Ficțiune Lit+ Original

„Micile mămici” de Ciprian Mitoceanu

În acest horror cu decor sovietic ne întrebăm, alături și de monstru, și de vânătorul său descurajat: este oare adevărat că ororile, cu cât sunt mai îngrozitoare, cu atât au mai mari șansele să scape nepedepsite? Sau poate că, de fapt, timpul răzbunării curge altfel pe râul cu păpuși decât în mintea oamenilor?


—De unde vin păpușile? De unde vin păpușile, mami?

Femeia nu-i răspunse. Poate că inițial nici nu-i auzise întrebările; era prea ocupată să exerseze în gând cearta cu noul ei prieten. Mai bine zis, își închipuia cam cum ar trebui să sune acea ceartă, deoarece nu adunase niciodată suficient curaj încât să-l înfrunte cu adevărat.

—De unde vin păpușile, mami?

Furioasă, se răsuci să-i spună vreo două. Păpușile vin din…

 Băiatul își lăsase capul pe spate și se uita în sus, trăgând-o insistent de mânecă. Privi în ochii lui, pe jumătate ascunși cu căciulița albastră, văzu vânătaia care-i acoperea tot obrazul stâng și iritarea i se muie pe dată. Copilul nu avea nicio vină.

—De unde vin păpușile, mami?

—Cum de unde să vină, puiule? Le aduce barza… Barza păpușilor, adăugă, pe post de lămuriri suplimentare.

—Barza păpușilor?!

—Da…

Băiatul clipi de două ori din ochii lui mari și albaștri și se strâmbă chinuit. Cumva, explicația nu-l mulțumea.

—Și de ce le lasă barza în apă?!

—În apă?!

De unde mai scosese și asta? Avea o imaginație așa de bogată… Mai bine să meargă acasă, se lăsa frig. Îl luă de mână și-l trase după ea, chiar dacă-l simțea împotrivindu-se.

—De unde vin păpușile?

Dacă s-ar fi întors, ar fi văzut. Ar fi văzut că e ceva în neregulă cu apele râului. Dar nu se întoarse. Nici când copilul o smunci. Nu, avea altă prioritate. În gândul ei, reușise să-l pună la punct pe nesimțit. Și savura asta ca și cum s-ar fi întâmplat aievea.

*

Câinele se opri pe marginea râului. Vera Alexandrova se hotărî să nu-l urmeze. Să-și facă singur damblaua după care o să-i pună iar lesa. Era o dimineață mohorâtă, de toamnă târzie și ceața se lăsase peste sat ca o ursitoare prevestitoare de rele. Dacă n-ar fi fost câinele, nici nu ar fi ieșit din casă. Reumatismul o supăra mai tare ca de obicei și durerea din stânga pieptului se muta încet, dar sigur, de la acceptabil la îngrijorător.

Câinele mârâi. Un mârâit pe care Vera știa prea bine să-l interpreteze. Ceva îi deranjase prietenul patruped, ceva pe care acesta încă nu știa încă dacă trebuie să-l catalogheze drept periculos sau doar intrigant.

Îl vedea, pe jumătate topit în ceață. Corpul gălbui, sprijinit pe trei picioare — piciorul drept ridicat, de parcă ar fi înlemnit într-o atitudine teatrală.

Mârâi din nou. Iritat, dar nu speriat. Însă nici nu avea prea mult.

—Aici, băiete, aici…

De obicei, era de ajuns. Maxim era un câine cât se poate de ascultător, care nu-și dezamăgise niciodată stăpâna. Poate doar că era prea jucăuș pentru o bătrână ca Vera, dar așa ceva se poate ierta unui câine. A, și faptul că, din când în când, mai mușca pe cineva.

Dar de data aceasta câinele nu reacționa. Doar mârâia speriat. Însă nu suficient de speriat cât să bată în retragere.

Îl mai strigă de două ori, fără folos. Oftând, își strânse bastonul în mână și coborî digul. Bine că nu era prea înalt, altfel n-ar reușit niciodată să-l coboare, nici în zilele ei cele mai bune. Asta o să te coste, Maxim. N-o să-ți mai scot lesa de la gât nici dacă o să mă rogi frumos.

—Ce-i băiete, ce s-a întâmplat?

Câinele privea fix apa, ca hipnotizat. Vera îi urmări privirea:

—Cerule mare! strigă, retrăgându-se pe cât de repede îi permiteau bătrânele ei picioare. Cerule mare!

*

De la Vera Alexandrova vestea s-a răspândit în întreg satul. Până la amiază toată lumea aflase. Și tot la ceas de amiază ceața se ridică, dezvăluind proporțiile grozăviei. De la un mal la altul, pe kilometri întregi de râu, se îngrămădeau mii de mici corpuri rozalii.

*

Gemetele… Îl treziră gemetele. Atât de reale, atât de puternice… Atât de înfiorătoare. Apoi își dădu seama că visase.

Da, încă un afurisit de vis. Și părea că totul fusese atât de real.

Dezamăgit, se răsuci pe spate. Abia acum luă seama la presiunea care-i umfla pantalonii din interior. Era bărbat. încă mai era bărbat. Încercă un înfiorător sentiment de bucurie, de împlinire. Da, încă mai era bărbat. Nu asta-și dorise mereu? Însă erecția îi dispăru înainte să-și dea seama cum ar putea exploata această nesperată situație. Nu i se mai întâmplase de ani de zile.

—Drăcia dracului, spuse scârbit, încovoindu-se să privească spre mădularul aducător de belele.

Da, trecuse. Acolo se mai vedea decât umflătura firească, fiindcă, spre deosebire de alte organe, acesta ocupa un pic de spațiu în orice moment. Ar fi spus că i se păruse, visase și treaba cu erecția, dar încă-l încerca un  sentiment înfiorător de plăcut. Mda… Venise și trecuse. Poate că era mai bine așa.

Oftă și se răsuci pe partea stângă. Încețoșate la început, evenimentele din timpul nopții începeau să-i revină în minte. Mereu putea să-și amintească visele, dacă se străduia, deși știa că majoritatea oamenilor nu pot.

O visase pe fetița cu păpușa blondă. Pe prima lui fată.

Încă și-o mai amintea. Cum să nu și-o amintească? Așa cum și le amintea pe toate. Chiar dacă uneori nu-i făcea nicio plăcere faptul că memoria scotea acele fapte și i le flutura în fața ochilor minții. Dar își amintea.

Fata cu bucle blonde, cu mucii curgându-i din nasul pistruiat. Din nara stângă scurgându-i-se până în gură în timp ce din cea dreaptă îi atârna o picătură lungă și translucidă, ca o imitație de tot râsul a unui diamant. Șiroaiele de lacrimi ce brăzdaseră două dâre strălucitoare pe obraji, deformate de pomeții cam prea ieșiți în afară. Plângând îngrozită…

—Nene, să nu-i faci rău păpușii mele. Să nu-i faci rău păpușii mele…

Repetase asta într-una, chiar și după ce el… Chiar și după ce el începuse să se simtă bărbat și făcuse tot ceea ce trebuia de făcut. Chiar și când începuse să-i facă rău, mult mai rău decât își închipuise fetița că există pe această lume. Ce știa ea? Nu era decât o mucoasă mică, una căreia nu-i era capul decât la păpuși. Da, chiar că-i era capul numai la păpuși. Cine altcineva ar mai fi fost interesat de soarta unei blestemate de păpuși în timp ce un maniac îi scormonea prin măruntaie? Ultimele ei cuvinte? Cum să le uite vreodată?

—Să nu-i faci rău păpușii mele. Te rog să nu-i faci rău…

Nu-i făcuse. Chiar pufnise, încercat de un acces de râs. De ce să faci rău unei păpuși? O așezase lângă rămășițele stăpânei, pe o buturugă de pin, și le contemplase îndelung, mutându-și privirea alene de la una la alta. Da, și băuse trei sticle de bere. Bere de tot rahatul, caldă, una dintre sticle avea și-o urmă de ulei, dar nu-și amintea decât puține clipe la fel de fericite ca cele de atunci, din pădure.

Într-un târziu, se hotărâse să plece. Făcuse ce era de făcut și plecase. Trebuia să plece, altfel risca să fie descoperit lângă cadavru și, cunoscând firea aprinsă a locuitorilor din acest colț de țară, probabil ar fi fost linșat înainte să apuce să de explicații. Avea explicațiile lui și era convins că, în alte circumstanțe, ar fi găsit înțelegere.

Nebun?! Nu se considerase niciodată așa ceva. Pur și simplu se întâmplase. Se întâmplase ca mintea să-i fie închisă într-un corp atât de defect. Așa era și cu bărbații care se iubeau între ei. Cică sufereau de-o boală, una care-i împiedica să îndrăgească sau măcar să poftească la pântecele vreunei femei. Dar nimeni nu-i considera suficient de nebuni încât să-i închidă. Nu erau unii dintre ei cântăreți, scriitori sau chiar politicieni? Bine, nu în Rusia,  Aici o puteai încurca și dacă făceai glume pe chestia asta.

Sașa oftă. Poate că, în altă țară…

Da, în altă țară. Cum să nu. Încă un gând care trebuia să rămână în spatele frunții sale. Cine știe ce s-ar fi întâmplat? Poate că aveau aparatură, tehnică medicală, doctori cărora chiar să le pese.

De el nu-i păsase nimănui. Nici chiar propriilor părinți. Cine să aibă nevoie de un monstru? Cine să iubească o ființă prost zămislită? Fusese abandonat în maternitate, dacă era să ia de bun tot ceea ce i se spusese la orfelinat — și, dacă în alte privințe fusese mințit cu nerușinare, nu se îndoia că, privitor la acest aspect al vieții sale, i se spusese adevărul gol-goluț. Abandonat. Singura grijă a celor cărora le datora existența mizerabilă fusese să-l boteze cu un nume care mergea la fel de bine și la băieți, și la fete. Cumplită ironie a soartei?! Nu, mai degrabă rânjetul celor care se spălaseră pe mâini și-și reluaseră viața —Sașa nu se îndoise nicio clipă de asta — ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar amintirea lui, amintirea monstrului, probabil nu-i tulbura mai mult decât rememorarea frânturii unui coșmar. S-o fi întâmplat, dar s-a întâmplat într-o altă viață. Și nu lor, ci altora…

*

Micul ponton, construit din inițiativa și pe banii (vorba vine) brigadierului silvic, gemea de lume. Totuși, în ciuda numărului mare de oameni, tăcerea era cât se poate de apăsătoare. Cu toții se holbau în liniște la apele înnegurate ale râului. Pe cer se îngrămădeau nori plumburii și din când în când câte o rafală de vânt aducea mici fulgi de zăpadă, niște cristale ascuțite care ciupeau nemilos pielea obrazului, însă nimeni nu părea să bage de seamă schimbarea vremii. Apele râului ofereau o priveliște mult mai interesantă.

Ca niște cadavre în miniatură, mii de păpuși pluteau pe ape într-un ritm propriu, ca și cum ar fi fost de-a dreptul insensibile la curentul râului. Undeva, în munte, plouase și apele se umflaseră simțitor în câteva ore, dar puhoiul de păpuși nu părea să se supună legilor firii. Abia dacă se mișcau. Prea grăbiți, unii se hazardaseră să afirme că nu se mișcau deloc, ca și cum ar fi fost priponite de fundul râului prin fire invizibile. Totuși, cei care avuseseră răbdare și erau dotați din naștere cu un sănătos spirit de observație spuneau că se mișcau. Chiar că se mișcau, doar că o făceau imperceptibil, ca și cum ar fi plutit pe apele liniștite ale unui lac.

—Faceți loc, faceți loc!

Mai agitat ca de obicei, primarul bondoc încerca să creeze o breșă prin masa compactă de gură-cască. În spatele lui, încotoșmat cu șubă cazonă și căciulă cu clape, pășea alene un maior de miliție, având aerul că nimic de pe lumea asta nu-l putea impresiona cu adevărat. Ceva mai încolo, pe drum, oprise un Gaz de cinci tone, cumplit de murdar de noroi. Pe jumătate coborât din cabină, un plutonier de miliție își aprindea impasibil țigara.

În tăcere, oamenii se retraseră. Unii ar fi protestat, era dreptul lor să stea pe ponton, dar figura maiorului nu părea să prevestească nimic bun. Însă destui rămaseră, închipuindu-și, pe bună dreptate, că individului nu-i trebuie chiar tot pontonul.

Maiorul păși până lângă balustrada improvizată. În jurul lui, mulțimea se retrase la mai bine de un metru.

Ofițerul scrută apa cu ochi încruntați. Clătină din cap, ca unul care are nevoie de ceva mai mult pentru a fi cu adevărat impresionat.

—De când e așa?

—Cine știe? oftă primarul, ștergându-și fruntea nădușită, în ciuda frigului de afară. Azi dimineață le-a văzut o femeie care-și plimba câinele. Ea a dat alarma. Să pun să fie chemată?

Maiorul negă din cap. Murmură ceva pentru sine apoi continuă cu glas tare.

—Ciudat!

—Clar că ciudat, se grăbi să-l susțină primarul, împingându-și pieptul înainte.

Putea să le arate locuitorilor că poate fi și semeț, mai ales că ochii maiorului priveau în altă parte.

—Am venit cât de repede am putut. Văd că pe aici te ia cu frig, dar la oraș a fost lapoviță și drumul e foarte greu. Arătă în tăcere către camion. Prima dată am crezut că e o tâmpenie, dar uite că…

—Sunt păpuși și pe râu în sus? întrebă o femeie, ascunzându-și jumătatea de jos a feței în broboadă.

Maiorul ridică din umeri, fără să se întoarcă.

—În dreptul orașului au fost găsite câteva păpuși în apă. Nu prea multe așa că nu s-a impacientat nimeni. Puteau foarte bine să fi fost aruncate de cineva căruia îi este lene să meargă până la coșul de gunoi. Apoi ați sunat voi.

—Eu am sunat, se grozăvi primarul.

—Da, și m-ai pus pe drumuri.

Era atâta reproș în vocea ofițerului încât primarul făcu un pas înapoi.

—Inițial am zis că a băut cineva prea mult.

Se răsuci și-l străpunse cu privirea pe primar. Înfiorat, acesta se mai retrase un pas. De ce-l privea așa maiorul? Doar totul se confirmase… Cu vârf și îndesat.

—Pe o vreme ca asta, când stă să ningă, nu-i de aventurat pe drumuri de țară. Poți muri înghețat…

Oamenii clătinară din cap înțelegători. Dacă ei nu știau ce înseamnă iarna rusească, atunci cine putea să știe?

—Apoi am aflat de la braconieri că, mai jos de oraș, râul e plin cu păpuși.

—Braconieri!?

Uimirea primarului era sinceră. Cum adică, să semnaleze braconierii așa ceva? La o adică, nu era mare infracțiune, treaba cu păpușile. Dar braconatul da. Și, în Rusia, unde pentru un sac de cartofi te puteai pricopsi cu patru luni de pușcărie, era mai cuminte să treci pe lângă un cadavru și să-ți vezi de drum dacă nu te știai cu conștiința curată.

Chipul încruntat se destinse într-un zâmbet vag.

—Vreo cinci isteți au ieșit în larg cu bărcile, după captură. Într-un fel, nu s-ar fi întors cu mâna goală. Setcile erau pline de păpuși, dar niciun pește. Apoi o barcă s-a răsturnat. Doi frați. Unul a reușit să scape și ne-a anunțat, în speranța că-l vom salva și pe fratele lui. Zadarnic!

Un suspin îngrozit se făcu auzit din piepturile celor prezenți. Primarul își lăsă ochii în jos, deznădăjduit.

—Era tânăr?!

Nu primi niciun răspuns. Ce mai conta? Murise cu zile.

—După ce am văzut setcile ne-am gândit că trebuie să facem, totuși, o verificare. Așa că… Are cineva idee despre cât se întinde în aval oroarea asta?

Primarul inspiră adânc și începu să clipească nervos. Da, de ce nu se gândise la asta? Poate că ar fi fost bine să se gândească, deși, la drept vorbind, în Rusia nu era prea bine să dezvolți spirit de inițiativă, mai ales dacă erai angrenat în administrație. Cei prea deștepți ajungeau fie miliardari, fie la închisoare. Obediența era de preferat. Și să ceri indicații peste indicații și pentru cele mai neînsemnate activități. La o adică, nu erai tu responsabil, ci cel care te-a coordonat.

—Să trimit doi băieți să verifice?

—Ai face bine.

Se răsuci pe călcâie, în cel mai cazon spirit cu putință. Primarul îl privi admirativ. Avea ceva omul ăsta. Ceva care impunea respect, un respect pe care uniforma reușea să-l înalțe foarte puțin. În fața ăstuia simți nevoia să stai drepți chiar și dacă este în pielea goală.

—Ne găsiți la primărie, sper că ați făcut focul.

—Da, cum să nu…

—Și aș dori să-mi aduceți câteva păpuși. Scoase din râu, dacă se poate.

Primarul își permise un zâmbet. Uite o precizare din categoria celor care, în Rusia, nu erau niciodată de prisos.

*

La început nu înțelesese. Nimeni nu-i explicase nimic. De ce să-i fi explicat? Ar fi schimbat ceva? Probabil nimic. Pentru că nu el avea nevoie să înțeleagă, ci alții. Avusese nevoia de înțelegerea altora, de acceptarea semenilor. Dar nici pe ei nu-i băgase nimeni în seamă, să le explice ce și cum. O adunătură de vite, nimic altceva. Doar o adunătură de vite.

Și-apoi, multă vreme i se păruse firesc. De ce să nu i se pară? Nu există în viața fiecăruia o perioadă în care simțim că lumea e croită după tiparele noastre? Apoi una în care credem cu convingere că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar fi asemenea nouă? Chiar și copiii crescuți la orfelinat trec prin asta. Lumea lor, așa mică, strâmbă și ciuntită, e singura pe care o cunosc și, dacă nu-și bagă nimeni coada o acceptă cu resemnarea și împăcarea de sine a celui care nu știe că există ceva mai bun. Cu bucurie, chiar. Doar că… Doar că lumea evoluează, se lărgește în jurul nostru, deschizând noi și noi perspective, noi valențe ale vieții, fațete hâde ale existenței, pe care le poți așa ușor ignora în copilărie, chiar și într-un orfelinat. Și, odată cu această conștientizare, nimic nu mai este ce-a fost.

Apoi începuse să se simtă mai degrabă atras de păpuși decât de mașinuțe sau puști, ca restul băieților. Și acest lucru nu trecuse neobservat.

—Fetița! Fetița!

Cuvintele mai degrabă îl nedumeriseră decât îl răniseră. Ce bine ar fi fost ca totul să se oprească acolo, în acel loc și acel moment. Dar nu se oprise. Cineva — nu mai știa cine — aflase secretul de care nici măcar nu fusese conștient și-l răspândise cu voluptatea cu care ciuma își întindea lințoliile aducătoare de moarte.

Sașa este și băiat și fată. Sașa este și băiat și fată. Sașa este și băiat și fată.

Și nimic nu mai fusese cum ar fi trebuit să fie.

*

După plecarea maiorului limbile se dezmorțiră. De fapt, atât așteptase pestrița adunare. Pe cineva care să spargă liniștea în cioburi mici. Oamenii reveniseră pe ponton, supraaglomerându-l, însă nimeni nu se certa pentru a prinde un loc în față, nimeni nu se plângea că este înghesuit.

—Ce grozăvie, spuse cineva. Cine le-o fi aruncat?

—Aha, izbucni domnul Oleg, tânărul profesor de geografie. Iată ce se întâmplă când ignorăm să trăim în armonie cu natura. Aveți idee cât de greu se degradează plasticul aruncat cu inconștiență în mediul înconjurător? Durează zeci și zeci de ani. Poate chiar sute. O spun de ani de zile, dar cine să mă asculte? Până la urmă, o să transformăm planeta asta într-un soi de varză. O varză cu foi de plastic, asta ne-așteaptă.

—Oare le-o fi scăpat chinezii în apă? presupuse un adolescent cu părul dat cu gel și obrajii plini de acnee. Am auzit că…

—Chinezii?! Ce treabă au chinezii cu asta? Nu suntem pe Amur, băiete, îl luă la rost geograful, scandalizat de atâta ignoranță. Dacă eram pe Amur, treaba era lămurită, vreo afurisită de fabrică de chinezării și-a scăpat în apă tot stocu’. Era treaba lor, nu a noastră. Dar aici… Pe tot râul nu există nicio fabrică de jucării sau de plastic. Aici ne confruntăm cu altă problemă.

—Altă problemă?

—Poate că cineva și-a pierdut marfa de contrabandă, nu se lăsă adolescentul. O fi văzut patrulele și s-a grăbit să arunce în apă…

—Niet!

—Nu?!

—Nu. În ultimele luni debitul a fost scăzut. N-au navigat decât bărci și ambarcațiuni de mici dimensiuni. La câte păpuși sunt pe apă ar fi fost necesar să fie transportate cu ditamai vaporul. Ori, așa ceva, nici pomeneală pe apele noastre.

Își săltă umerii, mândru; tocmai le arătase că e capabil să interpreteze critic orice afirmație.

—Și atunci, se dădu bătut adolescentul, de unde vin păpușile?

Profesorul se dezumflă pe dată. Mda, asta era altceva. Una era să combați afirmații penibile și alta era să formulezi teorii cărora nimeni să nu le poată găsi puncte slabe.

—Înainte de a ne lansa în speculații, cred că ar trebui să mai strângem ceva date, nu crezi? Și, dacă tot vrei să afli ce și cum, n-ar fi mai bine să dai o mână de ajutor la strâns păpuși?

Întoarse spatele, punctând astfel că discuția s-a încheiat. Pe mal, câțiva bărbați încercau să tragă la mal păpușile cu ajutorul unor căngi. Spectatorii le urmăreau eforturile cu respirația întretăiată, de parcă ar fi asistat la cine știe ce operațiune de salvare.

Doar Oleg nu avea ochi pentru ei. Nu era nimic de văzut. Spectacolul adevărat era chiar sub el, în apă. În muțenia lor, păpușile aveau ceva de spus. Dar ce, ce anume?

Apoi se petrecu nenorocirea. Un trosnet surd urmat de strigăte de spaimă. Pontonul se frânse și mulțimea ajunse în apă.

Din fericire, apa nu era foarte adâncă. Ar fi putut scăpa cu toții doar cu o baie în apa incredibil de rece.

Când agitația se potoli, cineva observă că Nadia Feodorovna plutea ceva mai la vale cu fața în jos. Pescarii lăsară baltă păpușile și se grăbiră s-o scoată pe femeie din apă. Cam târziu.

Cu pielea vânătă și fața încremenită într-o mască a groazei femeia se sfârșise. Cineva trimise după medic. Doar să constate decesul, comentaseră câțiva. Oamenii se răspândiră pe la casele lor, discutând înfiorați despre sfârșitul femeii, care se petrecuse atât de neașteptat, sub ochii întregii comunități. Păpușile trecuseră pe planul doi. Pe primul plan era Nadia Feodorovna. Ce de ghinion pe biata femeie. Cu câțiva ani mai devreme își pierduse fiul, pe micul Alic, un băiat cam tembel și care râdea a prost și nu vorbea nici la cinci ani. Se vorbise atunci că însăși Nadia i-ar fi dat o mână de ajutor, asfixiindu-l cu perna pe față, dar parcă puteai ști? Nimeni nu dovedise nimic. Copilul oricum era cu probleme și l-ar fi așteptat o existență de coșmar. Dar acum, când cadavrul Nadiei aștepta în micul dispensar sătesc duba legiștilor, asemenea aduceri aminte parcă nu-și aveau rostul.

*

Copilăria fusese un coșmar?! Mda, un coșmar care se sfârșise odată cu intrarea în adolescență pentru a face loc iadului pe pământ.

O lună bărbat, o lună femeie. Asta era viața lui. O lună se simțea bărbat. Bărbat în toată regula. Deseori își simțea bărbăția înzdrăvenindu-se și… Apoi urgie. Venea săptămâna în care chinurile iadului se adunau în abdomenul lui. Sau ei. Pentru că săptămâna aceea făcea parte din luna când se simțea femeie. Cea mai groaznică era prima zi, când sângele își făcea loc din corpul lui prin cavitatea care răsărea în spatele mădularului bărbătesc și pe care o vreme considerase că o are toată lumea. Dar nu, nu o aveau toți. Lipsea la bărbați. Iar celor care o aveau, le lipsea acel accesoriu lunguieț și li se spunea femei. El le avea pe amândouă. Sau ea. Depinde de lună. O lună bărbat, o lună femeie. Cu alte cuvinte, nu era niciuna, nici alta deși era de-amândouă.

*

Pe marginea a ceea ce mai rămăsese din ponton nu se afla decât un singur bărbat. Maiorul. Își lepădase mantaua și, doar în tunică, medita rozând capătul unui creion. În mâna stângă avea un carnețel deschis la o pagină goală. Încă nimic de notat.

Păpuși, păpuși de tot felul. Păpuși ieftine, de cauciuc ordinar, semiflexibil, turnate și cu părul închipuit de niște încrețituri vopsite. Mai multă vopsea pe breton și din sărăcie pe creștet, ca și cum nefericitele jucării ar fi fost afectate de o calviție ciudată. Alte păpuși de cauciuc, dar confecționate mai responsabil. Păpuși mici, cât degetul, de genul celor cărora adolescenții le dădeau găuri acolo unde ar fi trebuit să se afle fluierele picioarelor și le transformau în medalioane sau brelocuri. Păpuși mari, la fel de mari ca un copil. Păpuși sofisticate, cu membre articulate, care se puteau roti, și păr aplicat. Ochi închipuiți din mărgele de sticlă și cu pleoape mobile. Păpuși cu piuitori în șezut, care scoteau sunete stridente atunci când le apăsai pe abdomen. Păpuși care spuneau „mama” când erau legănate. Păpuși care îngânau un cântec atunci când era încordat un arc la spate.

Păpuși… Toate roz. Toate goale, lipsite de orice accesoriu vestimentar. Toate plutind cu burta în sus, cu abdomenul lor un pic umflat, împins înainte, și buricul abia schițat. Da, și zona aceea dintre picioare, în care nu se afla nimic, ca și cum dintr-o pudoare adânc înrădăcinată de mentalitatea comunistă, cineva și-ar fi dorit să le transforme în ființe fără sex.

Toate cu capul răsucit spre dreapta, ca și cum și-ar fi impus să nu privească spre sat, cu jumătate de față scufundată sub apă. Mâinile stângi ițindu-se deasupra apei ca tot atâtea degete acuzatoare întinse către cer în timp ce mâinile drepte erau scufundate în apa întunecată, pentru a menține echilibrul corpurilor. Și picioarele nefiresc de depărtate… Nu-și aducea aminte să fi văzut vreodată păpuși cu picioarele așezate în acest mod. Nefiresc, cu genunchii prea apropiați și călcâiele prea depărtate. Așa cum încercau să se protejeze fetele când băieții încercau să le pipăie, îi trecu prin cap. Da, cum încercau fetele să-și protejeze „cetatea”. Așezate pe băncile școlii sau pe cele din parc. Strângând din coapse și împingând zdravăn din lateral cu călcâiele.

Acopereau tot râul, cât putea cuprinde cu privirea. Și în aval, și în amonte. Primarul îl asigurase că doi oameni plecaseră pe râu în jos, să vadă cum stau lucrurile, dar își spuse că nu ar strica să verifice personal. Poate ceva mai încolo.

Erau peste tot, mai puțin în jurul a ceea ce rămăsese din ponton și — chiar că nu reușea să-și explice asta — în jurul locului în care se înecase femeia aia. Era ca și cum, după ce oamenii creaseră o breșă prin masa de corpuri inerte, acestea nu mai găsiseră puterea de a reface uniformitatea hidoasei alcătuiri. Sau poate o fi acționat un câmp de forță, după cum sugerase mai devreme profesorul de geografie. N-aveai de unde ști. Instinctul îi spunea că e ceva în neregulă. Ceva la care încă nu îndrăznea să se gândească; el avea nevoie de explicații raționale și dacă exista vreuna era cât se poate de hotărât să o afle.

Nicio păpușă nu are picioarele așezate așa. Nicio păpușă. În sfârșit, ceva de notat în carnet.

Și totuși, mai văzuse poziția asta undeva. Nu era vorba de fetele din curtea școlii. Sau liceului, cele care, până la urmă, cedau, lăsau să le fie cucerită „cetatea”. Că doar și ele simțeau nevoia de a fi pipăite, la fel cum și băieții simțeau nevoia să se descarce. Un consens de la care se ajungea la alt consens. Dacă nu exista consens, cineva trebuia să consemneze infracțiunea de viol.

Cu un băț, încercă să tragă la mal o păpușă. Una cu cap articulat și părul închipuit de plasticul deformat. Păpușa se răsuci, dezvăluindu-i dosul rozaliu, cu fese abia schițate, dar reveni la poziția inițială. Pe spate coborând de pe umeri până la baza spinării avea două dâre lungi de murdărie. Mai încercă de două ori. Cu același rezultat.

—Mda, se lăsă păgubaș. Se pare că nu-i place să fie scoasă din apă.

Apoi își aduse aminte.

*

Îndurase multe. Mult prea multe. Nimeni nu vedea cu ochi buni monștrii ca el. Sau ca ea. Nici chiar proprii părinți nu doriseră să-și încurce viața. Îi lăsaseră pe umeri povara, s-o ducă singur.

De câte ori nu încasase bătăi la grupurile sanitare? Ce caută muierea la bărbați? Ce caută bărbatul la femei?

De câte ori nu îndurase umilință? De prea multe ori…

Nu reușise să scape decât după adolescență. După ce plecase de la orfelinat.

Să scape, era un fel de-a spune. Să te pierzi în mulțime te poate transforma într-un anonim, te poate ajuta să te strecori prin viață nevăzut, neauzit. Încetaseră batjocura și bătăile, marginalizarea și mizeriile. Secretul devenise din nou al său. Era mai bine, dar nu cu mult mai bine. În trupul său cu natură duală înflorea, imună la toate încercările de a o zdrobi, nevoia de celălalt. Nevoia de cealaltă. În luna următoare. O lună chinuit în trupul unui bărbat, jinduind după atingerea femeii, o lună de tortură în corpul unei femei, visând la împunsăturile viguroase ale unui bărbat. Un chin perpetuu pe care nimeni nu-l înțelegea.

Dar secretul era numai al lui. Și dacă uneori cei cu care lucra la fabrică îl priveau cu ochi mijiți și-i puneau întrebări stânjenitoare cu privire la aspectul său efeminat, le spunea să moștenise tenul spânatec de la bunicul lui. Cât despre voce, o laringită cronică îl obliga să vorbească așa pițigăiat. Nimeni nu se bucură să audă că un semen de-al său este bolnav. Dar dacă este monstru, ei bine, lucrurile se schimbă.

*

Două bătăi în ușă. Tresări speriat. Nici după atâta vreme nu reușise să se obișnuiască. Cu unele lucruri nu te puteai obișnui niciodată.

Dar n-or să-l mai caute. Nu-l căutaseră până acum, de ce să-l mai caute acum, după atâția ani? Avusese șansa lui. Șansa lui, nu a ei, pentru că ea nu se implicase niciodată. În luna cât era femeie fetițele puteau dormi liniștite. Dar acum femeia murise. De câțiva ani sângele nu mai izvorâse din trupul șubrezit de vârstă și durerile din abdomen deveniseră amintirea înfiorătoare a unor vremuri apuse. Iar bărbatul…. Bărbatul de-abia aduna atâta tărie în el cât să nu facă în nădragi. Nu-i vorbă, încă era zdravăn la trup, încă era în putere. Și dimineață se simțise bărbat.

Deschise ușa repetându-și în gând că nu are de ce să se teamă. Dacă  l-ar fi căutat miliția, ușa ar fi fost deja țăndări. Doi bărbați cu priviri pierdute își făcuseră loc pe cerdac.

—Bună ziua, Sașa, salutară într-un glas.

—Bună ziua, le răspunse.

Inima îi veni la loc. Îi cunoștea pe cei doi. Erau din sat, din amonte.

—Putem intra?

Da, cum să nu. Pe coclaurile astea ospitalitatea nu era o virtute, era o îndatorire cât se poate de omenească.

—Ce cald e aici, remarcă unul dintre cei doi, un bărbat scurt și lat în spate, descheindu-și căciula cu clape.

—Da, admise cel de-al doilea, înalt și subțire. Afară stă să ningă și ne-am gândit că ne-ar prinde bine un scurt popas înainte de a ne întoarce în sat.

Se apropiară de godin. Înăuntru ardea o găleată de cărbuni, iar pe plită fierbea o oală cu cartofi. Își scoaseră mănușile și începură să-și miște mâinile la dogoarea focului.

—Un păhărel? întrebă.

Bărbații clătinară din cap, zâmbind. Mai era vorbă?

—Cu ce treburi pe-aici?

Cei doi se priviră apoi voinicul răspunse.

—Am venit din cauza păpușilor.

Mâna lui Sașa îngheță, cu sticla pe jumătate desfăcută. Păpușile?!

—Mda, întări cel de-al doilea. Ne-a trimis primarul să vedem cât se întinde blestemăția cu păpușile.

Visa?! Era încă scufundat în coșmarul existenței sale mizerabile? Păpușile… Ce știau ăștia doi despre păpuși? Ce știa afurisitul ăla de primar de păpuși? Nu știa nimeni nimic și așa va rămâne pe vecie. Nimeni! Era secretul lui și așa o să rămână.

—Ce tot spuneți voi acolo?

Musafirii schimbară priviri, lucru care nu-i scăpă lui Sașa. Dar nu era nimic primejdios. Nu-l socoteau decât un bătrân cu mințile pe jumătate rătăcite, care trăia departe de sat într-o lume numai a lui.

—Nu știi, nu?

—Nu!

Știa, știa mai multe decât oricine. Dar nu putea spune nimic.

—N-ai ieșit azi din casă?

—Nu.

De ce să iasă? Avea tot ce-i trebuie. Poate că n-ar strica să mai aducă la cald niște lemne de foc sau ceva cărbuni, dar nu considera asta o urgență. Își petrecuse ziua într-o dulce letargie. Ca niciodată, rememorase puținele clipe plăcute din viața sa.

Bărbatul cel solid scoase un cartof din oală. Suflă asupra lui și începu să-l mestece.

—De dimineață tot râul ăsta este plin de păpuși. Afurisenii de plastic, naiba să le ia. Se întind de mai încolo de sat până aici.

—Poftim?!

—De dincolo de sat până aici. Maiorul a spus că au găsit păpuși și-n dreptul orașului.

Își miji ochii. Ticăloșii ăștia doi își băteau joc de el? Știau ceva și veniseră aici să-i prelungească agonia? Pentru o clipă se simți îmboldit să strige la ei să înceteze, să le spună că el făcuse totul și că nu aveau decât să-și bage subtilitățile undeva. Dar nu, era prea multă frică în ochii celor doi, prea multă stânjeneală, prea multă dezorientare. Și-i știa, nu erau decât doi lingăi de-ai primarului, care se ocupau și cu furtul de lemne. Nu aveau nimic de justițiari în ei.

—Păpuși pe râu?!

—Îhî… Parcă n-ai crede dacă nu ai vedea. Și știi ce-i interesant, Sașa?

—Ce?!

Bărbatul înghiți greu înainte de a-i răspunde.

—Potopu’ ăsta de păpuși s-a oprit chiar în dreptul ușii tale. Să mor io dacă te mint. Chiar la confluență s-au oprit. Parcă le-a oprit un stăvilar, acolo. Am stat vreo oră și ne-am uitat și nu au coborât mai la vale nici măcar jumătate de metru. Au urcat și pe pârâiaș. Chiar în dreptul ușii tale s-au oprit…

Sașa nu mai ascultă restul. Se năpusti afară, lăsând ușa deschisă în urma lui.

—Oh, suspină. Oh…

În lumina puțină observă păpușile din apă. Erau așa cum povestiseră cei doi bărbați. Exact așa cum îi povestiseră.

*

Păpușile… Descoperise că nimeni nu era interesat de treaba cu păpușile dacă nu le scotea el la iveală. Da, așa ar fi trebuit să facă și în copilărie, să se joace pe ascuns. Doar că atunci nu fusese decât un copil prost, unul căruia nimeni nu-i dăduse un sfat bun. Poate doar babornița care se închipuia directoarea orfelinatului. „Spânzură-te!”. Asta îi spunea de câte ori avea ocazia. Doar că nu o luase niciodată în serios, nici în cele mai amărâte clipe ale existenței sale. Pentru că-l măcinase întotdeauna o cumplită poftă de viață, pentru că era un  luptător care, în cele din urmă, reușise să obțină puțină plăcere de la viață. Nu chiar cum și-o închipuise, nu chiar cum și-o dorise, dar fuseseră clipe de plăcere. Puține, e drept, dar la ce intensitate le trăise.

Păpuși… Le cumpărase de la vânzătoare cărora nu le păsa. Nu văzuseră în el decât un tânăr care cumpără o jucărie, probabil pentru copila lui ori pentru vreo nepoțică. Asta era avantajul unui oraș mare unde fiecare trăia pentru sine.

Apoi nici păpușile nu-l mai mulțumiseră. Nu era nicio scofală, nici o afacere să te împingi în niște corpuri găunoase de plastic. Tânjea după altceva. După altceva.

Fetițele… Fetițele cu păpuși. Mereu fusese atras de fetițele cu păpuși. Mereu văzuse în ele altceva decât vedeau ceilalți, adică niște mucoase pe care le puteai liniști punându-le în brațe surogate de copii. Așa cum văzuse individul ăla, Freud sau cum naiba îi spunea. Nu, nu erau fetițe, erau mici femei. Mici femei bântuite de acel coșmar care mai apoi se transformă în instinct matern.

Nu-i face rău păpușii mele. Nu-i face rău păpușii mele.

Nu asta era totul? Fetița văzuse în păpușă ceva mai mult decât o bucată inutilă de plastic. Un copil. Asta și erau, mici mămici. Mici mămici.

Nu spuneau biologii că fetițele se maturizau mai repede decât băieții? Că în timp ce mintea băieților se bloca la distracții frivole cea a fetițelor evolua într-un ritm galopant? Era cât se poate de adevărat. O știa mai bine decât oricine. În jocurile lor, încă din fragedă pruncie, fetițele își luau în serios rolul de mame, de stâlp de familie, în timp ce băieții… Băieții continuau să joace cărți și să alerge după minge chiar și când aveau la rândul lor copii.

Prin urmare, nu făcuse rău. Rău se terminase, însă nu era vina lui. Era vina sistemului, care nu înțelegea ce înțelesese el, un sistem prea obtuz să se deschidă la nou. Era încredințat că prin Occident lucrurile stăteau cu totul altfel, dar el era condamnat să-și ducă existența alternativă tocmai în Uniunea Sovietică. Și chiar și după ce Uniunea căzuse nu se schimbase nimic. Absolut nimic.

Da, fusese nevoit să le închidă gura. Nu-i făcuse plăcere dar trebuise s-o facă. Nu dorea să o sfârșească cu un prietenos 9,62 în ceafă. Nu era un sinucigaș, era un luptător, unul care dorea să ajungă la capăt. Dacă și-ar fi dorit moartea, ar fi dat ascultare sfatului primit de la directoare. Spânzură-te și gata. Cum se pricepea ea să găsească soluția la toate…

Moarte. Nu le dorise moarte, dar nici nu se putuse altfel. Micile mămici erau periculoase și el dorea să le ia și păpușile. Nu le putea lăsa să trăncănească.

Procedase cu blândețe, cu câtă blândețe fusese în stare.

Încerca să se amăgească, dar memoria nu-l ierta. Blândețe pe naiba! Ai uitat cum scormoneai gâfâind de plăcere în măruntaiele lor? Ai uitat cum le smulgeai sfârcurile cu dinții? Chiar ai uitat cum le smulgeai pielea de pe spinare? Chiar ai uitat?

Mda… Nu fusese decât plăcere în plus. Nu la intensitatea actului sexual în sine, dar nicidecum de lepădat. Pentru că, după ce bărbatul își satisfăcea plăcerea, mintea lui elibera femeia. Ea era cea care, preț de câteva minute, cât dura agonia, își făcea de cap. Pentru ca, apoi, preț de o lună, să se străduiască doar să fie femeie, fără să tânjească după sânge, doar după atingeri interzise.

Dar acum femeia era moartă. Moartă…

Totdeauna le aruncase în râu rămășițele. Chiar dacă risca enorm. Era conștient că, la un moment dat, autoritățile vor începe să supravegheze malurile râului. Dar se baza și pe delăsarea cu care își făceau oamenii treaba. Dacă voiai calitate, aveai nevoie de un supraveghetor. Care, la rândul lui, trebuia supravegheat îndeaproape. Ar fi putut să le ascundă prin pădure, dar știa că apa poate distruge mai bine eventualele urme pe care le căutau criminaliștii. Și nu se înșelase. În timp ce cei câțiva ucigași care-și abandonaseră victimele în pădure fuseseră prinși înainte de a ucide a doua oară (dacă vor fi intenționat așa ceva) pe el nu-l deranjase nimeni niciodată. Pentru că nimeni nu vedea în el nimic altceva decât un vecin ursuz și politicos, interesat când de cuvinte încrucișate, când de șah (ea era cu integramele, el cu sportul minții). Nimeni nu o văzuse pe ea. Și doar o parte din el.

Da, fusese deștept, mai deștept decât toți, mai deșteaptă decât toate.

Bine, mai făcuse și prostii, dar ce mai conta. Nu-i așa că nici măcar nu fusese bănuit?

Fusese o mare prostie să le ia păpușile. Da, o mare prostie. Conștientizase asta din prima clipă. Era o nerozie să păstrezi păpușa unei fetițe al cărui cadavru mutilat avea să fie descoperit plutind în apele întunecate ale râului. Nu era nevoie de prea multe întrebări pentru a afla răspunsul. Să le păstrezi pe toate? Era ca și cum ar fi contabilizat crimele (nu, nu crimele, accidentele; accidente, asta fuseseră, crime în niciun caz) în folosul anchetatorilor. Dar riscase.

Riscase asemenea braconierului care, după ce-și pune viața în primejdie încercând să prindă ursul, îl jupoaie și-i ia trofeul, fără să-i pese de carnea lăsată de izbeliște. Îl împăiază și-l păstrează deasupra bibliotecii din sufragerie, chiar dacă e conștient că în orice clipă un binevoitor poate trăncăni către autorități iar asta se poate traduce în ani de temniță grea. Bucuria de a poseda un trofeu era mai mare decât spaima de a dârdâi ani întregi în celulă.

Așa se simțea și el. Un împătimit vânător, un colecționar de trofee. O dată îi trecuse prin cap că ar trebui să păstreze cadavrele fetițelor, dar ea, ea refuzase cu încăpățânare sugestia. Bărbatul era mai moale și ar fi riscat amăgindu-se cu tâmpenia că lui, unul, nu i se putea întâmpla să fie prins. Ea însă rămăsese de nezdruncinat și, din anumite puncte de vedere, îl controla pe bărbat chiar și în acea lună când, aparent, lipsea din peisaj. Una era să ascunzi păpușile în cutii de carton peste care puneai opere de-ale lui Lenin, Marx și Engels și alta să păstrezi un cadavru. Ai idee cât poate să pută?

Așa că, trebuise să se mulțumească cu mai puțin. Și, în clipele de destindere, când tabla de șah nu reușea să-l îmbie și cuvintele încrucișate mai aveau de așteptat, se refugia în mijlocul micului său tezaur. Îi plăcea să le mângâie, să se joace cu degetele prin buclele lor cârlionțate, să le mângâie abdomenele, să scoată din capetele lor mici pocnete apăsând cu degetele. Mici scântei de plăcere, nici pe departe focul pasiunii mistuitoare resimțit în timpul cât le siluise pe stăpânele lor. Dar cine știe să se mulțumească cu puțin va ști întotdeauna să aprecieze abundența.

*

Fulguia. Nici pe departe atât de tare cât se așteptau oamenii, dar prea puțini erau cei care își mai băteau capul cu starea vremii. Erau subiecte mult mai importante de disecat. În satul lor se petreceau lucruri ciudate. Atât de ciudate că… Poate că nu era bine să amintești măcar de ele, dar poate opri cineva gura lumii?

Bunăoară, Vera Alexandrova își găsise câinele, pe Maxim, spânzurat. Se gâtuise cu lesa. Uitase să i-o scoată și bietul animal o sfârșise cum o sfârșise. Nu-i vorbă, nu prea mulți se înghesuiau să plângă javra aia galbenă și agresivă, discutau doar așa… E drept, că erau câțiva care răsuflaseră ușurați. Vladimir, băiatul dirigintelui poștei, se pusese pe plâns când aflase de moartea câinelui. Un plâns eliberator, nimic grav, decretase medicul, mai mult să spună ceva. Știa foarte bine că Vladimir fusese mușcat de Maxim. Cu timpul, o să-și revină, dacă va face recuperările recomandate la Moscova. Va rămâne cu o cicatrice urâtă pe picior, dar asta era.

Se zvonea că fostul soț al Larisei Petrilovo și-ar fi găsit sfârșitul în Marea Barents. Nimic oficial, desigur. Și oricum, nu era chiar din satul lor. Un venetic care-și bătuse joc de fată, îi făcuse un copil și pe urmă plecase hai-hui pe mare. Așa că nu se prea găseau să-l plângă.

În clădirea bine încălzită a primăriei, la birou, maiorul Osetin își sprijinea tâmplele în mâini, întrebându-se dacă n-ar fi fost mai bine să se fi făcut inginer. Asta l-ar fi scutit de o bătaie zdravănă de cap.

Știa prea bine unde mai văzuse poziția asta a păpușilor. Cu mult timp în urmă, pe vremea când era doar un locotenent ambițios. Și nu fusese vorba de păpuși. Nu… Victimele violatorului de pe râu. Cum să nu. Își aducea atât de bine aminte. Fetițele ale căror cadavre erau găsite pe râu, plutind cu burtica în sus și picioarele îndoite în aceste unghiuri nefirești. Criminaliștii concluzionaseră că așa le așezase asasinul, că era ceva în neregulă cu mintea monstrului care făcuse așa ceva. Da, strânseseră destule indicii, dar nu suficiente cât să pună mâna pe dement. Cine fusese? Nimeni nu știa. Destul că încetaseră crimele. Era destul de rău că asasinul nu fusese identificat, dar nu era mai bine că râul încetase a mai scoate la iveală rămășițele maltratate?

Poate că o fi fost vreun vagabond bețiv care o sfârșise înghețat într-un șanț, ori poate cu gâtul tăiat de vreun prieten de pahar. Cine știe?

Iar acum cineva își bătea joc de victimele monstrului neprins vreme de douăzeci și mai bine de ani. De ce? De unde atâta răutate? De unde atâta perversitate? Cine încerca să demonstreze ce? Cineva dorea să aducă un omagiu victimelor? Mai văzuse asta pe la televizor, prin Marea Britanie sau Germania, și cineva încercase să copieze acest gest atât de mișcător în inutilitatea lui?

—Să scriu sau să nu scriu?

Asta era întrebarea. Să consemneze în raport observația sau să o lase moartă? Să riște să redeschidă răni vechi, niciodată cicatrizate, în sufletul celor care le dăduseră fetițelor viață? A celor care le fuseseră frați și surori, prieteni de joacă? Mai devreme sau mai târziu informația va transpira către presă și ziariștii știau cum să răsucească cuțitul în rană. Ori poate că va observa altcineva. Și ce interpretare va da gestului? Criminalul era pe-aproape? Voia să anunțe, prin acest gest deșănțat, că era gata să revină? Ce era cu atâtea păpuși?

Ca prin ceață își aminti că niciodată nu se găsiseră păpușile fetițelor. Da, cam așa ceva. Poate că, atunci când va reveni în oraș, va redeschide dosarul. Sau poate că-l va lăsa baltă; pentru unele lucruri era mai bine să fie ascunse sub praful uitării.

Hotărî că, deocamdată, cel mai bine era să păstreze amănuntul pentru el.

*

Sosise clipa răfuielii. Nu se îndoia de asta. Păpușile coborau de pe versant, pe valea vechiului torent, într-o cascadă colcăitoare de plastic.

Urlă îngrozit, încercând să-și smulgă picioarele din încleștarea cleioasă a mlaștinii. Păpușile cădeau spre el într-un vacarm de țăcăneli scurte.

—Țac-țac-țac! Țac-țac-țac!

Suna ca și cum ai trânti o bucată de plastic pe o piatră. Sau cum ai zdrobi craniul unei fetițe lovindu-l de trunchiul unui copac.

Veneau tot mai aproape, insensibile la urletele lui. Se comportau ca zalele unei șenile gigantice și hidoase. Păpușile de deasupra plonjau cu capul în jos, răsfirându-și pletele artificiale, expunându-și indecent popoul gol, ridicând din picioarele strâmbe, doar o clipă, după care erau înghițite de viermuiala de plastic de deasupra. Un pârâu de păpuși se prăvălea din pădure asemenea unui șuvoi de lavă. O tufă care se nimeri să se afle în calea torentului fu spulberată.

—Nu, n-o să-mi faceți nimic…. N-o să….

Tresări brusc. Pentru câteva clipe, crezuse că nălucirea e aievea.

Înfrigurat, își strânse paltonul în jurul trupului împuținat. Toate se întâmplau cu un rost. Și rostul acesta îi spunea că sfârșitul este pe-aproape. Nu-i era frică de sfârșit, însă nici nu dorea să i-l fixeze alții. Parcă nu-ți prea vine la mână când alții decid când și din ce cauză vei muri. Totul la secundă.

Păpușile astea blestemate, era ceva în neregulă cu ele…

Trebuia să scape numaidecât de ele. Numaidecât. Încă le mai avea în pivniță, ascunse după lambriurile putrede. Scobise el însuși o cavitate, chiar a doua zi după ce se mutase aici, și-și depozitase acolo comorile. Chiar dacă strălucirea le pierise, chiar dacă părul începuse să le mucegăiască, chiar dacă plasticul se boțise ici-colo și cauciucul crăpase dizgrațios, încă mai puteau produce scântei.

Da, mai puteau produce scântei. Dar el nu mai avea nevoie de scântei. Ultimele scântei de care mai avea nevoie erau cele de viață. Voia să trăiască, nu dorea să-i dea satisfacție baborniței care-i sugerase cum poate scăpa omenirea de povara lui.

Nu, când vor veni și-l vor lua la întrebări, n-o să știe nimic. Ce să știe? Și, chiar dacă-i vor scotoci mizerabila cabană, tot nu vor găsi nimic. Pentru că trofeele vor fi de mult aruncate în apă. Na, luați-le de acolo. Ce loc mai potrivit să ascunzi niște păpuși decât printre alte păpuși. Doar că n-o să le mai poată recupera, dar asta nu-l mai interesa. Se sfârșise. Femeia murise. Bărbatul sta să moară, dar încă nu dorea să se dea bătut.

O să umple firida secretă cu pachete de țigări de contrabandă și cele câteva reviste porcoase. Așa, o să-i justifice existența. Am o ascunzătoare, ei și? Ați văzut ce e înăuntru…

Cei doi bărbați plecaseră de multă vreme. Aveau cale lungă până în sat. Păreau prea dobitoci să-și dea seama de ceva. Dar vor veni și alții în urma lor, vor veni să se holbeze la păpuși. Unii vor căuta explicații care să-l includă și pe el. De ce urcaseră păpușile în amonte, pe valea pârâului? Cum de ce? Că au vrut ele, iată de ce… Dar poate că unii vor avea și mai multă minte. Îl vor întreba de unde vine și ce a făcut pe unde a fost. Poate că unii își vor pune întrebări cu privire la fetițe. Poate vor întreba și de păpuși. De blestematele de păpuși. Erau chiar în pragul lui, naiba să le ia.

Furibund, se repezi la gura pivniței. O să le arunce. O să le arunce și gata! O să se termine cu totul. Nici femeia, nici bărbatul. O să rămână doar Sașa Karpov, o carapace decrepită care nu-și mai dorea nimic decât să mai prindă câteva zile.

Chepengul pocni greoi de podea. Făcu un pas pe treptele mucede.

—Ce e asta? Ce e asta?

Pivnița era plină cu apă. Apa urcase aproape până sus. Nici vorbă să poată ajunge la firida cu comori.

—Infiltrații blestemate.

Da, de multă vreme îi dădeau de furcă. Dar niciodată ceva foarte supărător. Primăvara și toamna… Dar acum…

—Blestem, bombăni. Blestem!

Blestemat. Era blestemat. Fusese blestemat să trăiască asemenea unui monstru. Un monstru pe care-l ucisese,  unul care se străduise să-l ucidă. Luptase cu înverșunare împotriva lui. Femeia împotriva bărbatului, bărbatul împotriva femeii. Uneori biruise, de cele mai multe ori nu. Dar supraviețuise și nu merita să moară. Nu merita să moară…

Blestem…

Începu să urle. Numai blestematele de păpuși erau de vină… Numai ele. De ce ascultase glasul bărbatului și le luase cu el? De ce? Femeia îi spusese să se lipsească de ele dacă vrea să-i fie bine.

—N-o să mă aveți, blestematelor, urlă către străfundurile inundate ale pivniței.

I se păru că vede ceva plutind. Intrigat, aduse mai aproape lanterna marinărească. Prinse în raza ei păpușa. O păpușă mucegăită.

Văzu roșu înainte ochilor. Groaza, furia îl paralizară pentru moment.

Când își reveni, fugi afară, agitând lanterna și bolborosind cuvinte fără șir.

Alergă până la râu, blestemând pe toată lumea. Nimeni nu era curat, nimeni nu era nevinovat… Atunci, de ce toate se înverșunau împotriva lui? Era el chiar cel mai rău om din lume?

Urlă…

Râul îi răspunse cu vagi ecouri, care aduceau cu piuiturile păpușilor.

—Ma-ma! Ma-ma!

Lumină cu lanterna firul întunecat de apă. Și observă că păpușile nu mai pluteau cu burta în sus și cu capul răsucit spre malul opus. Cumva, pluteau în picioare. Și capetele burdușite cu ochi de sticlă pictată priveau către el. În noapte, sclipind în lumina lanternei, luceau ca tot atâtea prevestiri de rele, ochii păpușilor.

*

Pe Sașa l-au descoperit o săptămână mai târziu. Maiorul a fost de față și, dintre toți prezenți, părea cel mai puțin mișcat de soarta bărbatului cu mințile pe jumătate rătăcite. Poate că era din cauză că, lucrând zi de zi în preajma victimelor criminalilor, se imunizase la asemenea orori, astfel că acestea alunecau pe conștiința lui asemenea uleiului pe apă.

Îl găsiseră pe dușumeaua cabanei, gol pușcă și trântit pe spate. Ochii îi fuseseră scoși și primul gând al oamenilor a fost că îi mâncaseră sălbăticiunile pădurii, dar când încercaseră să-i desfacă pumnii strânși descoperiseră adevărata oroare.

—De ce-o fi făcut asta?

Maiorul tăcuse, dar o făcuse într-un asemenea fel încât oamenii concluzionaseră că știa mai multe.

Picioarele mortului erau încovrigate într-un mod care-i duse cu gândurile la picioarele păpușilor și, când îl răsuciseră, observaseră cu toții care era motivul pentru care bărbatul — sau ce-o fi fost; pentru că nu era numai bărbat — preferase să trăiască departe de lume. Maiorul se interesase în ce an se stabilise în satul lor, și după ce i se comunicase clătinase din cap. Ce-o fi vrut să spună cu:

—Toate se leagă…

Mai repetase chestia asta când cineva atrăsese atenția că blestematele de păpuși se găseau până și în pivnița ciudatului.

A doua zi, păpușile din râu dispărură. Doar în micul pârâiaș din fața cabanei lui Sașa Karpov rămăseseră câteva. Maiorul întrebase dacă erau douăzeci și două. Ciudat om. De unde să știe asta? Pentru că erau chiar douăzeci și două. Prinse prizoniere în gheață, cu micile lor mânuțe de plastic strecurându-se deasupra, într-un fel care dădea fiori chiar și celor mai oțeliți bărbați.

Oficial, ancheta a concluzionat că Sașa Karpov a murit din cauza unui stop cardiac, pe fondul consumului de alcool. De ce-și scosese ochii mai înainte ca bătrâna ticăitoare să-și dea demisia? Să se afle în treabă, cine să-și mai bată capul cu asta? Era mort. Nu era destul?

Tot oficial, un Kamaz care transporta jucării derapase până în râu. Trebuie să fi fost un Kamaz al naibii de mare, remarcaseră cârcotașii.

*

—Unde au plecat păpușile, mami? Unde au dispărut?

Larisa își privi gânditoare fiul. Micul Andrei zâmbea, în felul lui enigmatic. Vânătaia de sub ochi se vindecase aproape în totalitate. O să se vindece, nu se îndoia de asta, așa cum nu se îndoia că nu va mai apărea alta. Se sfârșise.

Bărbatul cu care împărțise vremelnic patul și care le provocase atâta suferință n-avea să le mai facă vreun rău vreodată. Îl găsiseră cu două zile în urmă înghețat într-un șanț. Băuse cam mult, călcase strâmb și restul… restul era ușor de imaginat. De mirare că nu-l auzise nimeni strigând, ori poate că se lovise la cap și nu mai apucase să strige. Mai întâi soțul care o părăsise, apoi amantul… Poate că era blestemată, poate că răspândea răul în jurul ei.

Acum trebuia să-și ia destinul în propriile mâini. Și era decisă să o facă. La naiba cu soții de ocazie, cu amanții năbădăioși pentru care un copil era o piatră de moară. N-o să-i mai lovească nimeni. Nici pe ea, nici pe copil.

—Mami, nu mi-ai spus unde au dispărut păpușile…

—De unde să știu eu, puiule?

—Da’ tu ești mama, trebuie să le știi pe toate.

—Și dacă nu le știu?!

—Mama le știe pe toate. Și bunica.

Râseră amândoi. Da, uite că știau să se distreze bine împreună.

—Le-o fi luat barza…

—Nu, mami, observă copilul cu seriozitate. Barza aduce, nu ia păpuși. Cum să le ia barza?

—Și atunci, cine le-a luat?

—Cine știe? Poate că au plecat singure, nu le-a luat nimeni.

—Au plecat? De ce să plece?

—Nu știu, au plecat, pur și simplu…

Mai privi o dată spre apele întunecate. Nu se zărea nici urmă de păpușă. Pe maluri, apa deja înghețase. Se lăsase iarna așteptată, dar și când venise…

Apucă sfoara de la sania lui Andrei. Băiatului îi plăcea atât de mult cu sania.

—Cum să plece pur și simplu? De ce au plecat păpușile?

—Poate că nu mai aveau nimic de făcut pe aici…

*

În biroul său micuț și prost ventilat, maiorul Igor Osetin era așezat în fața mașinii de scris antice, care însă se încăpățâna să funcționeze. Cu câteva ore mai devreme începuse să-și redacteze raportul despre ceea ce se întâmplase în satul uitat de lume, dar îi venea destul de greu să apese tastele. Ce se întâmplase, de fapt?

Adevărul iese la iveală tot timpul, spunea o vorbă din bătrâni. Însă maiorul, care petrecuse ani îndelungați în Brigada Criminalistică a Miliției Ruse, știa foarte bine cum stă treaba cu adevărul care reușește să răzbată la suprafață. Pe mult prea multe dosare cu Autor Necunoscut se așterneau atât praful arhivelor cât și colbul uitării. Mult prea mulți răufăcători reușeau să scape de rigorile legii. Cât despre milițieni, aceștia erau mai preocupați de identificarea disidenților politici decât a ucigașilor. Cu toate acestea, iată că existau și momente care te puteau lesne convinge că există o forță misterioasă, o forță mai puternică decât putea cuprinde mintea omului, care, din când în când, își făcea simțită prezența scoțând la iveală adevăruri odioase.

Criminalul de pe râu. Maiorul își amintea bine cazul asasinului în serie care căsăpise peste douăzeci de fetițe pe malurile râului. Cu ani în urmă, proaspăt absolvent al Academiei, fusese trimis, în perioada de acomodare, să vadă cum se fac cercetările într-un caz de crimă. Cazul unei fetițe violate și ucise cu o sălbăticie ieșită din comun, unul dintr-o serie ce părea să nu se mai sfârșească.

Fusese urât, foarte urât… Își vărsase și ultima picătură de fiere și plânsese de disperare, spre hazul veteranilor echipei operative, care găsiseră că e nostim faptul că „bobocul” nu reușea să-și controleze stomacul. „O să te obișnuiești”, îi spusese căpitanul, zâmbind din colțul gurii în timp ce el, proaspătul absolvent, regreta că nu urmase calea începută în liceu, aceea de a ajunge inginer la una dintre fabricile din zonă. Dar el își dorise să devină ofițer de miliție; cică se câștiga mai bine și avea parte de un statut privilegiat.

Și se obișnuise, e adevărat. Incredibilul șir de cadavre cu care avusese de-a face de-a lungul carierei îi căliseră psihicul și trupul, dar de la o vreme prefera să se ocupe de activități mai puțin stresante.

Trase cu sete din țigară și privi fumul care se ridica alene către tavan. Prea multă căldură, prea mult fum. Dacă ar fi putut, ar fi deschis geamul să aerisească puțin. Imposibil; fereastra era bătută în cuie, singurul mod în care putea fi împiedicată să se prăbușească.

—Nenorocitul… murmură, gândindu-se la monstrul care scăpase de judecata oamenilor și, totuși, își primise pedeapsa.

În ciuda anchetelor, criminalul reușise să scape neidentificat. Singurul indiciu care ar fi putut duce la identificarea acestuia era o impresiune a degetului mare de la mâna stângă. Un indiciu important, dar care nu dusese la niciun rezultat. Fără doar și poate, de vină pentru această situație era superficialitatea și amatorismul multora dintre cei care făceau cercetările în Miliție. Mulți dintre anchetatori erau doar niște brute care preferau să scoată mărturisirile cu ajutorul forței decât să rezolve cazul pe baza indiciilor. Bunăoară, el fusese cel care realizase că asasinul fetițelor era cel care le lua păpușile. O întrebare adresată mamei aflate în stare de șoc și aflase acest amănunt. Găsește omul care are păpușile și vei găsi criminalul. Poți proba cu amprenta degetului mare.

Din păcate, nu primise cazul; când debutase în Miliție criminalul ajunsese deja la douăzeci de victime. De caz se ocupau anchetatori cu experiență – Igor Osetin era de părere că, de fapt, era vorba doar despre vechime în câmpul muncii. Dar, fiind vorba de primul lui cadavru, nu uitase niciodată oroarea de pe malul râului și se străduise să fie la curent cu mersul anchetei. După ce mai lovise de două ori în interval de trei ani, criminalul încetase să mai însângereze apele râului. Nimeni nu știa nimic de el; cu excepția impresiunii degetului mare de la mâna stângă, anchetatorii nu erau mai aproape de rezolvarea cazului decât fuseseră în urmă cu zeci de ani, când măcelarul își începuse activitatea.

Și iată că, atunci când nimeni nu se aștepta, adevărul ieșise la iveală. În puținul timp cât rămăsese singur cu cadavrul lui Sașa – pribeagul fără acte și căruia nimeni nu-i știa numele de familie – prelevase amprenta degetului mare de la mâna stângă. Mai mult pentru a elimina orice dubiu decât pentru că ar mai fi avut vreo îndoială.

Și, după ani de zile, mersese la arhivă și comparase amprentele. Se potriveau perfect.

Să anunțe că a rezolvat cazul asasinului de pe râu? Hotărâse de la bun început că nu. Criminalul era mort. Mort și îngropat; pedepsit de o forță dincolo de puterea de pătrundere a minții omenești. Iar pentru familiile victimelor dezvăluirea n-ar fi făcut decât să redeschidă răni vechi care, chiar dacă nu se cicatrizaseră niciodată, cel puțin nu mai supurau ca odinioară. Nu, secretul o să rămână secret.

Mai trase încă un fum, privi spre foaia goală și decise că e cazul să iasă puțin la aer.


 © 2014 Ciprian Mitoceanu

o puteți citi în engleză în Massacre Magazine (aici)

varianta în română este originală (aparține autorului, nu este o traducere)

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Author avatar

Ciprian Mitoceanu ar fi putut fi veterinar, ofiţer de poliţie, gardian la penitenciar, jurnalist sau şofer de camion (şi alte câteva mărunţişuri, după cum declară). A ales să devină profesor deoarece „a deschide o minte este mai important decât orice altceva”. În paralel cu activitatea didactică, lui Ciprian Mitoceanu îi place să scrie horror, SF, fantasy şi thriller.

S-a născut la 19 martie, 1976 la Suceava, un oraş încărcat de istorie şi semnificaţii din nordul Moldovei, România, unde a urmat şi cursurile Universităţii Ştefan cel Mare, specializarea Istorie – Geografie.

A debutat în anul 2007 cu romanul „Colţii” (Ed. Tritonic), un thriller tulburător inspirat din fapte reale petrecute în România. De asemenea, a publicat numeroase proze scurte în majoritatea revistelor de SF şi este prezent în numeroase antologii de gen alături de scriitori ca George R. R. Martin, Norman Spinrad sau Amdi Silvestri. În 2014 a debutat în limba engleză cu povestirea Little Mothers (Massacre Magazine).

În timpul liber citeşte şi, din când în când, scrie recenzii pentru mai multe reviste de profil sau pentru blogul propriu. Din anul 2015 este prezent pe piața de carte românească cu trilogia „Predestinare genetică”, publicată integral de ed. Crux Publishing la finele anului 2016.


Rubrica Lit+ este un proiect de promovare a prozei SF&F românești,

derulat în parteneriat cu editura PALADIN,

ale cărei cărți SF le găsiți aici, fantasy aici, iar pagina de FB aici.

%d blogeri au apreciat: