Firește, o să răspund mai degrabă „de ce încă îmi place mie” SF-ul rusesc, din moment ce nu trăiesc în vreo post-realitate cyberpunk, în care să am acces și la memoriile și mințile voastre – dar sunt convins că unele dintre simțămintele mele vor rezona și cu alții din generația mea (crescută și formată în anii 80) sau din cele învecinate (mai degrabă înspre trecut, adică sefiștii formați în anii 60-70).
Primul, cel mai puțin evident și cel mai șocant / contradictoriu răspuns: fiindcă pentru mine URSS-ul reprezenta libertate. Absurd, nu? De fapt, comparând glasnostul lui Gorbaciov cu stalinismul tot mai crunt al lui Ceaușescu – nu e chiar neadevărat. Dar eu eram copil în anii 80, habar nu aveam de comparații geopolitice. Nu politica era motivul, ci simbolismul.
În acea perioadă, literatura mainstream românească o dăduse în tot felul de protocronisme și pseudo-istoricisme, pe care eu nu le percepeam real ca făcături (mai ales că erau integrate într-un val de propagandă și pe non-ficțiune, bazată tot pe reinterpretarea istoriei), dar cert le simțeam ca foarte închistate – când citeam orice românesc, mă simțeam înghesuit, blocat în ceva mic și rece. Nici SF-ul românesc cu care aveam contact (gen Anania și Bărbulescu) nu mă ajuta, fiindcă oferea ceva diferit, dar prea înclinat spre abstract și static – aveau motivele lor să scrie așa (ca să acomodeze cenzura), dar prea puțin mă păsa pe mine…
Aveam însă prin casă și literatură rusă: cărți cu pionieri, pline de inițiative și aventuri (azi le-am numi YA, dar politizat), cărți despre exploratorii și colonizatorii Siberiei și Asiei Centrale (o, cât de fascinantă imensitate, în contrast cu micimea noastră înghesuită!), cărți despre expediții științifice în Arctica și, după cum vă așteptați, SF-uri. Toate acestea aveau două lucruri în comun, fix ce-mi lipsea aici: orizonturi largi și acțiune.
În toate cărțile rusești, personajele chiar făceau lucruri, nu ca în ale noastre; și făceau aceste lucruri avântându-se în tărâmuri necunoscute și enorme. În acele tărâmuri și în acele calități (de pionieri în toate sensurile), rușii aceia erau liberi. Puteau privi stepa în zare fără să li se oprească privirea în blocuri cenușii, puteau simți răceala vântului arctic și arsura soarelui kazah, asculta taigaua foșnind sau Amurul clocotind învolburat. O ficțiune, desigur, care uita complet de Gulag și colhozuri… dar despre ficțiune vorbim aici, nu despre realitate.
Și atunci, de ce îmi (și probabil ne) plac în continuare, într-un prezent în care știm că erau și ele tot propagandă?
Păi, în primul rând, fiindcă și SF-urile rusești, ca orice literatură rusă, se învârt nu doar în jurul ideii de expansiune (de care nu par să se sature rușii vreodată, spre nefericirea noastră), ci și a celebrului „suflet slav”. Care, deși preferăm să nu recunoaștem, seamănă al naibii de mult cu cel al ciobanului mioritic. Tot același fatalism (stupid și enervant, dar omniprezent), tot aceeași văicăreală și plângere de propria milă, tot aceleași impulsuri iraționale între agonie și extaz, tot aceeași înclinație spre filosofie ieftină și misticism. Nu e nimic pozitiv de spus despre niciuna dintre componentele „sufletului slav”, dar, dacă scădem din el înclinația spre accese de violență brutale și nejustificate… rămânem cu ce simțim noi pe aici. Nicio mirare, atunci, că rezonăm atât de puternic noi cu literatura rusă în general, de la Dostoievski, Tolstoi și Turgheniev la Strugațki și Gluhovski.
Apoi, ne mai unește un filon literar comun: eroii și anti-eroii, unde avem împreună o abordare foarte diferită de romanele occidentale. Nu o să detaliez prea tare, fiindcă subiectul o să-l dezvolt mai mult în editorialul de luna viitoare, dar și nouă și rușilor ne cam sunt antipatici (și simpatici) în egală măsură eroii și anti-eroii, datorită cinismului: „las că și ăla…” Ce e însă perfect comun în mentalitățile ambelor popoare este faptul că (inclusiv în SF, un gen dedicat Eroului), personajele principale de obicei „și-o fură”. Nici noi, nici ei, nu avem speranțe că povestea se va termina cu bine și că eroul va trăi fericit – știm foarte bine că statul prea autoritar și societatea prea intolerantă îi vor face rău… și probabil deciziile de tip „drama queen” (la noi) sau „dă mamă cu biciu-n mine” (la ei) nu vor ajuta deloc.
Dacă e să revenim strict la SF și mai exact la explorare, cel rusesc ne seduce și pentru că NU este unul optimist: lucrurile se strică; personajele se rănesc; natura e nepăsătoare, dar ucigătoare (chiar și taigaua aceea fermecătoare, cu mestecenii albi și ieruncile grase, e de fapt un deșert al morții); băștinașii sunt ambivalenți în cel mai fericit caz și, dacă-s prietenoși, sunt tratați grosolan. Iar în toate aceste situații, exploratorul rus „se descurcă” – cel puțin cât îi merge. Firește, pentru noi cei crescuți în țara Daciilor cârpite cu ștrampi… acesta este viitorul realist, nu astronavele sclipitoare și avântate ale space opera-ului american.
De fapt, în general tocmai această proximitate culturală, această familiaritate cu fundalul și personajele de tip „homo sovieticus” ne face complet permeabili la SF-ul rusesc. Și la ei, și la noi (fie că recunoaștem sau nu), SF-ul a fost legat strâns (și de fapt, în efecte încă este) de comunism.
Nu mă refer la faptul că în sine comunismul era o ficțiune utopică bazată pe anticipație, ci efectiv la forma exterioară a comunismului. Și la ei, și la noi, s-a manifestat prin aceleași șiruri de blocuri cenușii de beton, aceleași uzine enorme, dar întotdeauna în degradare, aceleași utilaje ruginite și cam aceleași automobile rablagite, aceleași Kalașnikoave și sticle de tărie, aceleași haine și aceleași șosele cu gropi. Și atunci cum să nu simți, ca român care citește Strugațki, că ești acolo? Că Zona ți-e atât de familiară și că ai aborda-o fix la fel ca și stalkerii lor? Că e de ajuns să întinzi mâna în propria ta casă și vei ridica un obiect prezent și în carte?
Așa cum ne unește și obsesia pentru post-apocaliptic (ei îl și scriu din belșug, noi mai mult îl citim) – și noi și ei am trecut întâi prin degradarea, ruina efectivă a „societăților socialiste multi-lateral dezvoltate” și am prins, în decenii diferite ce-i drept (anii 30-50 la ei, anii 80 la noi) perioade de pură supraviețuire în foame, întuneric, frig și frică. Când citim Metro de Gluhovski, de exemplu, noi românii știm EXACT ce simt personajele moscovite de acolo. După care, în anii 90, am trecut aproape simultan prin apocalipse propriu-zise: prăbușirea unor lumi, cu toate pseudo-valorile lor și cu senzația de disperare și neputință, dar mai ales cu sentimentul complet de „Sfârșit”.
Nu mai vorbesc de forma interioară de manifestare: celebrul și hâdul „homo sovieticus”, omul nou, reeducat de Partid și vegheat cu vigilență, și în Zonă și la Scornicești, nu doar de Ei, ci mai ales de propriii vecini și colegi de muncă. Iar în unele privințe, chiar și noi, intelectualii (cel puțin cei educați înainte de anii 2000), încă SUNTEM „homo sovieticus”. Așa că personajele din SF-ul rus suntem NOI, cu bune și mai ales cu rele – natural că ne identificăm atunci cu ele.
Și, pentru cei ca mine, formați înainte de 89, mai apare un argument (care spre deosebire de restul nu mai e valabil în prezent): mitul Fratelui Mai Mare. Chiar dacă în anii 70-80 era un Frate Mai Mare cam antipatic, pe care preferi să nu-l trezești că poate te plesnește, și nu mai era Tătucul generos care ne aducea Lumina de la Răsărit (ca-n anii 50 rusofoni și rusificanți), era totuși în continuare cel mai apropiat pol științific și tehnologic.
Nu prea recunoșteam noi, în plină fervoare naționalistă de inspirație cam legionară, dar tot cu avioane rusești zburam, tot cu tancuri rusești luptam, tot timbre rusești colecționam și tot cu mașinuțe rusești de metal ne jucam. Era o senzație de proximitate materială care ne făcea să percepem tehnologia ca fiind cea mai pipăibilă în accepțiunea ei rusă. Ni se părea mult mai credibilă o ficțiune când racheta pornea de la Baikonur decât de la Cape Canaveral – și cert mai credibilă decât SF-ul românesc folosind rachete românești, din moment ce știam prea bine cât rezistă un banal aparat de ras sovietic și cât rezistă unul românesc, d-apoi rachete. Rușii erau fix la mijloc între „prea aproape ca să fie credibil” și „prea departe ca să fie imaginabil realist”, adică ideal pentru o literatură de ficțiune, dar bazată pe veridicitate.
Ei bine, din toate aceste motive, luna aceasta o să aveți parte pe Blogul de Sefe de un editorial despre SF-ul rus (acesta), o recenzie de SF rusesc (Metro 2034, iar la Strugațki aveți deja aici), un top de 10 filme rusești SF și altul cu 10 romane, dar și de o povestire horror „cu ruși” (în Lit+), scrisă însă de un român – un nume care vă este deja bine-cunoscut.
(iar printre ele, strecurată capitalist-imperialist o traducere amerikanskaia. Nu de alta, dar să mai avem parte și de un strop de ne-familiaritate, după atâta deznădejde de la Răsărit – și ca să începem să publicăm și traduceri lunar pe BdSF, dacă tot dăm drumul la povestirile românești din Lit+.)
Blogul de SeFe 