Când am citit prima oară Halta în 1995 (apărută atunci la editura Pygmalion) și m-am îndrăgostit de bizara lentoare a SF-ului sudist, dar și de perspectiva lui Simak asupra distanțelor care de fapt ne apropie, nu mi-aș fi putut închipui că următoarea carte de același autor o voi citi peste 25 de ani și mi se va părea… șocant de actuală.
Pentru că, în vremea pandemiei dominate de izolare, discuții prin Zoom și sălbăticire a aptitudinilor sociale, am dat peste o carte din 1952 (!) care vorbește despre… izolare (cândva după… o pandemie pe Marte, culmea), discuții doar prin telecomunicații și dezvățarea involuntară a aptitudinilor sociale.
Un volum (colecție de povestiri interconectate) care ne descrie, la pas mărunt, dar cu atât mai insidios, efectele psihologice ale izolării. Și le nimerește foarte bine – atât de bine că ar trebui să fie lectură obligatorie pentru psihologii care vor încerca în anii următori să „repare” o omenire traumatizată.
Care ne prezintă, pe parcursul a mai multor generații ale aceleiași familii (Websterii, deveniți treptat websterii) degenerarea empatiei, „cangrena” iremediabilă a fobiilor, atrofierea instinctelor sociale și uitarea formulelor de interacțiune non-verbală. Pașii spre starea aceea de spirit când reintegrarea într-o societate cu membri multipli și diverși devine un motiv de angoasă, o incongruență și un efort care pare cam mare pentru o recompensă cam mică.
Sună cunoscut?
Rămâne de văzut dacă și în realitatea noastră post-Covid efectul final (de fapt rezultatul treptat al cumulării unor efecte) va fi, ca la Simak, dezumanizarea. La el atât în sensul comun, al trecerii propriei persoane înaintea urgențelor celorlalți, cât și într-unul mai subtil, al dez-umanizării ca retragere treptată a omenirii nu doar din propria-i umanitate, ci și din existență sau, cel puțin, din (acest) univers.
La fel de impresionantă ca previziune este și cauza tuturor necazurilor din Orașul: într-un SF îngrijorat și dominat ca decor și pe atunci, și în deceniile ulterioare, de creșterea catastrofală a populației și aglomerarea maselor de oameni tot mai lipsiți de individualitate, Simak realizează că pentru civilizațiile hiper-tehnologizate pericolul real este de fapt scăderea populației și a natalității. Exact problema tuturor țărilor avansate din Occident – dar o problemă atât de recent conturată sociologic încât nici acum nu e corect percepută de publicul larg. D-apoi în 1952!
Și totuși, iată că Simak a nimerit-o foarte bine. Mai mult de atât – a anticipat foarte corect și un alt trend extrem de recent, dar simțitor deja și în România: dez-urbanizarea. Neo-ruralizarea. Nu cred că sunt singurul în jurul căruia toți, inclusiv tinerii (nu doar cei care se retrag la pensie) își cumpără terenuri la țară, „ridică o căsuță”, încep să cultive o grădină, vie sau livadă, să crească albine și așa mai departe. Deja orașul ne vampirizează psihic prin stres și fizic prin poluare chimică + fonică atât de tare încât, pentru a supraviețui, simțim nevoia să fugim și să ne ascundem de el.
Adică exact ce fac și personajele simakiene – astfel că titlul volumului este de fapt o antiteză: el subliniază o lipsă, o fosilă, un legendar și bizar simbol al trecutului bolnav, imposibil de înțeles ca utilitate. De ce oare s-ar înghesui oamenii într-o densitate epuizantă, într-un spațiu urât și nenatural? se întreabă Câinii lui Simak, fără să găsească vreun răspuns corect. Și, chiar așa, există un răspuns corect la așa ceva, în afară de exploatarea mai facilă a omului ca resursă industrială? (mă întreb eu, nu Câinii, ei nu ar înțelege aceste concepte).
Ceea ce nu înseamnă că Simak are vreo abordare idilică sau nostalgie pastoralistă: efectul ruralizării din viitorul său este anomia, destrămarea statului și a societății și, până la urmă, apocalipsa lentă a rasei umane. Nu prin vreun conflict, așa cum suntem învățați, ci pur și simplu printr-o retragere politicoasă din existență.
Oricum, Simak e departe de a fi moralist – nu pot decât să presupun că și în viața personală a fost un om extrem de discret; iar aici nu judecă și nu ia vreo poziție, ci doar prezintă situația. Ba chiar, pentru a fi și mai obiectiv, nici măcar nu o prezintă prin ochii oamenilor, ci ai roboților care-i servesc (sau aleg să nu o facă) și ai Câinilor. Cu majusculă fiindcă sunt de nivelul următor, adică elevați (intervenționist, nu evoluționist) la standarde de ființe inteligente asemănătoare nouă (spre deosebire de altele din carte, unde Simak, similar lui Lem, ne sugerează că efectiv nu putem înțelege o inteligență cu premise prea diferite).
Apropo de evitarea alunecării în moralism – peste tot prin carte se simte subtil, dar constant, creștinismul autorului. Nu unul militant, ci extrem de delicat; un spirit de blândețe, pacifism și respect față de viață și frumusețea lumii atât de cald și dăruitor (se dăruiește mult în povestirile sale, chiar dacă în general au finaluri mai degrabă fataliste, triste sau sumbre), încât îi va fermeca pe cititorii creștini (cei în sensul adevărat, nu cel ipocrit agresiv tipic românesc) și nu-i va deranja cu nimic pe cei atei.
De altfel, o idee chiar originală a sa, descrisă aici, este cea a unei forme de colonizare complet pacifistă. Și politicoasă – o expansiune prin retragere aș zice, sau o expansiune laterală infinită (mai bine zis de-a lungul „zalelor” unui string). Știu că sună cumva bizar, dar nu pot descrie mai clar fără a vă strica plăcerea de a descoperi conceptul în carte. Cert, dacă însuși ideea de colonizare are în sine o doză de agresivitate, Simak a reușit să găsească o cale imaginară de a rupe această conexiune obligatorie.
Ceea ce nu înseamnă că ar fi complet naiv, deși nu de puține ori pare așa în prima parte, încă optimistă, a cărții (echilibrată de fatalismul tot mai pronunțat din a doua jumătate). Simak este conștient că spiritul belicos și agresiunea sunt atât de inerente naturii umane, încât în Orașul se încearcă toate metodele posibile, inclusiv reeducarea întregii specii umane, dar fără succes. Chiar și după un restart complet al omenirii, chiar și fără pericole externe, simpla evoluție tehnologică duce automat la arme.
Ceea ce, ca să fac o scurtă paranteză, duce și la un moment narativ care mi s-a părut memorabil, dar și simultan amuzant și emoționant: o inversare a relației om-câine/Câine. Câinele ne-a păzit de fiare; când el va fi specia dominantă și complet pacifistă a planetei și noi o vom lua de la început… ne vom plăti datoria și-i vom apăra noi de invadatorii din alte planuri. Din nou, nu o să fac spoiler, dar întorsătura de situație a fost remarcabilă.
Cum remarcabilă a fost și capacitatea lui Simak de a recunoaște că, în comparație cu alte specii sau alte viziuni, omul poate fi inferior. Nu uitați că vorbim de o carte din 1952: un univers narativ în care omul este inferior în mai multe contexte (în sensul de mai primitiv sau inferior moral) cert nu era ceva banal.
De altfel, mi s-a părut într-una dintre povestiri că îl prefigurează cumva și pe Philip K Dick, prin sublinierea relativismului percepțiilor și simțurilor și a necesității îndoielii față de cum percepem realitatea. Ce-i drept că la el e vorba efectiv de simțuri, nu ca la PKD, unde este mai degrabă în dubiu interpretarea lor – dar premisele sunt, din nou, atipice anilor 50.
Pe deasupra, în aceeași povestire am perceput și o „sămânță” din ce urma să devină 30 de ani mai târziu un trop esențial al cyberpunkului: dileme asupra prevalenței corporalității sau intelectului. Ce ne face oameni, trupul sau mintea? Dacă toți oamenii își mută mințile în simulacre ale altei specii, mai sunt ei oameni, ori devin parte a acelei specii? S-a realizat o transfigurare a întregii omeniri sau, dimpotrivă, i s-a întins capcana unei auto-extincții?
Și, dacă tot vorbesc despre prefigurarea anului 1982 (când apare cyberpunkul – vezi mai multe aici), Simak a mai anticipat foarte corect și o realizare științifică a anului 1981. Atunci s-a definit psihiatric conceptul de sindrom Asperger (o formă specifică de autism funcțional) – iar Simak are deja aspergeri în cartea sa din 1952, sub denumirea de mutanți.
Niște mutanți cu inteligență și spirit inovativ superior oamenilor obișnuiți, dar și incapabili de empatie, anti-sociali și, sincer, dezinteresați de binele sau interesele celorlalte persoane. Descrierea în care se încadrează exact și mutanții lui Simak, și aspergerii. Despre care de altfel sunt teorii că SUNT mutanți, o tentativă evolutivă probabil ratată a speciei umane de a înainta la pasul următor.
Nu o să mai insist cu numeroasele dovezi că Simak este unul dintre rarele cazuri când SF-ul se potrivește corect cu denumirea alternativă de literatură de anticipație, unul dintre și mai rarele cazuri când știința și creștinismul nu se simt deloc în concurență, ori un exemplu dintre puținele SF-uri care nu au îmbătrânit urât. De ce?
Pentru că Simak nu a privit de fapt nici în viitor, nici în trecut, ci în interiorul nostru – și acesta, fie că-l numim intelect sau suflet, este atemporal.
Și pentru că ne-a privit prin ochii unor câini – și, ca și ei, nu ne-a judecat, ci doar ne-a iubit așa cum suntem.
Rasa umană se sfârșește în fiecare zi. De fiecare dată când moare un om, rasa umană se sfârșește pentru el – în ceea ce-l privește, nu mai există nicio rasă umană.
Au trecut mii de ani de când oamenii au abandonat oraşele. Apoi au năzuit spre stele, pentru ca, în cele din urmă, să aleagă somnul veşnic. Pământul a rămas în stăpânirea Câinilor, care îşi cresc urmaşii cu legende transmise din generaţie în generaţie despre cei care le-au oferit darul vorbirii, dar care nu se vor mai întoarce niciodată. Cu ajutorul roboţilor, trăiesc în pace şi armonie, însă şi lumea lor e pe cale să se schimbe, fiindcă o nouă putere pretinde supremaţia pe Pământ.
Acestea sunt poveştile pe care Câinii le spun atunci când focul se înteţeşte şi vântul bate dinspre nord. Când fiecare familie se adună în faţa vetrei, când căţeii stau liniştiţi şi ascultă, iar la sfârşit pun o mulţime de întrebări…
editura Paladin, 2018, hardcover, 288 pagini, traducere de Petru Iamandi
Blogul de SeFe 