Recenzii

Când uiți încotro te îndreptai în întuneric, destinația găsită nu poate fi decât una singură – ”Ship of Fools” de Richard Paul Russo

Ce vor? De unde vin? Încotro se îndreaptă și de ce? Cu ce misiune și în numele căror valori morale și credințe?

Încă de la clasicul Rendezvous cu Rama de Arthur C. Clarke, suntem învățați că un prim-contact cu extratereștri foarte diferiți de noi (și nu la fel de deschiși la comunicare precum maimuțele bârfitoare din care am evoluat noi) are mai mari șanse să fie un mister de nedescifrat decât o aventură. Numai că, în Ship of Fools (Nava nebunilor? – revenim mai jos) întrebările de mai sus NU se referă la extratereștri – ci la oamenii din poveste.

Pentru Russo, „străinul” incomprehensibil peste care dăm printre stele este, de fapt, doar reflectorul care iluminează micro-omenirea de pe nava generațională Argonos. O lumină care scoate la iveală multe, multe lucruri urâte despre noi înșine – primul fiind chiar faptul că suntem atât de preocupați să arătăm cu degetul „străini” dintre noi, încât nu suntem în stare să ne unim nici într-o situație de viață și de moarte. Ipoteză confirmată cu vârf și îndesat de actuala pandemie, despre care OMS spunea, citez, că „omenirea dă un test și îl pică”…

Omenirea pică testul și la Russo, chiar dacă la el e compusă doar din câteva mii de oameni înghesuiți pe o astronavă. Îl pică deja cu mult înainte de primul contact, fiindcă și-au pierdut calea. Și la propriu (nu mai au jurnalul de bord și hărțile corecte), și la figurat, din moment ce după prea mult hălăduit printre stele (generații peste generații) nu mai știu care era misiunea lor originală. Să exploreze universul în căutare de noi lumi, cum crede Căpitanul? Să colonizeze, cum cred „cei de jos”? Să facă misionariat printre umanitățile răspândite prin galaxie, eventual și spre alte specii, când or da de ele, cum crede Episcopul?

Cuvinte frumoase, dar false – de fapt, misiunea Argonosului, așa cum a fost deformată de-a lungul veacurilor de Cei de Sus (elita de pe punțile superioare, probabil fosta echipă științifică) a ajuns să-și mențină puterea pe care au dezvoltat-o asupra Josnicilor (cei din punțile inferioare, probabil foștii coloniști). Să conserve structurile sociale care le permit exploatarea acestora. Firește, deghizată în credință și reguli, dar în realitate explorarea a ajuns doar un pretext –  motiv din care conducerea se declară nemulțumită de fiecare planetă locuibilă și pleacă mai departe.

O metaforă destul de străvezie la cum au evoluat clasele de fiecare dată, în fiecare societate umană, și deci cu atât mai credibilă. Oricum, lui Russo îi iese foarte bine partea de soft SF, pentru că ne conturează treptat personaje foarte complexe, care se schimbă și oscilează; iar prin dinamica relațiilor dintre ele ne conturează foarte clar și dinamica dintre diversele grupuri.

Una cinică și politică, firește (nu mai știu cine zicea că unde se adună mai mult de doi oameni apare politica – și câtă dreptate avea!). Așa cum la fel de bine îi iese și sugerarea treptată a degenerării, atât a indivizilor tot mai blazați și înclinați spre defulare (alcool, sex, religie), cât și tehnice, a navei tot mai decrepite. Ceea ce mi-a oferit ca cititor o atmosferă întunecată și melancolică excelentă, destul de retro à la 80s, pe care am apreciat-o foarte tare.

Încă dinainte de declanșarea crizei primului contact, Ship of Fools este în principal o carte despre încredere și despre trădare. Fundalul este un conflict mocnit între puterea seculară și cea clericală, în care fiecare încearcă să o domine pe cealaltă prin viclenie și capcane, în timp ce-și zâmbesc amabil (aici foarte asemănătoare cu fundalul din Numele Trandafirului de Umberto Eco, pe care eu o consider în continuare cea mai bună carte scrisă vreodată). Conflict care ajunge chiar pe muchia revoluției, doar că cei mulți nu au putere, iar în fața riscului de a pierde controlul taberele inamice dintre Cei de Sus strâng imediat rândurile. Temporar, dar eficient.

Și atunci… apare criza. Este descoperită planeta Antioch, unde toți coloniștii au dispărut. Ori, pe cât descoperim treptat, poate că unii au dispărut, iar asupra altora s-a derulat de fapt un genocid… dar de ce? De către cine? Și de ce există structuri arhitecturale care sugerează o influență non-umană? Oare acei terți misterioși au fost martori indiferenți, au încercat să ajute victimele… sau dimpotrivă, ei au comis ororile?

Poate că explorarea stelelor este de fapt mai ambivalentă decât ne-am dori, cam ca la Peter Watts în Blindsight, probabil cea mai bună carte din categoria „s-a găsit navă extraterestră pustie, ce ne facem cu ea”, dar cert și cea mai întunecată – mai întunecată și decât Russo, dacă e să fiu sincer, deși Russo categoric o să vă dea o senzație de Alien și The Thing (filmele). Poate că spațiul ascunde minuni și revelații, sau poate că ascunde ceva atât de diferit încât simpla noastră exterminare nu-i e de ajuns. Poate că nici nu e altă civilizație, ci… Răul. Dar în ce formă? Cea de Ispititor, sau cea de Torturator?

Nimeni nu știe. Atâta timp cât nu reușim să provocăm o reacție pe care să o înțelegem, ne este neclar dacă extratereștrii ne sunt ostili sau doar interacționează diferit. Cum e la fel de neclar dacă nici nu ne percep sau știu prea bine ce fac și ne îndrumă pe o anumită cale, cu scopuri benefice sau malefice. Și pe Argonos, unii consideră că prezența unui artefact non-uman reprezintă cea mai mare descoperire din istoria omenirii și trebuie cercetat, cu orice preț, în timp ce alții consideră că trebuie să fugă, cât mai repede și cât mai departe.

Tu în care tabără te-ai afla? Dacă nu ai toate informațiile (și în cosmos niciodată nu le ai), oare ai alege corect?

Îndoiala este un fir director prin Ship of Fools, în mai multe sensuri decât unul. Îndoiala în misiune, îndoiala în credință, dar mai ales îndoiala în ceilalți oameni. Faptul că unii încep să-și schimbe comportamentul după ce au vizitat planeta masacrului sau nava străină… nu ajută deloc. Oare e vorba doar de reacții psihologice normale sau au fost înlocuiți? De cine? Cu ce? Și mai ales, de ce?

Misterele sunt imposibil de descifrat în lipsa indiciilor, iar unele dintre acestea pot fi înșelătoare, după cum descoperă „argonienii” pe măsură ce explorează o tehnologie uneori complet incomprehensibilă, alteori parcă mult prea adaptată mâinilor umane. Dar… pentru care oameni? Prizonieri? Refugiați? Clone? Cobai experimentali? Poate chiar pentru actualii vizitatori? Și atunci, să fie oare o formă de ospitalitate… sau o capcană de muște?

(aici fac paranteza cu traducerea titlului: cea evidentă e Nava nebunilor, dar nu e nimeni nebun pe Argonos, doar cinici sau blazați. Fool se traduce însă și ca naiv, fraier, păcălit, ademenit – și cu cât înaintăm în poveste, cu atât ne întrebăm dacă acest termen, al atragerii în capcană, nu e cumva cel corect).

Ori un indiciu al ororii în pregătire? Cu atât mai înfricoșătoare cu cât nu are vreo motivație inteligibilă – și nimic nu ne sperie mai tare decât violența nejustificată. Oamenii de pe Argonos se amenință tot timpul între ei cu violența, dar cu motive omenești. Până când unii din echipa de explorare încearcă să se ucidă (și poate reușesc), fără vreo explicație umană. Or fi prinși în alt conflict? Al cui? Și care e partea bună și cea rea, dacă nu înțelegem nici măcar conflictul?

Multe întrebări în această recenzie, pentru că sunt foarte multe întrebări și în roman. Din acest punct de vedere este un SF clasic de explorare și prim-contact: apare o întrebare, cercetăm, găsim un posibil răspuns, mergem mai departe și dăm peste alt puzzle. Dezamăgirea mea a fost că marele puzzle în sine rămâne nelămurit, doar cu câteva indicii, mult prea puține pentru clarificarea unei ipoteze (da, pe mine și Rama m-a enervat foarte tare, fix cu același lucru, spre deosebire de Watts, care ne dă un răspuns. Nasol, dar un răspuns). Este o abordare realistă, așa ar fi probabil un contact real, dar… tot mi-aș fi dorit un final mai puțin deschis.

Să revenim. Dincolo de îndoială și de sugerarea faptului că jocurile de putere într-o societate îmbătrânită deschid poarta spre haos și invazie externă (concluzie corectă sociologic, așa cad toate imperiile), romanul se concentrează foarte mult și pe un aspect psihologic: pierderea speranței și efectele sale, la scară mică și la scară mare. O amenințare din afară ar motiva oamenii să iasă din disperare sau, dimpotrivă, i-ar scufunda de-a dreptul în catatonie? Aici Russo chiar ne dă un răspuns, sau mai bine zis mai multe, fiindcă oamenii-s diferiți.

Așa cum ne oferă și unele sugestii, precum faptul că fiecare om este un individ diferit, ca urmare tribalizarea este întotdeauna greșită și are efecte nefaste pentru toți. Sau că și outsiderii pot aduce de fapt plus-valoare grupului căruia îi sunt marginali, pentru că au perspective diferite. Cam toate personajele principale sunt outsideri aici (un pitic subversiv din Rezistență, un handicapat deformat fizic, dar „sfetnic al Regelui”, o preoteasă prea umană pentru cutumele bisericii, un Căpitan care trebuie să rămână semizeu distant pentru a conduce, chiar dacă îl distruge ca om) și, totuși, oferă multe societății sub asediu (oare?). Unei societăți care, firește, de-abia așteaptă să-i folosească drept țapi ispășitori dacă ceva nu merge bine.

Tot o sugestie de răspuns ne oferă și la dilema costului acceptabil pentru știință. Câte vieți omenești merită sacrificate pentru o descoperire majoră? Moral, unde tragem linia între interesul societății ca întreg și cel al individului, din moment ce totuși nu suntem furnici sau albine, ci persoane? Sunt convins că fiecare cititor ar pune indicatorul altundeva pe scală, așa cum o fac și personajele. Și, tot precum unele personaje, ar descoperi că a greșit, iar costul au fost niște oameni. Cum ar gestiona o conștiință această povară… din nou depinde de fiecare.

Și, nu în ultimul rând, după îndoială, pierderea speranței și efectele lor într-o societate închisă, Ship of Fools mai este foarte mult și o carte despre frică. Frică și de cunoscut, și de necunoscut. Frica de a lua decizii fără a avea toate datele și frica de a nu lua decizii. Frica de schimbare. Frica de a pierde controlul. Frică de la cea mai simplistă, animalică, de a fi ucis, mutilat, torturat, devorat, la cea abstractă, de a răspunde la întrebarea: poate exista Rău fără Bine? Adică, dacă Dumnezeu nu există (și multe personaje ajung la această concluzie, chiar și dintre clerici), poate totuși exista vreun Rău ale cărui manifestări în universul fizic ne așteaptă cu o plasă de păianjen, pentru  a savura ceea ce ne vor face?

În fața unei asemenea întrebări și a fricii generalizate, modalitățile umane de reacție nu se pot încadra decât în două tipuri: cele subsumate dihotomiei știință-credință (TOATE personajele de aici iau, într-un fel sau altul, această dihotomie drept sistem de referință, așa cum cert am și face  și noi când am da de ceva complet necunoscut) sau… renunțarea. Unii oameni pur și simplu ar renunța și ar aștepta să moară (așa cum de exemplu citeam recent, în niște amintiri despre războiul civil din Bosnia: oameni ca tine și ca mine care pur și simplu s-au așezat la masa din curtea casei și și-au salutat ucigașii când au intrat pe poartă. Apoi au fost împușcați sau… mult mai rău). O reacție cât se poate de umană, de fapt, iar personajele lui Russo au toate reacții foarte umane, de la eroice la stupide. De fapt, totul la Ship of Fools este foarte uman și credibil.

În afară de ceea ce NU este uman.

Iar întrebarea cu care rămân și cei de pe Argonos și cititorii este: până la urmă, CINE este uman? Noi, oamenii, ne-am afundat tot mai tare în nava lor, într-un act interpretat de noi ca explorare, de ei poate altfel. Dar oare unde sunt ei, dacă nu-i găsim acasă? Nu cumva… pe nava noastră, tot mai mulți, tot mai adânc infiltrați? Oare cel cu care tocmai am împărțit o cafea sau o noapte de dragoste era cine credeam? Mai era uman?


Ship of Fools

Home to generations of humans, the starship Argonos has wandered aimlessly throughout the galaxy for hundreds of years, desperately searching for other signs of life.

Now an unidentified transmission lures them toward a nearby planet-and into the dark heart of an alien mystery.

editura Ace, 2001, paperback, 370 pagini (în engleză)


imaginea reprezentativă: extras dintr-o ilustrație de Thobar BIGS Design de la Pixabay

%d blogeri au apreciat: