Space opera este un subgen SF de mare întindere, cu arcuri narative extinse, desfășurate în spațiul cosmic și cu un număr mare de personaje și locații. Tinde spre o scară epică, de conflicte și aventuri extinse și cu implicații pe scară largă pentru omenire (precum războaie galactice). Teme recurente sunt politica, imperialismul, colonialismul, explorarea spațiului, eroii și rebelii. Decorul este aproape întotdeauna spațiul cosmic, iar temele tind frecvent (dar nu obligatoriu) spre romantism și melodramatic și urmează adesea un format de tip acțiune-aventură.
(un ghid al tuturor subgenurilor SF aveți aici – link, iar un îndrumar de space opera aici – link)
Termenul în sine a apărut în 1941, când Wilson Tucker a scris un articol pentru o revistă. Denumirea avea conotații negative și, până în anii 1970, tot ceea ce se numea space opera era considerat de o calitate cel puțin îndoielnică și destinată consumului adolescentin, de tip pulp. Totul a început să se schimbe când science fiction-ul a devenit mai răspândit și respectabil în anii 1980. În contextul în care filme și seriale populare precum Star Wars și Star Trek i-au atras pe mulți din publicul larg înspre genul science-fiction și subgenul space opera, vânzările de cărți au crescut, iar literatura subgenului s-a maturizat și a început să se adreseze unui public adult.
Space opera diferă de alte subgenuri SF prin faptul că nu respectă la fel de riguros legile acceptate ale științei, ale matematicii sau ale naturii spațiului, ci le folosesc mai mult ca pretext pentru intriga în sine – și se concentrează pe o gamă cât mai largă de lumi, rase și tehnologii futuriste, nu pe speculația științifică.
În ultimele decenii, mulți fani și scriitori de space opera au devenit nemulțumiți de abordarea clasică, expansivă și captivantă, dar încă ușurel-aventuristă. O stare de spirit mai întunecată a evoluat în multe lucrări apărute după anii 1980, multe dintre ele puternic influențate de subgenul cyberpunk. Aceste schimbări au dus la o mai mare dependență de elemente cyber și de inteligență artificială, la o dezvoltare mai detaliată, diversă și puternică a personajelor și la o aderență mai riguroasă la substratul sociologic și tehnologic.
Dar… să vedem topul! (firește, influențat și de gusturile mele subiective)
10. Seria Cultura (Culture) de Iain M. Banks (ed. Nemira)
Razboiul bantuia intreaga galaxie. Miliarde de fiinte au murit, miliarde ii vor cadea victima. Planetele, lunile, chiar si stelele sunt amenintate de distrugere in orice clipa. Idiranii lupta pentru Credinta lor. Cultura lupta pentru dreptul ei moral de a dainui. Nu poate exista pace intre cele doua.
Adanc in labirintul nestiut al „planetei mortilor“, Lumea lui Shar, se ascunde Mintea unei nave, una dintre inteligentele artificiale care conduc Cultura. Ambele tabere doresc sa o gaseasca. Bora Horza Gobuchul, un Schimbator dotat cu abilitatea de a-si transforma corpul pentru a semana cu alti indivizi, este angajat ca mercenar si spion in slujba idiranilor pentru a o recupera. Asa porneste o aventura incredibila si una dintre cele mai inovative serii space opera ale timpului nostru.
De ce? Pentru că, deși ne descrie conflicte de dimensiuni absolut spectaculoase, galactice, cu mize la fel de gigantice, o face din perspectiva mică, a unor personaje bine individualizate – și de aceea este foarte ușor de urmărit și empatizat de cititor. Iar în privința lor surprinde foarte bine evoluția psihologică și reacțiile unor ființe inteligente puse în situații dificile de contact cultural – fie el pașnic, marțial, undeva la mijloc sau oscilând între toate trei.
Combinația perfectă de poveste obiectivă, percepută din perspective subiective – și un bun punct lejer de intrare în space opera, fiind de fapt mai aproape de soft SF decât de (prea) hard SF.
9. Seria Lumea inelară (Ringworld) de Larry Niven (ed. Paladin)
„Semenii mei au plecat în direcția Norilor lui Magellan, dar unii dintre noi am rămas, în cazul în care migrația păpușarilor ar întâmpina vreun obstacol. Acum a întâmpinat.”
Megastructura descoperită de specia extraterestră a păpuşarilor într-un colţ încă neexplorat al universului se dovedeşte a fi un inel uriaş construit în jurul unui soare. Deşi înfricoşaţi de posibila întâlnire cu cei care au creat imensul artefact, păpuşarii alcătuiesc un grup expediţionar care să-l exploreze. Însă aventurierul Louis Wu şi echipajul lui pestriţ vor avea de înfruntat pericole majore în vastul şi necunoscutul ecosistem al Lumii Inelare.
De ce? Pentru că „marea idee” (grand idea) este atât de spectaculoasă și atât de bine surprinsă și prezentată, încât și acum dacă spui „lume inelară” sau sferă Dyson te gândești automat la Niven, chiar dacă nu a fost nici primul și nici ultimul care a folosit-o. Și pentru că este de departe cel mai bun scriitor la conturarea de rase extraterestre funcțional-credibile, cu Păpușarii săi absolut memorabili, cei mai convingători extratereștri non-umanoizi pe care i-am citit vreodată.
parte din topul raselor extraterestre (aici)
8. Seria Foc în adânc (Zones of Thought) de Vernor Vinge (ed. Nemira)
Cel mai ingenios space opera al anilor ‘90, castigator al Premiului Hugo.
La mii de ani in viitor, mai multe rase populeaza un univers in care potentialul unei minti este dat de locul ei in spatiu, de la entitati superinteligente de la marginea galaxiilor pana la mintile limitate din mijlocul lor, acolo unde nu poate functiona decat o tehnologie simpla. Nimeni nu cunoaste motivul pentru aceasta impartire ciudata a spatiului in „Zone Ganditoare“ si „Adancuri Neganditoare“, dar atunci cand oamenii de stiinta din Domeniul Straumli incearca sa trezeasca la viata un artefact vechi din Transcendent, ei elibereaza fara sa stie o putere atat de monstruoasa, incat mii de lumi sunt in pericol.
Fugind de amenintare, o familie de cercetatori naufragiaza pe Planeta Stiletelor din Zona Lenta, unde o rasa cu o cultura medievala dura se afla in mijlocul unei lupte sangeroase pentru putere. O misiune contracronometru trebuie sa recupereze copiii familiei si un secret care ar putea fi salvarea tuturor celorlalte civilizatii din spatiu.
De ce? Pentru că nu e doar space opera (deși space opera chiar e, din belșug, pe deasupra excepțional de imaginativ), ci și un first contact scifi excelent, cu rase originale ca idee, cu intrigi, trădări și războaie bine descrise și captivante, cu personaje credibile, imprevizibile și complexe, care m-au făcut mereu să mă gândesc la Shogun – în sensul bun.
parte din topul raselor extraterestre (aici)
7. Seria Vorkosigan (Vorkosigan Saga) de Lois McMaster Bujold (ed. Paladin)
Premiile Hugo, Locus si Nebula
„La naiba cu toate ocaziile când s-au sincronizat momentul şi locul ca să înghesuie visul despre eroism al unui puşti în coşmarul despre asasinat, nelegiuire şi înşelăciune al unui adult!” – spune Lois McMaster Bujold în romanul ei, prin vocea Cordeliei Naismith.
Şi chiar despre asta e vorba în Cioburi de onoare, despre transformarea Cordeliei Naismith din om de ştiinţă în războinic şi a războinicului Aral Vorkosigan în „Măcelarul de pe Komarr”, dar şi despre o frumoasă poveste de dragoste între cei doi combatanţi trecuţi de vârsta primelor iubiri.
Şi în toată această poveste „Onoarea nu se împuţinează dacă e împărtăşită” – spune tot Lois McMaster Bujold.
De ce? Pentru că Bujold este o maestră a scriiturii (a stilului), iar seria a schimbat perspectivele tipice subgenului, având pentru prima dată o abordare feminină a unui gen exagerat de testosteronizat de obicei. Motiv din care a avut curajul să introducă și romance din belșug, pasiuni foarte puternice chiar și pentru space opera-ul în general cam teatral și alte sentimentalisme pe care eu nu le-am putut agrea, dar care i-au adus o găleată de premii – deci, presupun, este o serie care a făcut istorie în space opera. Așa că nu o pot ignora. Cred.
6. Seria Dune de Frank Herbert (ed. Nemira)
Roman câștigător al premiilor Nebula si Hugo
Într-un viitor îndepărtat, într-un imperiu interplanetar, condus dupa reguli feudale, casele nobiliare se luptă pentru supremație. Casa Atreides primește controlul asupra planetei Arrakis, singura sursă de mirodenie – cea mai valoroasă și importantă substanță din univers. Asta adâncește vechea rivalitate dintre Casele Atreides și Harkonnen.
Leto Atreides și familia lui se vor confrunta nu doar cu o planetă deșertică, neprietenoasă și necunoscută, ci și cu comploturi politice periculoase.
O poveste clasică, bogată în sensuri religioase, economice, tehnologice și sociale, o complexitate care o pune definitiv pe lista cărților de citit într-o viață.
De ce? Pentru că, așa cum spuneam în topul Nemira unde am pus-o pe primul loc, Dune nu este doar o carte, ci Cartea SF. Și mai multe lucruri deodată: un univers, o istorie, o religie, o filozofie, aventura unui singur om și a tuturor, înspre înăuntrul conștiinței și exteriorul întregului cosmos. De câte ori o recitesc, sunt prins de aceeași fascinație de-a dreptul religioasă și absolut uimit de cât de complex și complet este descris un univers întreg, pe multiple paliere și din numeroase unghiuri, în atât de puține pagini.
De ce aici doar pe 6 atunci? Subiectiv, fiindcă deja am pus-o în vârf de pedestal în alte părți, aici mai lasă loc și altora; iar obiectiv fiindcă mereu au fost dezbateri dacă este într-adevăr space opera – chiar și eu, care cred că este, o simt mai degrabă ca un epic fantasy cu decor futurist decât un SF veritabil (cel puțin prima carte din serie, după aceea devine mai pur SF).
parte din topul personajelor feminine credibile (aici), din topul mijloacelor SF de transport (aici), din topul armelor SF (aici) și din topul 10 preferatele mele Nemira (aici)
5. Seria Războiul liniștit (The Quiet War) de Paul McAuley (ed. Paladin)
În secolul al XXIII-lea, Pământul, distrus de schimbările climatice provocate de poluare, este condus de câteva familii puternice şi de aşa-numiţii „sfinţi verzi” ai acestora. Milioane de oameni lucrează la reconstrucţia ecosistemelor devastate.
Alţii au preferat să plece pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, unde au creat o varietate de habitate, protejate de atmosferele inospitaliere cu ajutorul unor vaste corturi sau ascunse sub scoarţa aştrilor respectivi. Aici şi-au dat frâu liber imaginaţiei şi au pus în practică până şi cele mai fanteziste teorii ale geneticii.
Însă pacea fragilă dintre Pământ şi colonii este ameninţată de ambiţia „exteriorilor” de a se răspândi prin întreg Sistemul Solar şi de a grăbi evoluţia umanităţii…
De ce? Pentru că McAuley scrie în general un SF „mai altfel”; mai cald, mai așezat, mai bogat în stil și semnificații. Și mai lent, ceea ce pentru space opera este atipic și riscant, dar lui îi iese. Iar aici, în particular, pentru că este foarte atent ca detaliile tehnologice să fie plauzibile, ecologiile complexe și funcționale, partea de hard SF (de la botanică și genetică la mijloacele de propulsie) bine explicată și inteligibilă – fără totuși ca seria să devină greoaie sau mai puțin umană decât personajele sale, variate și foarte bine definite ca personalități.
4. Seria Zorii nopții (Night’s Dawn) de Peter F. Hamilton (ed. Nemira)
In Disfunctia Realitatii, Peter F. Hamilton imparte omenirea in Adamisti si Edenisti. Dupa lungi razboaie, acestia par ca au ajuns la un consens. Dar Adamistii continua sa creada in diverse religii (cresinism, islam), in timp ce Edenistii doresc sa transceada aceste credinte si conditia lor umana prin noi descoperiri genetice.
„Space opera la scara epica: zeci de personaje, sute de planete, intrigi ramificate prin tot universul si decoruri care se intind de la colibe din lemne si sate innoroiate, pana la nave stelare inteligente si sori nou-aparuti. Descrierea cea mai scurta: este mare, este buna si, din fericire, este abia prima parte a trilogiei.” Amazon.com
De ce? Pentru că este o saga epică, uriașă, copleșitoare prin anvergură, despre un conflict universal de complexitate inegalabilă în număr de personaje și de lumi. Hamilton își stăpânește cu pricepere și mână fermă ițele narative, așa că nivelul de suspans, tensiune și pasiune este maxim și avem parte de orice vă puteți dori într-un space opera: de la bătălii masive între flote spațiale la lupte în junglă și explorări de planete moarte, de la intrigi, spionaj și fanatism religios la I.A.-uri și telepați, pirați și Mafia. Plus, poate, Dumnezeu…
recenzie pe larg aici și parte din topul mijloacelor SF de transport (aici) și din topul raselor extraterestre (aici)
3. Seria Expansiunea (Expanse) de James S.A. Corey (ed. Paladin)
Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?
Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.
Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.
De ce? Pentru că este extrem de captivantă, alertă, bine scrisă, cu o atmosferă claustrofobică noir și dark bine construită, dar și cu mize de toate tipurile, pe toată scala de la pasiunile mărunte și personale la posibila exterminare a speciei umane. Pentru că îi va seduce fără scăpare pe fanii de Total Recall, Alien sau Moon is a Harsh Mistress și pentru că este un space opera cu elemente din multe alte genuri și subgenuri (de la policier la horror). Dar și pentru că este una dintre puținele serii care nu-și pierde vitalitatea pe măsură ce înaintează prin volume ci, dimpotrivă, avântul narativ îi tot crește.
2. Seria Spațiul revelației (Revelation Space) de Alastair Reynolds (ed. Nemira și ed. Trei)
Târziu în secolul al XXVI-lea, rasa umană a avansat suficient de mult cât să atragă atenția nedorită a Inhibitorilor – mașini de ucis extraterestre, făcute să detecteze viața inteligentă și s-o distrugă.
Politicienii par să fi abandonat lupta și vor să fugă, lăsând de izbeliște triburile umane. Singura speranță a omenirii este să găsească armele apocalipsei, acum bine ascunse.
Clavain, un renegat, e decis să le găsească, pentru că nu se poate împăca cu decizia lașă și cinică a conducătorilor. Însă nu e singurul, în joc sunt și alte facțiuni, cu agende diferite. Armele au, la rândul lor, propria agendă.
(se poate cumpăra de aici – Nemira, respectiv de aici – Trei)
De ce? Pentru că, la fel ca tot ce scrie Reynolds, este absolut excepțională la worldbuilding, background, tehnologie, fizică, astronomie, originalitate și tot așa. Imaginația lui Reynolds este atât de luxuriantă, cu rezultate simultan complet neașteptate (bolnave aș zice de multe ori), convingătoare, credibile concret și profunde ca mod de funcționare (adesea descris sau sugerat pe mai multe nivele de adâncime), că din tot SF-ul în general cred că numai Mieville ar putea să-l concureze. De altfel, tot numai Mieville ar putea să-l concureze la o altă caracteristică unde Reynolds excelează: complexitatea lumilor imaginate, dar o complexitate care funcționează perfect, ca un mecanism infinit și cizelat cu o atenție la detalii demnă de-un Dürer.
Din păcate, Reynolds stă fix pe dos la personaje, mai degrabă simple pretexte pentru a ne plimba prin lumile spectaculoase – motiv din care nu e pe locul 1, deși, în opinia mea, când spui space opera primul cuvânt care răsare automat în minte este Reynolds.
1. Seria Imperiul – Fundația de Isaac Asimov (ed. Paladin)
Roman câștigător al premiului Hugo.
Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci de milenii. Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000 de ani de evoluţie.
Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea Galaxiei, de unde se implică mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie, iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului. („Fundația”)
De ce? Pentru că, într-un subgen atât de complex și extins ca space opera, cea mai eficientă abordare de a păstra credibilitatea este cea asimoviană: rațională, organizată, ușor de înțeles și de ținut minte. Pentru că Asimov are priceperea de a folosi ca schelet pentru povești futuriste linii de structură bine-cunoscute global și arhetipuri familiare imediat oricui, pentru a a creiona intrigi captivante, cu personaje puternice, mize uriașe, ritm rapid și răsturnări surprinzătoare de situație.
Pentru că, într-un subgen unde adesea personajele sunt veriga slabă, oamenii lui Asimov iubesc, urăsc, se tem, ucid, se răzbună sau urmăresc miraje idealiste ori iluzii grandomane, în același fel imprevizibil și imperfect ca și mine sau tine. Au ezitări, eroisme și slăbiciuni care nu sunt deloc science fiction, ci umane în orice eră sau gen literar. Ceea ce le face însă epice este contrapunerea lor pe un fundal galactic enorm în spațiu și timp, fundal construit cu grijă, care face gigantice „umbrele” pe care indivizii le lasă pe cerul sorții întregii omeniri.
Pentru că, în rezumat, Asimov ne oferă cel mai uman space opera, motiv din care impactul său nu depinde deloc de tehnologie, ci de fundamentele minții (și sufletului, și logicii) omenești, așa că nu îmbătrânește niciodată și e la fel de puternic și captivant și acum.
imagine reprezentativă de Андрей Сидоренко de la Pixabay
sursa tuturor descrierilor și imaginilor de copertă din articol: siturile editurilor Nemira (unde unele descrieri nu au diacritice și au fost preluate ca atare) și Paladin
Blogul de SeFe 