Știrea zilei, săptămânii, lunii… este la acest moment, pentru oricine trăiește pe Pământ și nu domiciliază pe sub vreo piatră, prăbușirea Afganistanului. Și cele două mari frici ale noastre, ale tuturor: una pentru ce vor păți colaboratorii occidentalilor și a doua pentru viitorul femeilor de acolo.
Absolut întâmplător, cu foarte puțin timp înainte de evenimentele complet neașteptate, eu tocmai terminasem de citit (și de recenzat, chiar va fi pe blog săptămâna viitoare) Testamentele de Margaret Atwood (ed. Art, aici). Cu un efect straniu: dacă în privința primei frici nu am nimic de zis (nu pe un blog de SF&F, oricum), cu referire la a doua… eu am perceput situația cu o miime de sutime mai puțin întunecată decât restul lumii.
Pentru că Atwood tocmai îmi strecurase în minte nu doar ideea că toate „împărățiile întru Voia Domnului” cad mai devreme sau mai târziu, dar și pe cea că reziliența femeilor depășește, pe termen lung, până și cea mai absolutistă oprimare. Și, sincer, eu cred că așa va fi și în Afganistan.
Talibanii (cuvânt care s-ar traduce ca student, mai exact student la teologie) au apărut ca o mișcare cultivată printre băieți proveniți dintre refugiații afgani în Pakistan și educați (vorba vine, de fapt spălați pe creier) în madrase. Nu folosesc peiorativ sau afectuos cuvântul „băieți” – chiar erau niște copii, mulți orfani de război, restul ca și orfani oricum, din moment ce au fost extrași din familii (și de lângă mamele lor). Talibanii sunt niște băieți crescuți exclusiv de bărbați, între bărbați, într-un sistem de ură gândit de bărbați.
Dar aceștia sunt talibanii actuali. Se zvonește deja că au pornit la vânătoare (și răpire) de neveste în țara proaspăt cucerită… iar în această ticăloșie li se ascunde deja sămânța năruirii. Va exista foarte probabil și generația următoare de talibani, însă ei vor fi crescuți acasă, într-o familie. De mame, alături de surori. Poate că pe unii îi vor trimite tații lor în madrase ca să reia ciclul, dar nu pe toți.
Dacă e să ne uităm nu doar în romanul de ficțiune al Margaretei Atwood, dar și în realitatea dictaturilor comuniste sau nazistă, nici măcar pe majoritatea – fiindcă mulți dintre cei mai cruzi bărbați din istorie nu au fost „câini” și acasă, ci mai indulgenți cu propriile progenituri. Care au crescut, și în ficțiune și în realitate, ca versiuni mai puțin îndoctrinate (de văzut de exemplu cât de sincer comuniști mai erau Nicu și Vali Ceaușescu, în comparație cu stalinistul lor tată; sau cum „procurorul” academic al comuniștilor din România a fost Tismăneanu, fiul unuia dintre militanții lor). Și, cum s-a văzut și în URSS și cred că se va vedea într-un final și în Iran sau Arabia Saudită: deja la a treia generație, dacă nu chiar a doua, înșiși exponenții nomenclaturii/aristocrației nu prea vor mai crede în Doctrină.
Nu doar fiindcă de obicei sunt mai educați, din moment ce tații lor semi-analfabeți le doresc o viață mai bună și investesc în ea, ci și pentru că… mame, surori și iubite. Pentru că femeile, așa subestimate cum cere doctrina, rezistă. Și, milimetru cu milimetru, subminează eșafodajul, nu cu lovituri de secure, ci cu mici tăieturi cu o linguriță ascuțită. Pentru că, în niște regimuri dezechilibrate, conduse de bărbați dezechilibrați și entuziaști unidirecțional, femeile trag întotdeauna spre echilibru. Este, în fond, rezumatul evoluției civilizației umane de-a lungul istoriei speciei noastre: bărbații o împing mai departe dezechilibrând-o (că altfel ar stagna), iar femeile o trag spre o matcă re-echilibrată (că altfel s-ar autodistruge).
O istorie a unei eterne balansări care ne-a asigurat supraviețuirea… și care se regăsește nu doar în istorie, ci și în literatură. Da, chiar și în SF, fratele mai masculinizat al fantasy-ului ceva mai moale. Pentru că, în opinia mea – pe care mi-o păstrez deși am fost și contrazis – SF-ul este o ficțiune a conflictului. Uneori conflictul este cu timpul, natura, poluarea, bolile, decadența ș.a.m.d, dar, dacă e să fim sinceri, foarte frecvent este un conflict, sau măcar o competiție, cu Celălalt.
Pe care bărbații o abordează și literar așa cum știu mai bine: frontal. Treptat însă, în acest gen au început să apară și să se afirme tot mai mult și autoare – care au adus cu totul alte perspective. De Atwood am spus deja și voi povesti și în recenzia de săptămâna viitoare, așa că nu mai insist: ea ne învață că cei mai oribili opresori, care nu pot fi învinși prin rezistență armată, pot fi erodați treptat. Prin strâns din dinți, rezistență interioară și, în cele din urmă, subminare din interior. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, opresorul înghite oprimatul, iar acesta ajunge în interiorul puterii, chiar dacă doar ca Slujitoare…
Dar Atwood nu e nici prima, nici ultima femeie care echilibrează SF-ul. Pentru că un editorial este o opinie personală, îmi voi aminti aici de cele câteva autoare care mi-au echilibrat mie SF-ul și ideile – și într-un mod semnificativ. Evident, prima ar fi Ursula K. Le Guin, pe care încă o consider cea mai bună scriitoare de SF și care m-a învățat două lucruri. În primul rând, prin Mâna stângă a întunericului (la Nemira, aici), unul dintre romanele mele preferate ever, ne-a arătat că un conflict poate fi și evitat – prin sacrificiu și prin iubire.
O lecție repetată și în altă carte pe care o ador de peste 20 de ani (cărticică mai degrabă), Lumea lui Rocannon. Mai puțin evident acolo, însă completată de alt element de echilibrare: învățarea. Ca și în seria fantasy Terramare (prefer această traducere decât nemuzicalul Pământșimare, la Art, aici) – până la Guin fantasy-ul scris de bărbați era plin de vrăjitori de elită. Răi sau buni, ei erau deja spectaculos de eficienți… până când a venit Ursula și ne-a arătat că și magii se formează, prin învățare și exercițiu. În fond, că nu te naști elită, ci devii elită prin efort. O lecție de echilibru al valorii de care SF-ul și fantasy-ul de anii 60 chiar avea nevoie… ca și noi toți.
Și o lecție completată mult mai recent, pentru mine, de Arkady Martine în Amintirea imperiului (la Nemira, aici) – unde evitarea conflictului prin iubire și sacrificiu este prezentă, dar și întregită de o altă idee (nu nouă în SF, dar aici am înțeles-o eu mai „rotund”): atenția la celălalt. Delicatețea de a asculta, a privi, a aștepta. A încerca să înțelegi persoana străină (sau cultura) din fața ta și… de a tăcea până când nu ai înțeles destul cât să spui ceva. O lecție încă de învățat pentru mulți și multe, indiferent de sex…
Răbdare. Așteptare. Ascultare.
Dar și aprecierea calmă a lucrurilor. Capacitatea de a respecta lucrurile mici, precum mâncarea sau discuțiile mărunte (bârfițele)… lucruri stranii pentru mulți bărbați (inclusiv subsemnatul), dar nu și pentru autoare care aduc echilibru în SF-ul întunecat și zbuciumat – cu o doză de calm și pozitivism. Femei ca Becky Chambers, care în Un lung drum spre o planetă mică și furioasă și Să cunoaștem, dacă avem șansa (ambele la Herg Benet, aici) ne învață să mai privim lumea și cu optimism și un surâs – și, de altfel, este cunoscută drept o exponentă și proponentă a subgenului solarpunk. O literatură despre un viitor frumos, după ce ne-am rezolvat problemele.
Un viitor în care ar vrea femeile să-și crească ele copiii… în echilibru cu viitorul pe care-l văd bărbații și care cert nu se bazează pe pace și armonie; de altfel mie personal mi s-ar părea iad o lume atât de calmă încât toți surâd și de altfel nu-mi place deloc Chambers (nici Martine) … dar tocmai aceasta este ideea echilibrului. Ca Chambers și Martine să găsească ori să creeze alt public de SF decât cel care mă cuprinde pe mine și să ne echilibrăm reciproc. Să fie și un SF dark pentru sufletul meu negru și camarazii mei de frământare, dar și unul luminos, pentru Chambers și colegele sale de cafeluță cu desert.
Tot astfel cum echilibrul poate fi obținut și prin balansarea dezechilibrului cu… alt dezechilibru. Așa cum am învățat de la N.K. Jemisin în excelenta sa trilogie pe care eu o consider 100% SF (deși e marketată fantasy), Pământul sfărâmat (la Paladin, aici). Dacă există o grămadă de SF doar cu bărbați, scris de bărbați (un dezechilibru), Jemisin ne-a dat peste nas și a îndreptat balanța cu un SF doar cu femei, scris de femei. Personaje femei bune și femei rele, femei tinere și femei bătrâne, femei mai albe sau mai negre… dar numai femei.
Care a fost însă secretul pentru care Pământul sfărâmat mi se pare și mie (bărbat) o serie de geniu, spre deosebire de alte serii scrise doar de femei, doar despre femei?
Echilibrul.
Trilogia lui Jemisin este o carte scrisă de femei despre femei, ca și seria lui Atwood de altfel, sau Martine, dar NU DOAR pentru cititoare femei. Toate acestea sunt serii scrise de femei, despre femei, dar pentru femei ȘI bărbați. Tot astfel cum de geniu sunt și seriile scrise de bărbați, cu bărbați, dar și pentru femei și pentru bărbați. Și cum nu sunt altele, scrise de exemplu tot de Jemisin, precum Mărețele orașe sau Vise întunecate (ambele la Nemira, aici), de care din păcate nu se pot bucura cititorii de ambele sexe în cazul uneia, sau ambele rase, la cealaltă.
Până la urmă, mă repet, vitală este îndreptarea balanței. Fiecare dintre sexe avem calități și slăbiciuni diferite, în cazul ideal aflate în cumpănă. Femeile sunt esențiale în echilibrarea genului SF (chiar și cele care scriu ce nu-mi place mie deloc, pentru alte publicuri decât cel căruia îi aparțin) și au demonstrat că au puterea să aducă pe termen lung acest echilibru, prin perspective diferite.
Așa cum tot femeile au și puterea să reziste greutăților și opresiunii din Afganistan și alte iaduri islamiste… și sunt convins că vor avea puterea, în timp, să le submineze. Le vor supraviețui și talibanilor, chiar și fiindu-le doar mame, soții, surori.
Fiindcă treptat le vor aduce echilibru – și un un viitor ceva mai puțin distopic.
(notă: iată că Iranul ayatollahilor, fondat cu sabia și spânzurătoarea în 1979, tocmai a numit acum vreo 2 zile, pentru prima dată, o femeie vicepreședinte)
Blogul de SeFe 