Ce este space opera?
Space opera este un subgen SF care se referă la ficțiuni plasate într-o civilizație ce deține capacitatea de expansiune (și deplasare fezabilă) spațială, de obicei în viitorul îndepărtat, unde tehnologia este omniprezentă (dar secundară pentru poveste). Space opera are un caracter epic: universul este enorm, există de obicei mai multe civilizații și imperii întinse, conflicte politice masive și intrigi.
Acțiunea cuprinde cel puțin o parte a unui sistem solar, posibil o întreagă galaxie sau mai multe. Se desfășoară frecvent într-un cadru SF standard. Are un element romantic relevant, care îl distinge de majoritatea SF-ului hard: povești de dragoste, bătălii spațiale epice, eroi și răufăcători, peisaje impresionante și bărbați și femei deosebit de atractivi / atractive.
Din punct de vedere istoric, a pornit ca o evoluție a SF-ului planetary romance, cu locații exotice imaginate pentru sistemul solar (pe care știința le dezvăluise deja ca aride și lipsite de viață): de fapt, era practic heroic fantasy în spațiu. Lucrările literare precum John Carter of Mars de Edgar Rice Burroughs erau planetary romance pur, așa că a fost nevoie ca Buck Rogers și imitatorii săi din BD să codifice conceptul de space opera în imaginația populară.
Military scifi este un gen asemănător și se suprapun deseori, dar nu este chiar similar. Principala diferență este că science fiction-ul militar este mai focalizat, pune un accent mai mare pe război și războinici (militari), în timp ce space opera este epică, se referă mai degrabă la civili și pune un accent mai mare pe aventură și melodramă.
Inițial, space opera era genul de science fiction care implica abordări nerealiste din punct de vedere științific, precum armele cu laser, deplasarea mai rapidă decât viteza luminii, rasele extraterestre simplificate până la grotesc și, desigur, femeile frumoase care trebuie salvate (ceea ce nu înseamnă că femeile frumoase sunt nerealiste din punct de vedere științific, ci că în space opera purtau de obicei haine… foarte nerealiste). De altfel, oamenii confundă adesea science fiction-ul în general cu space opera pentru că cele două s-au dezvoltat aproape în același timp. Scrierile lui Jules Verne aveau deja un aer de space opera în secolul al XIX-lea, chiar dacă nu îndeplineau multe dintre criterii: acel sentiment de uimire și explorare (sense of wonder) a influențat puternic dezvoltarea subgenului.
La origine termenul a fost depreciativ, o calchiere după horse opera (westernuri ieftine) și soap opera (telenovele radio care au început ca reclame de o oră pentru săpun). Expresia a fost inventată în 1941 de Wilson Tucker pentru a descrie ceea ce el numea „intrigi îmbârligate și fără noimă, haotice și și învechite, dar cu nave spațiale”. Space Opera se definește mai presus de toate prin accentul pus pe personaje, politică și temele poveștii principale: nu este important cum anume funcționează hipermotorul pentru a sări de pe o planetă pe alta, ci cum se descurcă aventurierul în Marea Poveste (cât mai colorată).
Aceste lucruri nu mai sunt neapărat valabile în cazul space opera moderne, dar a supraviețuit o altă caracteristică : scara vastă. Space opera nu este despre un E.T. în dormitorul unui copil; este despre rase întregi de extratereștri, flote de astronave, civilizații în pragul dezastrului, sisteme solare și galaxii. Perspectiva personajelor poate fi restrânsă, dar cadrul, fundalul, este foarte extins. De exemplu, Star Wars și Star Trek sunt amândouă exemple bune de space opera, chiar dacă au stiluri și tonuri foarte diferite. Deși este perfect posibil să existe și space opera care încearcă să adere la legile științifice acceptate sau plauzibile (să adopte elemente de hard SF), în mod tradițional se concentrează mai puțin pe ce este plauzibil și mai mult pe ce este captivant și, mai presus de toate, oferă loisir (entertainment).
Decalogul space opera
Space opera ideală, așa cum a fost descrisă de Brian Aldiss, trebuie să îndeplinească majoritatea criteriilor următoare (dacă e posibil, toate):
- Lumea (sistemul solar, galaxia, universul) să fie în pericol.
- Să existe o misiune clară…
- …și un bărbat sau o femeie care să și-o asume personal.
- Acel bărbat sau acea femeie să se confrunte cu extratereștri și creaturi exotice.
- Spațiul trebuie să curgă pe lângă porturi ca vinul dintr-un ulcior (adică să ne mai lase fizicienii cum că FTL nu e posibil).
- Sângele trebuie să plouă pe treptele palatului,
- Și navele să se lanseze în întunericul întunecat.
- Trebuie să avem ca personaj pozitiv o femeie sau un bărbat mai frumoși decât cerul,
- Și un răufăcător principal mai întunecat decât o gaură neagră.
- Și totul trebuie să se rezolve cu bine când ajungem la final.
Foarte asemănătoare cu cele din epic fantasy (vezi mai multe aici) – deloc surprinzător, deseori space opera fiind de fapt o poveste epic fantasy cu haine SF (ca în Dune sau Star Wars, unde mulți oameni deștepți și-au băut capul dacă-s SF sau fantasy. Răspuns corect? Sunt space opera).
Istoria space opera
Inițial extrem de peiorativ și complet asociat clișeelor pulp, termenul space opera a ajuns rapid să fie aplicat în schimb poveștilor colorate de acțiune și aventură cu mari conflicte interplanetare sau interstelare. Deși păstrează încă o ușoară implicație peiorativă, azi conceptul este frecvent folosit cu afecțiune nostalgică, aplicându-se la poveștile de aventură spațială care au un element romantic calculat.
Descrierea ar putea fi aplicată retrospectiv unor aventuri spațiale timpurii precum Edison’s Conquest of Mars de Garrett P. Serviss (1898, New York Evening Journal) sau The Struggle for Empire (1900), de Robert W. Cole, prima incluzând probabil prima bătălie spațială, iar cea de-a doua fiind un precursor al epopeii războiului interstelar. Un prim autor la a cărui poveste termenul poate fi aplicat mai plauzibil a fost Nictzin Dyalhis cu When the Green Star Waned (aprilie 1925, Weird Tales).
Cinci scriitori au fost implicați în principal în dezvoltarea space opera în anii 1920 și 1930.
E. E. ”Doc” Smith a debutat cu exuberanta aventură interstelară The Skylark of Space (august-octombrie 1928 Amazing) și a continuat să scrie povestiri în aceeași direcție până la mijlocul anilor 1960; două continuări, Skylark Three (august-octombrie 1930 Amazing) și Skylark of Valeron (august 1934-februarie 1935 Astounding), au escaladat scara acțiunii înainte ca seria Lensman să preia ștafeta, navele spațiale devenind din ce în ce mai mari, iar armele tot mai distructive, până când imperiile galactice s-au prăbușit ca niște castele de cărți în Children of the Lens (noiembrie 1947-februarie 1948 Astounding).
Contemporană cu prima epopee interstelară a lui Smith a fost o serie de povestiri scrise de Edmond Hamilton pentru Weird Tales, începând cu Crashing Suns (august-septembrie 1928 Weird Tales) și în cele din urmă adunate în volum sub numele de Crashing Suns (1965), ca și Outside the Universe (iulie-octombrie 1929 Weird Tales). Deși a fost un scriitor mai versatil decât Smith, Hamilton a insistat de fiecare dată să spulbere lumi și să distrugă sori, iar numele său a fost complet asociat cu space opera (a continuat să o scrie până în anii 1960).
Chiar înainte ca Smith și Hamilton să debuteze, Ray Cummings scria romane „interplanetare” pentru revistele de ficțiune generală și pentru revista Science and Invention a lui Hugo Gernsback. Principalele sale opere spațiale au fost Tarrano the Conqueror (iulie 1925-august 1926 Science and Invention), A Brand New World (22 septembrie-27 octombrie 1928 Argosy All-Story Weekly), Brigands of the Moon (martie-iunie 1930 Astounding) și continuarea sa Wandl, the Invader (februarie-mai 1932 Astounding), dar banii i-a făcut din cărți de tip „romance în spațiu”.
Cei mai importanți doi scriitori care au dus mai departe space opera după Smith și Hamilton au fost John W Campbell Jr. și Jack Williamson. Campbell a avut primul său impact cu nuvelele adunate în The Black Star Passes (col. de povestiri legate între ele, 1953) și a continuat să scrie aventuri care se întind prin toată galaxia, precum Islands of Space (1931 Amazing Stories Quarterly), Invaders from the Infinite (Spring 1932 Amazing Stories Quarterly) și The Mightiest Machine ( 1935 Astounding). Campbell stăpânea mai bine jargonul științific decât contemporanii săi și avea o linie mai eficentă de folosire a „magiei superștiințifice ”.
Williamson a conferit operei spațiale o notă de romantism de stil vechi, bazându-se în Space Legion (aprilie-septembrie 1934 Astounding) pe cei trei mușchetari și pe Falstaff; deși a trecut repde la varietăți mai sofisticate de aventuri exotice, nu a abandonat niciodată cu adevărat space opera: Bright New Universe (1967) și Lifeburst (1984) duc mai departe tradiția, iar colaborările sale cu Frederik Pohl, cum ar fi The Singers of Time (1991), păstrează un romantism deliberat, dar abil, care le plasează printre cele mai bune exemple ulterioare ale speciei.
O altă operă spațială notabilă din anii 1930 este Cosmic Engineers (februarie-aprilie 1939 Astounding) a lui Clifford D Simak.
În anii ’40, o parte din farmecul naiv al operei spațiale s-a pierdut, deoarece standardele de scriere au crescut, iar intrigile au devenit ceva mai complicate. Exemple notabile sunt Judgment Night (August-September 1943 Astounding) de C. L. Moore și câteva lucrări de A. E. van Vogt, inclusiv The Mixed Men (septembrie 1943-ianuarie 1945 Astounding) și Earth’s Last Fortress (martie 1942 Astounding).
Scenariul „Imperiului Galactic” a început să fie folosit în alte scopuri, cel mai eficient fiind cel al lui Isaac Asimov, care l-a credibilizat prin seria Foundation/Fundația (povestiri mai 1942-ianuarie 1950 Astounding; volum 1951-1953); în anii 1950, acesta devenise un cadru standardizat, disponibil pentru a fi folosit în SF complet serios. Odată ce s-a întâmplat acest lucru, impresia de scară vastă atât de importantă pentru space opera nu a mai fost apanajul exclusiv al povestirilor de aventuri simple, iar era SF-urilor space opera „clasice” s-a încheiat. Asimov, la fel ca mulți alții, a păstrat totuși o afecțiune profundă pentru romantismul de modă veche, folosindu-l, de exemplu, în The Stars Like Dust (1951).
Multe dintre aventurile spațiale mai „realiste” ale anilor 1950 încorporează înflorituri space-opera, inclusiv Earthman, Come Home (aprilie 1950-noiembrie 1953) al lui James Blish, care prezintă bătălii spațiale între Orașele care călătoresc prin stele.
După ce a fost abandonată de reviste, space opera și-a găsit un nou cămin la Ace Books Doubles, editată de Donald A. Wollheim. Acolo, Robert Silverberg a publicat multe aventuri spațiale în acest format, inclusiv trilogia reunită sub titlul Lest We Forget Thee, Earth (1958) de Calvin M. Knox, în timp ce Kenneth Bulmer, John Brunner și E. C. Tubb au devenit reprezentanții britanici în această tradiție americană, ultimul dintre ei străduindu-se să o păstreze vie cu seria sa de lungă durată Dumarest.
Romantismul de tip space opera este încă foarte răspândit, de obicei combinat inteligent cu alte elemente. Printre exemplele din secolul XX se numără:
- seria Dorsai (1959) a lui Gordon R. Dickson,
- seria Ensign Flandry (1966) a lui Poul Anderson,
- Space Viking (1963) a lui H. Beam Piper,
- The Sundered Worlds (1965) a lui Michael Moorcock;
- Croyd (1967) și Dr. Orpheus (1968) de Ian Wallace,
- Nova (1968) de Samuel R. Delany,
- The Tar-Aiym Krang (1972) de Alan Dean Foster și continuările sale,
- Star Winds (1978) de Barrington J. Bayley,
- The Unreasoning Mask (1981) de Philip José Farmer,
- Privateers (1985) de Ben Bova,
- Santiago (1986) de Mike Resnick,
- Consider Phlebas (1987) de Iain M. Banks și alte romane din seria Cultura,
- seria Gap de Stephen R. Donaldson, începută în 1990 (care transfigurează ciclul de opere reale ale lui Wagner) și Vast (1998) a Lindei Nagata.
Tradiția continuă în secolul XXI cu:
- seria Inhibitors a lui Alastair Reynolds (începe cu Revelation Space în 2000),
- cam toate seriile lui Peter F. Hamilton (precum Confederation 1996-2000, Commonwealth 2002-2016 sau Salvation 2018-2020),
- Singularity Sky (2003) a lui Charles Stross,
- Orbus (2009) a lui Neal Asher,
- alte romane Cultura ale lui Iain M Banks,
- seria Imperial Radch a lui Ann Leckie (începe cu Ancillary Justice în 2013)
- The Long Way to a Small, Angry Planet (2014) de Becky Chambers.
Subgenul nu pare să fie în pericol de a-și pierde popularitatea, având în vedere câștigarea premiilor Hugo de către space opera precum Downbelow Station (1981) de C. J. Cherryh, Startide Rising (1983) de David Brin, The Vor Game (1990), Barrayar (1991) și Mirror Dance (1994) de Lois McMaster Bujold, A Fire Upon the Deep (1992) și A Deepness in the Sky (1999) de Vernor Vinge și Ancillary Justice (2013) de Ann Leckie.
Printre câștigătorii Nebula relevanți cu space opera se numără din nou Startide Rising a lui David Brin, Moving Mars (1993) a lui Greg Bear și The Quantum Rose (2000) a lui Catherine Asaro.
Listă foarte scurtă de exemple (cărți) space opera
(toate titlurile au rămas în original, pentru consecvență – fiindcă unele au fost traduse la noi, altele nu)
„Preistoria”
A Honeymoon in Space
Chiar la începutul secolului XX, George Griffith a publicat o carte care este adesea citată drept geneza space opera. Un tânăr cuplu căsătorit explorează sistemul solar, vizitând oamenii-pești de pe Lună, îngerii de pe Venus și giganții de pe Marte.
A Princess of Mars
În 1917, Edgar Rice Burroughs a publicat prima dintr-o serie de cărți despre un bărbat robust care salvează o prințesă de extratereștrii sălbatici de pe o altă planetă. Practic, o quintesență a stilului original de space opera, cu o influență uriașă până astăzi.
Epoca de Aur
De-a lungul anilor 1920 – 1930, revistele pulp au început să publice majoritar povestiri science-fiction în subgenul space opera. Personajele din benzile desenate Buck Rogers și Flash Gordon au popularizat șabloanele de tip „capă și spadă”, care au devenit standardul pulp al space opera timpurii: rachete, pistoale cu laser, extratereștri amenințători și domnișoare în primejdie. Sfârșitul anilor 1930 este în general considerat începutul Epocii de Aur a SF-ului, care a trecut peste faza infantilă de pulp și a durat cel puțin până în anii 1940: în funcție de opinia criticului întrebat, a rezistat până în anii 1950 sau 1960.
Triplanetary
Influența lui E.E. „Doc” Smith asupra space opera este imensă. Seria Lensman, care a început cu Triplanetary în 1934, este considerată a fi prima space opera care a avut o scară cu adevărat galactică, soarta a miliarde de ani de viață fiind decisă în decursul a șase cărți.
Foundation
Cea mai faimoasă carte (și serie) a lui Isaac Asimov, combinată dintr-o serie de povestiri scurte într-un roman în 1951, are cu siguranță un simț al scării masive, atât în spațiu, cât și în timp. Acoperă declinul și renașterea unui întreg Imperiu Galactic și este considerată în continuare unul dintre cele mai bune romane science-fiction scrise vreodată.
The Stars My Destination
Un alt concurent obișnuit pentru „cel mai bun roman science-fiction din toate timpurile”, cartea lui Alfred Bester a făcut parte dintr-o tendință care a extins orizonturile space opera . Înainte de el, majoritatea cărților space opera urmau stilul Flash Gordon, cu eroi spectaculoși în aventuri îndrăznețe, dar în 1956 Bester a introdus un antierou într-un cadru sumbru, controlat de corporații.
Have Space Suit — Will Travel
Deși Robert Heinlein este cel mai adesea recunoscut pentru SF-ul său militar, multe dintre cărțile sale pot fi clasificate ca space opera, în special romanele sale pentru tineret. Have Spacesuit – Will Travel, publicat în 1958, este cel mai des citat ca exemplu.
Dune
Romanul lui Frank Herbert, publicat în 1965, este în prezent cel mai bine vândut roman science-fiction din toate timpurile – și pe bună dreptate. Acoperă complexitatea unui imperiu galactic în destrămare și ecologia unei planete deșertice care deține cheia puterii., a redinamizat space opera și a inspirat multe dintre francizele SF pe care le iubim astăzi.
Ringworld
Cel mai faimos roman al lui Larry Niven, publicat în 1970, a făcut ceva ce nicio space opera nu mai făcuse până atunci. A păstrat sentimentul de scară enormă și de uimire care făcea parte integrantă din subgen, dar a adăugat un strat de hard SF și explicații plauzibile pentru tehnologie. Acest lucru i-a permis să păstreze sentimentul mistic al space opera tradiționale și simultan să-i insufle idei mai profunde, care decurg corect din legile fizicii.
New Space Opera
Stimulate de prezența sporită în alte medii (cinema, BD, animație etc.), romanele space opera au primit o nouă viață la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, dar într-o formă transformată. Au convertit intrigile de aventuri în unele mai nuanțate și mai reflexive, adesea cu o atenție mai mare la principiile științifice. Există încă un accent uriaș pe scară, minunare și divertisment, dar este mult mai sofisticat în ansamblu și nu se teme să fie întunecat și dezordonat.
Shards of Honor
Exemplul prin excelență al new space opera este cartea lui Lois McMaster Bujold. Începând cu 1986, ea a introdus o protagonistă feminină puternică într-un univers captivant (Saga Vorkosigan) care avea toate șabloanele la care se așteptau cititorii, dar care se simțea nou și proaspăt.
Consider Phlebas
În 1987, Iain M. Banks a publicat prima carte din seria Culture și a descris o galaxie care părea atât amenințătoare, cât și minunată. Cartea este, în cele din urmă, un jurnal de călătorie care oferă o viziune largă asupra unor specii și civilizații variate. Abordarea sa proaspătă asupra space opera a contribuit la impulsionarea genului și a continuat să îl facă popular pe tot parcursul sfârșitului secolului XX.
Revelation Space
Alistair Reynolds este cel mai notabil autor nou de space opera, poate pentru că a continuat ceea ce a început Niven și a imersat complet subgenul într-un cadru hard science-fiction. Revelation Space, publicată în 2000, a prezentat o scară imensă și un sentiment de descoperire și aventură, dar toată tehnologia se bazează pe legi fizice și pe dezvoltări științifice plauzibile.
The Reality Disfunction
Peter F. Hamilton imparte omenirea in Adamiști si Edeniști. După lungi razboaie, aceștia par că au ajuns la un consens. Dar Adamiștii continuă să creadă în diverse religii (creștinism, islam), în timp ce Edeniștii doresc să transcendă aceste credințe și condiția lor umană, prin noi descoperiri genetice.
Leviathan Wakes
Un nou-venit relativ recent (2011), a atras destul de multă atenție prin combinarea a ceea ce este mai bun din mai multe subgenuri într-un singur univers credibil. Include o parte a tropilor din stilul detectivului noir care nu a mai fost prea mult întâlnit în SF de la Asimov încoace, a adăugat tehnologie hard science-fiction și o civilizație interplanetară plauzibilă, a aruncat un strop de intrigă politică și s-a bazat pe un grup de mercenari neadaptați, cu o navă de lux.
(partea a II-a: lista lungă a cărților space opera – vreo 50! – aici)
surse:
http://www.sf-encyclopedia.com/entry/space_opera
https://litreactor.com/columns/a-brief-history-of-space-opera
https://www.barnesandnoble.com/blog/sci-fi-fantasy/55-essential-space-operas-last-70-years/
https://tvtropes.org/pmwiki/pmwiki.php/Main/SpaceOpera
imaginea reprezentativă @ ParallelVision de la Pixabay
Blogul de SeFe 