, prietenii autorului. Se drogau; nu ca o boală, ci doar o eroare de judecată, numită „stil de viață”. În nota autorului, PKD enumeră șapte dintre prietenii săi care au murit, trei cu leziuni permanente ale creierului, doi cu psihoze permanente, unul cu leziuni permanente ale pancreasului . . . . și lista continuă.

Cât de adânc a fost Dick însuși implicat în „cultura drogurilor” de la sfârșitul anilor 1960 din California rămâne un subiect de dezbatere. Indiferent de cauză, după acest roman despre dependență, informatori și cure de dezintoxicare mai toxice decât drogul în sine, Dick a scris tot mai puțin, iar dispoziția sa a devenit tot mai întunecată.

Valis (1981)

Valis e mult mai direct, prin includerea personajului Horselover Fat, o traducere transparentă a lui Philip K. Dick. El aude voci, iar ceea ce spun ele sunt variațiuni pe marginea ideii că lumea este condusă de frății secrete din Roma sau din Statele Unite, iar președintele Statelor Unite, Ferris F. Fremont, are „numărul fiarei” în numele său, în timp ce adevărații credincioși sunt exilați dintr-o altă lume. O simplă nebunie?

Horselover Fat remarcă el însuși că cea mai simplă explicație este că drogurile pe care le-a luat în anii 1970 i-au amețit mintea în anii 1980. Cu toate acestea, el ajunge să creadă în vocile sale. S-ar putea spune că scepticismul lui Dick s-a tocit în cele din urmă sau, alternativ, că romancierul a devenit un om mai trist și mai deschis la irațional. Oricare ar fi explicația, ultimele romane ale lui Dick ar putea fi caracterizate mai puțin ca science fiction propriu-zis și mai mult ca ficțiune para-teologică.


continuarea, cu filmele, predicțiile îndeplinite și ghidul de lecturăaici (link)


surse: screenrant.com, au.rollingstone.com, lapl.org, barnesandnoble.com, biblio.com, literariness.org, fantasticfiction.com

%d blogeri au apreciat: