„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt”, ne spune Ecleziastul în Biblie și, ironic, puținor subiecte li se potrivește mai bine această cugetare decât teocrațiilor. Indiferent că suntem credincioși sau atei, cert putem fi de acord cu faptul că toate așa-numitele „Împărății ale lui Dumnezeu pe Pământ” care au existat de-a lungul vremurilor (de la regatele cruciate la „califatul” Daesh, și, în viitor, emiratul taliban, Iranul ayatollahilor sau Arabia Saudită) și s-au crezut eterne nu au fost nimic altceva decât praf în vânt. Vântul a venit poate după decenii sau chiar veacuri, dar până la urmă a venit întotdeauna și le-a spulberat.
Oare ar fi Galaadul, Statele Naționale ale Americii, excepția de la regulă? Poate că așa am rămas cu o amară bănuială după Povestea Slujitoarei (tradusă la Paladin, aici, iar o recenzie pe larg aveți aici), dar Atwood revine cu Testamentele și îi pune oglinda în față. Iar ce se vede acolo este ruina… sau cel puțin îndârjirea unor femei (și bărbați) de a face ceva – pentru a ciobi fie și măcar o cărămidă, cât de mică, din Zidul aparent inexpugnabil de care atârnă atâtea leșuri spânzurate…
Și, de data aceasta, chiar descoperim treptat cât de inexpugnabil (sau nu) este de fapt Galaadul, pentru că perspectiva se schimbă și se multiplică, într-o imagine mult mai complexă. În primul rând, îl vedem și din afară (din Canada vecină), dar și mult mai din interior decât viziunea limitată a unei Slujitoare. Din interiorul regimului, mai exact, din două componente de forță ale nomenclaturii: avem o poveste din inima clasei politice (familia unui Comandant) și alta din cea a clasei teocratice (nu doar o Mătușă, ci chiar cea mai importantă Mătușă dintre toate).
Pe deasupra, similar Pământului Sfărâmat de N.K. Jemisin (tradusă la Paladin, aici, iar recenzie pe larg aveți aici), și aici avem trei voci feminine de vârste extrem de diferite. Nu numai cu trăiri și pasiuni diverse, ca acolo, dar și cu percepții complet diferite asupra aceleiași povești. De la cea inocent-naivă a puștoaicei canadiene rebele Daisy la cea mai mult decât cinică, ba poate de-a dreptul criminală (genocidară?) a Mătușii Lydia, una dintre edificatoarele sistemului social din Galaad. O triadă completată de Agnes (Agnus = Miel în latină, aluzia la sacrificiu – Agnus Dei – fiind evidentă din start, dar vă las să descoperiți dacă se și concretizează), care le echilibrează. Ele văd și povestesc fragmente diferite și incongruente ale „fotografiei” Galaadului, din care cititorul își asamblează un puzzle destul de lămuritor – și cert captivant.
Dintre cele trei, vocea evident cea mai bine scrisă este a bătrânei Lydia – nu neapărat o surpriză, din moment ce se cam simte că este alter-ego-ul autoarei. Și foarte bine a făcut: întotdeauna mi s-a părut că cele mai puternice romane sunt cele în care personajul ESTE autorul, fie și parțial. Probabil motivul din care sunt fan Stephen King, cel mai natural în a scrie cărți unde și cele mai stranii orori sunt convingătoare, tocmai fiindcă de fapt îi traduc narativ experiențele reale. Și, din moment ce am fost extaziat și de Povestea Slujitoarei, și de Testamente, acum mă pot declara și fan Margaret Atwood.
Dar să revenim. Dincolo de contrastul între cele trei viziuni, care se potențează reciproc, recunosc faptul că inițial am crezut despre linia narativă a adolescentei Daisy că are doar rolul de a atrage și publicul YA; ceea ce mi s-a părut cam neinspirat, având în vedere că Testamentele este o carte dură, cu multe grozăvenii, deloc recomandată adolescenților (chiar dacă ororile nu-s descrise, ci doar sugerate).
Citind, mi-am dat seama însă că are de fapt un dublu rol, tare subtil gândit de autoare: fiind o perspectivă naivă, se potrivește perfect (și reprezintă o critică) pentru cum văd țările străine, occidentale și democratice, dictaturile. În rezumat: periculos de stupid. Și aici, ca și în realitate, încearcă să respecte chiar și drepturile de finețe (de exemplu dreptul la misionarism) unor entități care există tocmai pentru că NU respectă nici măcar drepturile elementare (precum cel la viață). În al doilea rând, cele trei personaje au nu doar vârste diferite, dar sunt reprezentative și pentru stadii diferite de percepție a unei dictaturi: Lydia a trăit și în SUA democratică dinainte de Galaad, apoi a văzut (și participat) la construcția sa; Agnes a trăit toată viața acolo, deja din stadiul consolidat, și nu are termen de comparație; iar Daisy de-abia descoperă un Galaad cam obosit, dar cu atât mai periculos în zvârcolirile sale.
Ca să închid partea cu perspectivele (prima în recenzie fiindcă Testamentele este un roman al perspectivelor diferite), o să mai adaug că cea povestită de Agnes, fiică de Comandant și Soție, este memorabilă și pentru că arată ce înseamnă să crești într-o dictatură. Să fii format într-o cultură opresivă. Chiar și când o urăști și i te opui activ, chiar și când evadezi din ea, dictatura îți rămâne în minte și-ți modelează gândurile.
În Testamentele, intriga se derulează cu o generație mai târziu decât în Povestea Slujitoarei (și se sugerează și o posibilă legătură directă), deci într-un Galaad diferit. Aflat într-o stare mai erodată, cu violența directă și entuziastă înlocuită de una mai subtilă și deghizată, dar și mai consolidată în rutine.
Aici pot folosi mai liniștit cuvântul „intrigă”, fiindcă este un roman cu un stil narativ mult mai clasic decât primul – mai multe fapte și mai puțină introspecție. Ceea ce o face o carte mai ușor de citit și mai accesibilă unui public mai larg. Narațiunea este tot la persoana I, o alegere auctorială care întotdeauna potențează impactul asupra cititorului (ne activează empatia față de personajul care „ne vorbește” direct); dar, fiindcă vocile sunt mai multe și povestea văzută din mai multe perspective (POV), totul este cumva mai detașat de oroarea teocrației.
Detașare care este o oroare în sine – pentru că trivializează oprimarea, tortura, crimele în masă și nebunia. Exact ce încearcă să ne transmită și scriitoarea: dacă lăsăm o dictatură să prindă rădăcini, treptat nu mai luăm în serios ce face. Suferințele oamenilor de acolo devin ceva mic și statistic, trivial, cu care ne obișnuim și desensibilizăm și ne vedem de viață.
Până când vine dictatura în vizită și ne bate la ușă.
Fie și cu vorbe dulci și zâmbete false, dar întotdeauna cu moarte ascunsă pe sub broșurile de propagandă. Pentru că, dacă ne imaginăm că dictaturile sunt criminale doar la ele acasă, ne înșelăm. Așa cum descoperă șocant Daisy în carte când se trezește că o vânează Galaadul la ea în Canada (și nu știe de ce), sau noi în realitate când mai taie saudiții în bucăți vreun jurnalist în ambasadă, mai răpesc turcii vreun dizident din plină stradă occidentală sau mai omoară „cecenii” la Paris vreun critic al lui Putin.
Cartea este mai alertă și pentru că rezistența individuală, deși tot ascunsă, este mult, mult mai activă – ce-i drept că niciuna dintre cele trei nu este Slujitoare, ci din clase cu mai multă inițiativă subînțeleasă (cum ziceam, o Mătușă cu funcție de conducere, o tânără „de măritat” din familia unui Comandant și o adolescentă din Canada liberă).
Poate că și aici personajele simt disperare, ca și Offred, dar nu este una pasivă. Testamentele ne scufundă în cu totul altă lume, în „felia” socială de sus (aristocrația / nomenclatura) care nici nu o percepe pe cea mijlocie (Slujitoarele) sau de jos (Marthele). Da, le văd în fiecare zi, dar nu ca mai mult decât obiecte sau „roboți” – pentru că, deși Agnes și prietenele ei sunt fete cu suflet bun, sunt și parte a sistemului. Fără să realizeze, sunt și parte a oprimării. În oglindă cu Povestea Slujitoarei și citite împreună, Testamentele conturează și o imagine a rupturii dintre clase (și a manipulării care o permite), nu numai dintre indivizi.
Faptul că sistemul ne este acum prezentat din interior mai atinge și un alt scop subtil al autoarei: umanizează regimul. Tiranii și familiile lor au și ei pasiuni mici, iubiri penibile și frici abjecte, vicii rușinoase și greșeli stupide. Suferă și ei de boli și mor la fel de neajutorați ca și cei pe care-i disprețuiesc. Iar aceasta face regimul mai mic, mai puțin mitic (și mistic) – ne dezvăluie că, privit din interior, orice sistem opresiv aparent glorios este vulnerabil. Poate fi măcar slăbit – ce pare un monolit de putere este de fapt un conglomerat de oameni.
Printre care, în mod pervers, sunt întotdeauna prinși și oameni buni. Dar ce trebuie să facă pentru a supraviețui? Povestea Mătușii Lydia, ajunsă una dintre cele mai reprezentative „icoane” ale teocrației, ne face să ne întrebăm: ce simte, moral, un colaboraționist? Oare scopul chiar scuză mijloacele? Când ai de ales între a ucide „dușmanii de gen” ori a-i reeduca și oprima… este vreuna dintre aceste alegeri corectă? Ești un om bun sau rău dacă alegi să mutilezi generațiile viitoare, pentru a trimite în fața plutonului de execuție mai puține victime din cea prezentă? Din (ne)fericire pentru Lydia, ea trăiește suficient de mult încât să primească, treptat, răspunsuri. Iar pentru a trăi suficient, se scufundă tot mai tare în complicitate și devine tot mai familiară cu trădarea, manipularea, tortura și crima…
Ceea ce mă aduce la altă paranteză: Mătușa Lydia se află într-un etern joc de-a „prieten sau dușman” cu șeful unuia dintre serviciile secrete (Agenții, ceva între Gestapo și Inchiziție), Comandantul Judd. Care, pe lângă că pasionații de istorie îi vor ghici inspirația (Himmler, seamănă și fizic și la tabieturi), este un personaj foarte complex și memorabil: mereu înspăimântător, chiar și când este în cea mai umanizată, casnică sau mic-burgheză ipostază a sa.
De altfel, nu doar în cazul său. Atwood folosește vignetele din viețile intime ale liderilor pentru a ne sugera treptat (și cu atât mai înfricoșător) că, pe lângă oroarea cea mare a opresiunii de stat, mai există numeroase orori mici. La fel de ascunse sub minciună și variind de la crime pasionale la pedofilie și criminali în serie. Oare o cultură a abuzului încurajează abuzul și-n viețile personale ale liderilor – sau invers, violența domestică din viețile lor se revarsă și înghite întregul stat?
Apropo de crimele ascunse: în Testamente se vorbește mult, foarte mult despre otravă și otrăviri. Pe lângă rolul lor efectiv în evoluția poveștii (fiindcă într-o societate în care toate armele sunt monopolizate de bărbați, femeilor le mai rămâne la îndemână doar otrava, așa cum s-a văzut în Evul Mediu), mi s-a părut o foarte reușită metaforă la faptul că, într-o dictatură, ideologia se infiltrează dinspre sistem înspre mințile celor oprimați – și apoi se revarsă și-n țările vecine. Lumea nu este niciodată în siguranță în fața extremismului, chiar dacă are impresia că el este închis în URSS, China sau Coreea de Nord.
Nu. Dictatura este contagioasă și trebuie să i se reziste. Exact ce încearcă fetele din roman, unele din interior, altele din exterior. Spre deosebire de Povestea Slujitoarei, unde Offred rezistă în principal în mintea sa (pentru că doar acolo mai are putere, cum povesteau că au făcut în Gulagul real Soljenițîn sau Mărculescu), femeile din Testamentele rezistă activ. Fiind în poziții unde pot face totuși ceva, cât de mic (și chiar dacă niciodată în mod deschis), de data aceasta avem un roman în care se acționează – aproape un thriller.
Uneori câștigă răul, alteori binele, deseori nimeni sau ambele, iar lupta este complet ascunsă și nu o văd decât cele implicate – dar ea există. Pe sub armura strălucitoare a Galaadului se strecoară curenți și se deschid fisuri, prin care evadează Slujitoare și se importă idei (de văzut și editorialul de aici). Ca la orice regim autocrat, unul dintre pilonii de rezistență este imaterial – simbolurile. Care nu pot fi subminate decât din interior, în afară fiind protejate de mirajul dezinformării. Dar, mai devreme sau mai târziu, cum s-a văzut și la URSS, și în România ceaușistă și-n multe altele, ele SUNT subminate, de obicei chiar de a doua sau a treia generație din clasa conducătoare.
Este Testamentele o carte despre speranță, ca o contrabalansare a deznădejdii din Povestea Slujitoarei? Sincer… nu. Dimpotrivă, este o carte despre o lipsă de speranță și mai extinsă, una întinsă pe decenii întregi – dar o lipsă de speranță care duce, până la urmă, la întoarcerea pe dos a spiritului de sacrificiu fals și ipocrit, pretins de regim, într-unul real. Și la distilarea fricii în sete de răzbunare.
Vor primi cei drepți răsplata și cei răi pedeapsa care li se cuvine în Galaad?
Citiți Testamentele și veți afla – Atwood ne-a dăruit încă un roman care trebuie citit ca avertisment și încurajare, în egală măsură de cei care au cunoscut dictatura și de cei care (încă) nu, pentru că ne reamintește de valorile umane perene și atemporale. Poate că într-adevăr ”Freedom is never more than one generation away from extinction”, cum zicea Reagan, dar iată că mereu supraviețuiesc aceste valori, pe care nici măcar cel mai puternic despot nu le poate spulbera.
Spre deosebire de gloria deșartă a tiraniilor, care-i doar praf în vânt…
Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoarei, iar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fier. Dar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscruce, vieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund în mod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captive. Rămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.
În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşa spre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit să-şi dea seama cine este de fapt şi cât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.
Editura ART, 2020, paperback, 648 pagini, traducere de Ioana Miruna Voiculescu
Blogul de SeFe 