Nu degeaba seria (din care acest roman apărut la editura Trei, aici, este prima carte – restul trilogiei nu a mai fost tradusă) se numește Confluence: în mai multe sensuri, metafora care o descrie cel mai bine este chiar confluența a două fluvii lente – și întinderea nămoloasă de ape cafenii care rezultă. Un Gange literar – ceea ce nu-i deloc o critică, ci o laudă, mai ales că întreaga scriitură este atât de vizuală, încât totul este perceput color și tridimensional.
Și, precum orice fluviu care se respectă, McAuley nu se grăbește nicăieri. Nici nu se rușinează deloc să folosească o abundență de descrieri și o luxuriantă stratificare de detalii – opțiune narativă nu foarte agreată de publicul român SFF-ist în general, dacă e să mă iau după eșecurile repetate cu Gene Wolfe, dar… iubită de subsemnatul.
De ce? Pentru că, prin răbdarea de a imagina și a ne și prezenta nenumăratele fațete ale unei lumi imaginare, dar extrem de complexe, McAuley a făcut un fel de pariu cu cititorul: care dintre ei se va plictisi primul? Iar pariul a fost unul câștigător, din moment ce eu, cititorul, am fost atât de fascinat încât am uitat să mă plictisesc, iar el, autorul, a conferit astfel atâta profunzime Confluenței (să zicem planeta, ca să nu fac spoiler) încât aceasta se simte incredibil de vie.
Nu doar vie – ci și complementară. În sensul foarte similar cu Helliconia lui Aldiss (recenzie aici și aici, publicată de editura Paladin aici și aici), adică ne construiește o multitudine de ecosisteme perfect funcționale într-o natură stranie (în sensul de străină), pe care le descoperim treptat prin explorare directă. Ba chiar mai directă decât la Aldiss, din moment ce aici „creștem” alături de personajul principal (el fără ghilimele, de la sugar miraculos la tânăr impetuos), învățând despre lume, după care îl și însoțim într-un „road trip” („river trip”, de fapt) de cercetare și explorare, dar și de auto-descoperire.
O călătorie pe un fluviu ecuatorial care, evident, nu avea cum să nu-mi aducă aminte ca senzație de Inima întunericului de Joseph Conrad și transpunerea ei cinematografică, Apocalypse Now! a lui Coppola – dar nu o să insist pe ele, din moment ce ne-am îndepărta de SFF.
Dar să revenim. Un îndemn pe care probabil și l-a spus frecvent autorul și, cert, cititorii (seria unduiește lent, în largi divagații și sub-intrigi, fără însă a-și pierde vreun moment simțul destinației). Și dacă tot ziceam de SFF, ce să fie oare această trilogie, science fiction sau fantasy? Nici una, nici alta… și ambele – este un science fantasy, gen hibrid pe care nu chiar așa de mulți fani îl mai iubesc, dar cei care-l agreează îl adoră cu pasiune (inclusiv eu).
De fapt, cuvântul acesta, „hibrid”, definește cel mai bine întregul concept al cărții – pentru că, dincolo de povestea în sine, extrem de captivantă, mai fascinantă este multitudinea de specii umane implicate. Sau rase? Și – oare chiar sunt umane? Întrebare care se va ridica și genetic, și moral. Nu o să ofer aici răspunsurile, pentru că în serie sunt dezvăluite treptat – dar Confluența este unică prin faptul că are sute, dacă nu mii, de rase inteligente. Fiecare cu orașul, cultura și istoria sa.
Confluența nu este o lume – ci un adevărat univers în miniatură. Dar cu ce scop? Să fie ea oare un enorm experiment științific? O grădină zoologică de proporții biblice? Nebunie sau artă a zeieștilor Păstrători? (trebuie să menționez că eu am citit seria în engleză și e posibil să nu nimeresc aceleași traduceri cu ediția editurii Trei – în original era Preservers).
Oricum, dacă această colecție fascinantă de specii inteligente diferite care conviețuiesc (mai mult sau mai puțin pașnic) este unul dintre principalele indicii că McAuley scrie și aici SF (de altă natură totuși decât în Războiul liniștit, apărut la Paladin, aici), tot ea dă cel mai puternic și senzația de fantasy.
De poveste chiar, pentru că fiecare stirpe, deși umanoidă, are trăsături clar preluate de la vreo specie animală sau alta (nu neapărat terestre); combinat cu faptul că personajul principal, Yama, este întâi un băiețel și apoi un adolescent, frecvent am avut parte de scene în care am vizualizat un copil interacționând cu oameni-hipopotam, oameni-tigru, oameni-șarpe, oameni-șobolan și tot așa.
Ceea ce, mie cel puțin, mi-a adus aminte ca sentiment și atmosferă de poveștile chinezești și japoneze cu spirite animale, pe care le citeam când eram mic. O „infantilizare” foarte reușită, nu cu rol de a trage cartea în YA (deși cred că e accesibilă și copiilor, după ce scoatem sexul inter-specii, violența, tortura, pogromurile, canibalismul… rectific, nu e deloc accesibilă copiilor), ci de a ne introduce într-o atmosferă de „vremea viselor” (dreamtime / alcheringa aborigenilor australieni), care să ne exacerbeze cumva credulitatea (senzație amplificată și de lentoarea narațiunii).
Credulitate de altfel necesară, din moment ce la o lectură mai profundă realizezi că povestea pasionantă de coming of age fantasy, SF de explorare și chiar și mystery ascunde de fapt o serie de indicii prin care se invită meditarea la câteva repere cultural-teologice, esențiale gândirii occidentale. Nu doar că lumea miilor de rase diferite este o babilonie; capitala lumii chiar este un metropolis aflat într-un unic edificiu atât de masiv, încât Yama crede că este un uriaș munte –un adevărat Babilon al limbilor încurcate.
Yama nu doar că se naște misterios (imaculat ar zice unii) și pare că a venit să mântuiască (ori poate să distrugă lumea, nefiind evident nici pentru el dacă are un destin cristic sau anticristic), dar poate face miracole și, în deșert, este ispitit. Și tot așa – explicațiile sugerate sunt SF și concrete (de fapt, din cartea a doua în personajul principal crește efectiv SF-ul – o să înțelegeți când o să citiți), dar dilemele declanșate în mintea unui european iudeo-creștin trec mult mai departe de atât și ridică niște întrebări destul de filozofice și religioase în esența lor.
Oricum, dacă tot ziceam că în multe sensuri cartea este un coming of age fantasy – aceasta nu se referă doar la personaj, ci și la lume. Confluența este extrem, incredibil de străveche – dar pare să fi ajuns la un punct fie final, fie de turnură, de transformare și transcendere. E pe punctul de a se maturiza. În ce? Un mister pe care nici măcar cele mai înțelepte dintre personaje nu-l bănuiesc. De ce? Și nu cumva le va fi fatală transformarea?
Direcția sugerată nu este una optimistă de-a lungul poveștii – întreaga lume pare obosită și melancolică, epuizată – un adevărat Pământ Muribund, ca la Vance. Ce-i drept că nu de Terra e vorba aici – deși planeta noastră chiar este prezentă în respectivul univers narativ și se explică destul de clar soarta ei.
Nu, mai degrabă este un Whorl – iar comparația cu nava generațională de la Gene Wolfe nu este deloc întâmplătoare. Pentru că, deși are unele puncte comune conceptuale cu Lumea Inelară a lui Niven (în română la Paladin, aici), altele de fundal și curgere legendară a narațiunii cu Helliconia lui Aldiss, iar ca atmosferă cu Dying Earth de Jack Vance, cel mai mult Confluența este o soră a Ciclului Solar de Gene Wolfe (apărut în română parțial la editura Leda – Soarele Nou, parțial la editura Alexandria – Soarele Lung, și deloc Soarele Scurt). Mai exact, a epopeii tânărului Patera Silk, din Soarele Lung.
Numai că… toate aceste asemănări sunt niște calități.
Confluența nu este doar vreo copie: ea preia într-adevăr o serie de elemente de structură și de formă de la Wolfe, dar pune în matrița lor o cu totul altă poveste – care curge în același ritm, dar în cu totul altă direcție. Iar rezultatul este simultan „mai mult din același lucru” în privința frumuseții, căci și Confluența este pur și simplu o carte (și serie) frumoasă – care nu se citește, ci se savurează; dar este și o altă experiență, foarte diferită în esența sa. Una cumva mai imatură, mai naivă decât la Wolfe, dar mai fermecătoare și mai ușor de simțit și cu inima, nu doar cu rațiunea.
O experiență complet recomandabilă fanilor de Wolfe, de science fantasy și de lumi complexe și detaliate.
Cartea I din Trilogia Confluenţei
Oraşele şi maşinăriile străvechi, aflate în dezintegrare pe planeta Confluenţa sunt atât de misterioase, încât par magice. Plecat din necropola Aeolis spre enigmatica metropolă Ys, Yama descoperă secretele trecutului său, pe măsură ce este prins în iureşul unui război de interese politice şi religioase.
„Prin Copilul fluviului, McAuley începe o trilogie care descrie dispariţia unei civilizaţii uluitoare.” – Washington Post
„O saga SF/fantasy ambiţioasă, ce se desfăşoară pe o planetă unde tehnologiile sunt străvechi şi interzise.” – Library Journal
„ …o fuziune de hard SF şi fantasy… un viitor incredibil de fantastic, dar care, în timp, se dovedeşte a fi guvernat de raţiunea ştiinţifică.” – Locus
Britanicul Paul J. McAuley (n. 1955) are diplome în botanică şi zoologie şi a lucrat în cercetare în universităţi ca Oxford şi UCLA, iar timp de şase ani a fost conferenţiar de botanică la St. Andrews University. Din 1984, textele SF i-au apărut în reviste ca Interzone, Amazing şi Fantasy & Science Fiction. Primul lui roman, Four Hundred Billion Stars (1988), a câştigat în 1989 premiul Philip K. Dick.
Blogul de SeFe 