Recenzii

Când iubirea învinge credința, este „Vremea schimbării”, de Robert Silverberg

Nu mă așteptam ca un roman care tocmai împlinește 50 de ani să ascundă în el un mix atât de actual și provocator de căldură sufletească și rigoare socială rece, iubire și tragedie, sexualitate și dileme morale, dar iată că am fost surprins: o carte de la un clasic al SF-ului, care nu a îmbătrânit absolut deloc. De fapt, oare de ce oi fi fost așa uimit? La fel mi se par și unele romane de Asimov sau Heinlein…

… sau de Ursula K. LeGuin, din moment ce iată că am găsit în sfârșit un „partener de dans” care să merite comparația cu memorabila capodoperă a subgenului soft SF, Mâna stângă a întunericului. Iar Vremea schimbării este nu doar fratele tot soft SF al poveștii lui Estraven, ci cu adevărat reflecția sa de dincolo de oglindă. Și de dincolo de gen (în sensul de sex), din moment ce ne oferă cam aceleași sentimente, dar de data aceasta dintr-o perspectivă pur masculină.

Inițial nu doar masculină, ci de-a dreptul macho: povestea de care avem parte este cea a prințului Kinnall Darival, spusă de el însuși – iar încă de la început aflăm cât de solid, musculos și atletic este el, cum crește în umbra mai degrabă ostilă a unui tată rece, dur și marțial, cum învață să vâneze cele mai periculoase fiare ale planetei într-un mod intenționat riscant și, deloc irelevant, cum se formează în competiție cu un frate simultan drag, însă și rival la tron.

Un adevărat bărbat spartan, modelat cu asprime de o societate rigidă și ascetică, sub presiunea tradiției și a naturii nemiloase. Dar cât de departe de așa ceva ajunge Kinnall, în mai puțin de 300 de pagini! Care se simt (din nou asemănător Mâinii de doar 250) ani, decenii, o infinitate de simțire, frământare și suferință.

O remodelare a unui principiu masculin, rece, într-unul feminin și cald.

O frământare declanșată, ca și la LeGuin, de un străin. Un extraplanetar venit de data aceasta nu ca diplomat și sociolog, ci ca neguțător egoist – doar un materialist cinic, șocat de societatea profund religioasă pe care o găsește. Atât de impresionat, încât realizează cât de mult îi lipsește credința și ar face orice ca să o poată împărtăși. Numai că ce oferă el la schimb are sămânța de a distruge totul… sau de a-i reforma pe toți într-un mod inimaginabil.

Și avem aici două cuvinte cheie. Primul dintre ele este egoist: într-o societate care pretinde ca persoana să renunțe total la individualitate spre binele cetății, să se topească în țesătura socială predestinată, pământeanul Schweiz dă, printr-un noroc (sau ghinion) suprem, peste un prinț prea inteligent și prea frământat pentru binele lui. Un nobil tânăr, care simte cât de ipocrită este pretinsa smerenie a unor oameni care simultan respectă cu fermitate clase și caste: cum poți oare să te declari umil și în același timp să știi că ai fost născut pentru a conduce?

Sau poate că, dimpotrivă, tocmai păcatul trufiei lui Kinnall este cel care permite unui ispititor să-i susure șoapte care pot sfărâma o ordine sedimentată de veacuri? O fi coincidență decizia auctorială a lui Silverberg de a-și denumi agentul schimbării cu un nume atât de asemănător cuvântului german pentru Negru, Schwartz? Sau o discretă sugestie că ne aflăm într-o nouă iterație a eternei drame faustiene (sugestie de altfel întărită de aluziile de înșelăciune în relațiile sale comerciale)? Constanta oscilare plină de îndoială a cititorului între cele două fețe ale monedei (cine e drept și cine păcătos într-o confruntare a două sisteme de valori concurente) este un element major al impactului acestui roman – iar impact memorabil chiar are.

Dar să revenim. Ziceam că avem două cuvinte cheie pentru carte: egoist, o caracteristică prezentată aici drept posibil pozitivă (inedit și surprinzător, dar deloc întâmplător, aș zice eu, la un roman scris în 1971, când comunismul era în puternică expansiune globală: tocmai înghițise Cambodgia, Vietnamul și Laosul și exploda în Africa și America de Sud); iar al doilea ar fi reformă.

De fapt, Reformă cu literă mare, ca la Luther. Locuitorii planetei lui Kinnall sunt urmașii unor coloniști puritani – și au păstrat din ideologia lor ascetiscismul fanatic, bazat inclusiv pe negarea sinelui. Totuși, de-a lungul secolelor trăite pe o lume mai degrabă ostilă, unde supraviețuirea se pune în discuție în fiecare an, credința li s-a osificat într-o biserică bine organizată (precum catolicismul și ortodoxia).

Cu sacramente tot mai ritualiste și opresive, pretext și suport pentru o societate la fel de strictă în închistarea fiecăruia în casta în care s-a născut. O societate și religie care funcționează și asigură stabilitate într-o natură imprevizibilă și distrugătoare, dar care-și devorează indivizii. Chiar și cei mai norocoși, precum tatăl sau fratele prințului, regii (prim-septarhi), sunt de fapt striviți de presiune și suferă cumplit – atât psihic, dar și efectiv fizic: mințile și trupurile li se usucă și ofilesc…

Ei sunt bărbați respectabili si responsabili, care fac lucrurile așa cum trebuie. Kinnall, însă, este imatur și iresponsabil. Un tânăr chinuit de îndoieli, de propriile eșecuri și inutilitate (nefiind moștenitor, este un prinț în plus și, probabil, vizat oricum pentru eliminare) și, mai ales, chinuit de dragoste.

De o dragoste ferm interzisă, care nu poate fi vreodată: pasiunea pentru sora sa liant. Într-o cultură unde este un păcat să-ți exprimi sentimente chiar și față de familie, există ca supapă instituția surorilor și fraților liant: fiecare om are câte unul din fiecare gen, singurele persoane față de care se poate destăinui (evident, în afară de confesorii oficiali ai Bisericii). Numai că, la fel ca și o soră de sânge, ba chiar mai mult, cea liant este inaccesibilă altor gânduri decât celor pur frățești… iar Kinnall cu certitudine are alt fel de gânduri și vise cu ea (o modalitate subtilă a lui Silverberg de a aborda oblic tabu-ul incestului, la fel cum abordează și alte teme extrem de delicate în acest roman lipsit de prejudecăți).

Adică un păcat (fie el și doar gândit în secret); exact poarta de intrare pentru un păcat și mai mare: individualismul. Căci, dacă nu-și poate împărtăși iubirea cu Halum (și nici nu o poate înlocui cu un surogat – soția pe care o ia de nevastă numai fiindcă seamănă cu adevărata sa iubire și de la care se alege doar cu o căsnicie nefericită pentru amândoi), este vulnerabil la propunerea lui Schweiz de a încerca împărtășirea sufletului cu un alt bărbat. Iar acel bărbat, fiind un necredincios, își gândește sufletul în termeni de EU, nu de noi toți, zalele Legământului cu Dumnezeu.

Un concept extrem de periculos fiindcă, dacă ajungi să percepi că fiecare om are un suflet propriu – oare acel suflet egoist nu are cumva alte înclinații și frământări decât cele prescrise de Rege și Biserică? Și unde am ajunge dacă fiecare ar iubi pe oricine își dorește să iubească?

La distrugerea societății, firește. Întrebarea cititorului, însă, va fi următoarea: nu cumva chiar ar fi mai bine ca societatea să fie distrusă, ca să poată renaște într-o formă ce ar implica mai puțină suferință? Problemă deloc simplă; Silverberg nu cade în capcana simplificării în alb și negru și, de altfel, prințul primește chiar un răspuns direct și descurajator. Pe planeta sa există două continente: pe cel nordic societatea rigidă, dar tehnologizată (cam la nivel de 1910, cu automobile și telefoane, dar fără avioane sau alte aparate mai moderne), iar pe cel sudic, cei care nu au rezistat presiunii, proscrișii degenerați în sălbăticie. Care nu mai au o civilizație, nu mai dețin nimic și trăiesc în sătucuri de colibe împrăștiate prin jungla ostilă.

Mai bine zis, nimic în afară de fericire. O fi însă acea fericire una oferită de eliberare? O reîntoarcere la Paradisul pierdut? Sau doar de drogurile pe care le consumă, și atunci jungla fetidă este de fapt un iad unde-s captivi fără scăpare? (nu o să vă ofer eu un răspuns – nu pentru că ar fi spoiler, ci fiindcă fiecare cititor va trage altă concluzie).

Imagine de Mark Frost de la Pixabay

Pentru a încerca să afle răspunsul… prințul se apucă de droguri. Un alt punct în care Silverberg abordează cu inteligență un aspect controversat (cu atât mai tare în 1971, în plină revoluție hippie) și ne cam lasă să ne folosim și creierele proprii: or fi drogurile rele sau bune? De fapt, că tot ziceam că e suficient de curajos și revoluționar să pună probleme despre incest și consum de droguri, o să precizez aici și că un moment de șoc formator pentru protagonist este când un alt bărbat se închide cu el într-o cameră, pe ascuns, și îi spune „Te iubesc”.

Nu, nu în vreo scenă propriu-zis homosexuală, dar totuși sugestia este suficient de bine conturată cât să pună cititorul pe gânduri…

Dar să revenim, pentru că romanul NU este unul despre sex. Pare astfel la început, când autorul ne bombardează agresiv cu atâta sexualitate încât pare libidinos – dar realizezi treptat că a fost un truc inteligent pentru a ne desensibiliza față de subiect și a ne deschide mintea spre alt tip de obscenitate. Cea în contextul cultural de acolo, unde obscenitatea constă în exprimarea individualității și „ieșirea din rând”. Numai că, realizează prințul și apoi și adepții pe care-i face treptat – cum ai putea vorbi de sacrificiu, dacă nu sacrifici tocmai ceva care îți aparține doar ție? Cum ai putea vorbi de iubire sinceră dacă ea nu vine spontan din interior, ci este una învățată? Este oare expresia „Eu te iubesc pe tine” o formă de egoism sau dimpotrivă, adevăratul altruism?

Fiecare personaj are alt răspuns și altă concluzie. Dihotomia dintre iubirea aproapelui și iubirea tuturor, dintre dragostea în sens „animalic” și dragostea în sens religios, concurența dintre sacrificiul fără nume, pentru întreaga omenire, și cel cu subiect și predicat pentru cineva anume – tot atâtea conflicte cu potențial devastator pentru fiecare în parte și pentru societate în ansamblu. Așa sunt și reacțiile personajelor din carte: unii răspund cu ură, alții cu pasiune, unii cu indiferență, alții cu cinism, unii fac ce e de așteptat de la ei, contrar a ce simt, alții aleg mai degrabă moartea decât alegerea între opțiuni la fel de nedrepte.

În mod ironic, o carte în esență despre sămânța de distrugere a religiei (totul începe cu un ateu care aterizează într-o lume de credincioși) este și, probabil, cea mai bună descriere a cum și ce au simțit primii adepți ai unei confesiuni noi. Indiferent că e citită ca o metaforă a creștinismului primitiv sau a primilor ani de islam, Vremea schimbării chiar ne face să înțelegem arzătoarea pasiune a primilor convertiți și dăruirea senină de sine a martirilor (deși, având în vedere că aici noile simțăminte se răspândesc prin împărtășanie – prin drog, ce-i drept, nu vin – iar profetul pare că va plăti cu viața la ordinul unui Pillat la fel de reticent ca cel biblic, aluzia e mai evidentă la creștinism).  

Romanul lui Silverberg poate fi citit în mai multe chei distincte, poate chiar contrarii: poate „infectarea” cu păcat a unei comunități drept-credincioase prin vulnerabilitatea unui singur egoist față de un străin ispititor sau poate apariția, dimpotrivă, a unei minunate noi comuniuni bazate pe iubire (și dezinhibare prin droguri și experimentare); ori, poate, înlocuirea feudalismului (mai degrabă rău) cu germenii capitalismului (mai degrabă… cel puțin la fel de rău)?

Tot el abordează și o multitudine de subiecte foarte controversate (incest, droguri, homosexualitate și sexualitate în general, religiozitate versus ateism, individualism versus colectivism) într-un mod atât de oblic, încât fiecare cititor își va alege din poveste alte argumente și contra-argumente (iar fiecare personaj are cumva dreptatea lui) – dar un singur lucru este absolut cert la o carte atât de fluidă: Vremea schimbării este un roman revoluționar. Un roman care va zgâlțâi prejudecățile și credințele fiecărui cititor, chiar și la jumătate de secol de când a câștigat un binemeritat premiu Nebula, și-l va obliga să-și judece sincer propriul suflet înainte de putea răspunde la marea întrebare de aici: unde este de fapt iubirea, pe scala dintre eu și noi?

Și care este prețul care merită plătit pentru ea, de un om, de doi, de toți?


Vremea schimbării

Premiul Nebula pentru cel mai bun roman

Această planetă a fost colonizată de oameni care aveau sentimente religioase intense, care s-au stabilit aici special pentru a le conserva şi care au făcut mari eforturi pentru a le insufla descendenţilor.

Cât de puternice îți pot fi convingerile, dacă nu sunt puse la încercare de ispită? Puritanii care au colonizat cu sute de ani în urmă planeta Borthan au decretat că doar umilința le poate salva credința. Destăinuirea gândurilor și a sentimentelor personale reprezintă o crimă, iar cuvinte ca eu și mine sunt considerate indecente și interzise în orice exprimare. Dar prințul Kinnall Darival pune la îndoială strictețea acestui legământ și-i încalcă poruncile când se îndrăgostește de Halum, sora lui liant.

Am trecut printr-o vreme a schimbării și am fost vindecat… Eu sunt Kinnall Darival și am să vă povestesc totul despre mine.

editura Paladin, 2018, hardcover, 288 pagini, traducere de Radu Mihai Hăulică

se poate cumpăra de aici

%d blogeri au apreciat: