În acest fantasy inspirat de Japonia medievală, ne întrebăm, alături de spadasini, vânători de fantome și copii magici: ce este mai important pentru o războinică niponă? Datoria față de maestra ei sau iubirea unei mame pentru copilul său nevinovat?
Akamiko sosi cu trei zile înainte de aniversarea morții Doamnei Tuturor Culorilor. Sătucul avea o piațetă cu tarabe unde se vindeau legume și pește, precum și o baie comunală, lângă râu. Greu de crezut că Doamna Tuturor Culorilor crescuse aici.
Era încă prea devreme pentru ceremonie, dar voia să se asigure că găsește cavoul. Începu să urce drumeagul ce ducea la cimitirul din vârful dealului. Apucă să înainteze doar câțiva pași, apoi fu învăluită de frig. Soarele lucea puternic pe cer, dar aerul se răci atât de tare încât respirația i se transforma în aburi. Trase sabia roșie, dar frigul nu plecă nicăieri. Bobițe de gheață se iviră pe vârful armei și ea făcu un pas în spate, surprinsă. Aerul înghețat nu o lăsă în pace decât după ce se retrase de pe drumeag.
Trebuia să descopere misterul cimitirului.
Tinerii din sat erau mai mult ca sigur încă pe ogoare, așa că Akamiko ar fi avut o șansă să-i tragă de limbă pe bătrâni, dacă-i găsea la băi. Secretele-s mai ușor de descoperit în pielea goală.
Unele sate au băi comune, dar descoperi cu bucurie că aici erau separate. Își coborî din spate cadrul de lemn. Avea pe el cele șapte săbii și urna cu cenușa Doamnei Tuturor Culorilor. Nu luase întreaga paletă, fiindcă spadascribii nu au voie să ia pe drum decât cel mult șapte arme. Roșu, verde, albastru, galben, purpuriu, portocaliu și alb. Chiar și spadascribii au nevoie de un permis special pentru a călători cu o sabie neagră.
O fătucă ce lucra la băi o ajută să-și pună deoparte cadrul și armele. Îi oferi de două ori suma cerută:
— Să ai mare grijă de săbiile mele.
Fata ezită, apoi întrebă:
— Ești spadascrib?
— Da.
— Ai venit să alungi fantoma?
Nici nu fusese nevoie să se dezbrace și deja descoperise problema.
— Cea din cimitir?
Fata dădu din cap.
Pentru Akamiko era o datorie de onoare să împrăștie cenușa la cavoul strămoșilor Doamnei. Mai degrabă ar fi murit decât să dezonoreze amintirea maestrei sale. Așa că trebuia să alunge fantoma.
Se dezbrăcă și-și prinse veștmântul în cui, lângă alte patru kimonouri. Roșul era culoarea puterii sale, dar avea hainele de-a dreptul șterse și neremarcabile, comparativ cu celelalte. Bogăția de auriu, vișiniu și purpuriu făcea de rușine vopselurile din capitală.
— Cine vopsește mătasea?
— Fiul vânătoarei de fantome.
Deci satul avea norocul de a fi dotat cu o vânătoare de fantome. Și totuși, avea o fantomă.
Sala de baie avea un bazin de piatră suficient de mare pentru o duzină de persoane. Cele patru femei afundate în apa aburindă tăcură când intră Akamiko. Făcu o plecăciune și se spălă cu apă dintr-o găleată înainte de a se strecura în bazin. După atâta amar de drum, căldura îi ostoi mușchii obosiți.
Majoritatea cetățenilor nu aveau voie să călătorească, așa că femeile o fixară cu priviri suspicioase. Toate păreau mai în vârstă decât Akamiko. Ea avea șaizeci și doi de ani, însă Doamna Tuturor Culorilor avuse încă treizeci pe deasupra și Akamiko nu se considerase vreodată bătrână. În ultimii ani trupul nu-i mai era la fel de iute, dar încă exersa cu săbiile în fiecare dimineață și-n fiecare noapte.
Înclină capul și i se adresă celei mai în vârstă.
— Sunt Akamiko Iro. Spadascrib.
Bătrâna duse un deget la ureche și clătină din cap. Era surdă.
— Știi să citești? o întrebă Akamiko.
Una dintre celelalte dădu din cap.
Akamiko se aplecă spre cea mai bătrână și o privi fix, citindu-i culoarea.
— Vă rog să mă scuzați, zise și ieși din bazin.
Se întoarse în camera cu haine și-i ceru fătucii să-i aducă sabia verde.
O scoase din teacă. Trecu pe lângă fata speriată și intră în baie. Femeile se uitară la sabie, uimite.
— Ieșiți afară, le porunci.
Se grăbiră s-o asculte, dar cea mai în vârstă rămase înăuntru. Nu părea să se teamă.
— Am mai văzut șmecherii de spadascribi, zise cu o voce răgușită.
Akamiko ridică sabia. Își chemă culorile și o coborî peste brațul bătrânei. Lama dispăru.
Pe antebrațul femeii se ivi un tatuaj micuț: o spadă verde.
— Sunt Akamiko Iro, zise Akamiko.
Pe mâna bătrânei se întinseră caractere verzi și sclipitoare, formând cuvintele „sunt Akamiko Iro”.
Baba holbă ochii, surprinsă.
— Nu se compară cu auzul, dar e tot ce pot să fac, spuse Akamiko.
Primul grup de caractere dispăru și fu înlocuit de cele pentru ultima ei propoziție. Sabia fusese îngropată un an în mușchiul dintr-un templu, pentru a se impregna cu verde. Fusese neprețuită, dar Akamiko simțise întotdeauna că dacă semeni generozitate, culegi o recoltă pe măsură.
Femeia începu să plângă și șopti:
— Mulțumesc.
Celelalte i se alăturară în bazin. Schimbară câteva vorbe politicoase și Akamiko le împărtăși câteva dintre noutățile aflate pe drum. În general cei cu permis de călătorie erau bărbați – soldați și neguțători – și deși aduceau vești despre cele mai recente bătălii glorioase ale shogunului sau ponturi că a crescut prețul pentru aramă în capitală, rareori cunoșteau genul de povești căutate de femei. Una dintre femei provenea din satul vecin și asculta cu aviditate cum Akamiko enumera numele noilor născuți de acolo și al mamelor pe care le întâlnise. Le povesti că nevasta starostelui din alt sat fusese alungată fiindcă furase orez și le descrise felurile de mâncare de la a doua nuntă a starostelui. De obicei nu se lungea la bârfă, dar cea mai în vârstă părea deosebit de încântată să participe la conversație.
În cele din urmă, bătrâna își drese glasul și restul amuțiră.
— Cred că știu de ce ai venit. Nu aflăm noi prea multe de prin lume, dar chiar și aici am auzit că a murit Doamna Tuturor Culorilor. Am avut norocul să o cunosc în tinerețe. Încă de pe atunci avea o deosebită înțelepciune.
— Sunt pe drumuri de peste un an, îi răspunse Akamiko.
Încă nu-i trecuse durerea pentru pierderea Doamnei și se chinui să-și păstreze glasul calm.
— Înainte să moară, Doamna Tuturor Culorilor m-a onorat permițându-mi să-i duc cenușa într-un tur final al imperiului. La aniversarea morții ei, o s-o împrăștii la cavoul familiei sale.
Nici măcar aburii nu putură ascunde tulburarea de pe fețele celorlalte.
— Avem o fantomă, zise bătrâna.
— De ce culoare?
— Neagră.
Bineînțeles. Akamiko mai înfruntase fantome la viața ei, dar întotdeauna cu săbii de aceeași culoare. În alte condiții, s-ar fi întors în capitală și ar fi cerut permisiunea să-și folosească spada neagră, dar nu mai avea timp. Dacă rata aniversarea, spiritul Doamnei nu și-ar mai fi găsit liniștea.
— Nu ați reușit să negociați cu ea?
— Ne-a respins ofrandele.
— Păi nu aveți o vânătoare de fantome?
— Ba da, dar nu vrea să ne ajute. Fantoma e tatăl copilului ei.
***
Akamiko lăsă la marginea drumeagului spre cimitir o farfurie cu turtițe dulci din pastă de fasole și alta cu cenușa unor bancnote arse. Nu prea se aștepta să-i meargă, dar merita încercat. Petrecu noaptea în casa familiei bătrânei. A doua zi de dimineață, farfuriile fuseseră răsturnate și conținutul lor împrăștiat pe jos.
Fantoma era a fostului vânător de fantome din sat și bântuia cimitirul de șase ani. Rareori sfârșeau de moarte bună cei care foloseau culori întunecate.
Satul ceruse ajutor de la alți doi vânători de fantome, dar, deși foloseau săbii negre, fantoma reușise să-i ucidă. Nu mai existau alții, cale de o săptămână de mers. Înfruntarea fantomei fără o lamă neagră ar fi fost sinucidere curată, chiar și ziua-n amiaza mare.
Akamiko își luă sabia albă și pe cea roșie și coborî de-a lungul râului, spre marginea satului. Ucenica vânătorului de fantome, Kitamura, îi luase locul după ce el murise. Îi luase și casa și, mai ales, spada neagră.
Pe când se apropia de clădire, Akamiko remarcă o pată purpurie în mijlocul râului. Pata luă forma unui șarpe și trecu peste suprafața apei, grăbindu-se către un băiat care ținea în mâini un kimono cafeniu. Șarpele sări din apă și dispăru, iar kimonoul deveni purpuriu.
Copilul părea de vreo șase ani și avea ochi mari, nevinovați.
— Bună ziua, îi spuse.
— Bună, îi răspunse Akamiko, precaută. Mama-i acasă?
— Ai hainele de culori greșite.
— Cum adică?
— Roșul ar trebui să fie mai puternic.
Băiatul se întoarse către râu. Un șarpe sângeriu sări din apă, spre Akamiko.
O surprinse, iar apa i se împrăștie pe haine. Când se uită în jos, mătasea avea o culoare strălucitoare de carmin. Își trecu sabia albă peste ea, ca să o inspecteze. Nu părea să emane vreo magie fantomatică, iar roșul se potrivea perfect culorii ei personale.
— Mulțumesc.
Strânse mai tare-n mână sabia albă și-l privi pe băiat mai îndeaproape.
Părea normal pe dinafară, dar în piept îi bătea o inimă de fantomă. Deci Kitamura se culcase cu fantoma după ce murise. La pieirea fantomei ar fi murit și băiatul.
— Toshi! Treci încoace! strigă cineva.
Kitamura stătea în prag, cu o sabie neagră.
Copilul surâse către Akamiko și fugi înăuntru.
Kitamura era o femeie înaltă și zveltă, de vreo treizeci de ani. O privea cu dușmănie pe Akamiko.
— Ce vrei?
— Ești vânătoare de fantome. În cimitir aveți o fantomă.
— Și de ce ar fi asta treaba ta?
— Am o datorie față de maestra mea. Trebuie să ajung în cimitir.
— E doar vina sătenilor. Dacă nu ar fi trimis doi vânători acolo, el nu ar fi făcut nimănui nici un rău.
— Fantomele întotdeauna-și dau în vileag culoarea, zise Akamiko.
Nu avea rost să se certe cu femeia. Din câte învățase la viața ei, culoarea iubirii mai totdeauna are și nuanțe de nesăbuință.
— Să știi că eu nu te ajut, îi răspunse Kitamura.
— Îmi pare rău pentru băiat, dar fantoma trebuie înlăturată. Am nevoie de sabia ta neagră.
Kitamura se retrase în casă.
Akamiko își pregăti armele. O vânătoare de fantome cu o sabie neagră era un inamic periculos, dar spadascribii învățau ani de zile cum să lupte cu eleganță.
Kitamura se întoarse, cu băiețelul în fața ei.
— Toshi, mulțumește-i vizitatoarei noastre că a trecut să ne vadă. Tocmai pleacă.
— Mulțumesc, zise Toshi.
Avea doar șase ani.
— Mulțumesc și eu pentru culoare, răspunse Akamiko.
Se întoarse și plecă spre sat.
***
Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, poate ar fi găsit o soluție să alunge fantoma fără s-o distrugă. Toshi era un nevinovat, dar nu-și permitea riscul de a rata aniversarea morții Doamnei.
Cunoștea și Akamiko durerea de a-i pierde pe cei dragi. Cu mulți ani în urmă, soțul și cele două fetițe îi muriseră într-un incendiu. Se dusese la râu ca să se înece. Acolo o întâlnise pe Doamna Tuturor Culorilor. Maestra spadascribilor o convinsese că încă mai are un viitor.
Akamiko îi oferise deja fantomei șansa de a se da la o parte. Îi oferise și Kitamurei șansa de a ajuta. Dar acum nu mai avea de ales. Îi trebuia sabia neagră.
Așteptă să se lase noaptea și se înarmă cu săbiile albă și roșie. O folosi pe cea roșie ca să-și aprindă jarul din ochi și să vadă-n întuneric. Apoi merse acasă la Kitamura.
Cea mai evidentă cale înăuntru pentru cineva ascuns ar fi fost fereastra. Era sigură că acolo o aștepta și Kitamura. Întredeschise ușor obloanele și șopti:
— Te aștept afară.
Se deschise ușa și ieși Kitamura. Ținea în mână sabia neagră. Făcu o plecăciune…
… și atacă.
Kitamura era mai puternică, dar Akamiko mai rapidă și mai experimentată. Doamna Tuturor Culorilor o învățase cum să folosească lamele ca pe niște pensule, cum să picteze sfârșitul oricui era suficient de nesăbuit încât s-o provoace. O lăsă pe Kitamura fără armă și-o pocni peste ceafă cu mânerul spadei roșii. Kitamura căzu la pământ, fără cunoștință.
Sabia neagră i se păru grea când o ridică și un val de melancolie îi copleși inima. Armele întunecate nu se folosesc niciodată cu inima ușoară.
Plecă degrabă. În depărtare, se auzi plânsul unui băiețel.
***
Akamiko își prinse sabia albă la spate și se grăbi spre cimitir. Ar fi fost mai sigur să aștepte zorii, dar s-ar fi trezit Kitamura și ar fi complicat lucrurile. Cenușa Doamnei era în casa bătrânei, așa că urma să o ia de acolo după înfrângerea fantomei.
I se păru că aude cum o urmează cineva, dar nu se vedea nimeni. Nu aveau cum să o fi ajuns din urmă Kitamura sau copilul. Întinse spadele neagră și roșie în fața ei și înaintă pe drumeagul ce urca dealul. Fu imediat învăluită de frig. Invocă focul și lama roșie se aprinse-n flăcări.
Se chinui să urce panta, dar ajunse până la urmă în vârful colinei. Sute de pietre funerare o încercuiră. Aerul fremătă și se întrupă o siluetă spectrală. Fantoma fostului vânător de fantome semăna cu un bărbat înalt și pletos, cu barbă deasă. Avea o sabie neagră.
— Dacă mai ai vreo urmă de culoare-n tine, te rog să te retragi, îi spuse Akamiko.
Fantoma se repezi către ea. Îi pară lovitura, dar spectrul era rapid și ea obosită. Lamele negre se ciocniră iar și îl plesni cu sabia roșie. Tăișul trecu prin el.
Mai schimbară câteva lovituri, apoi el eschivă într-o parte și ea se împletici înainte. Lama fantomei țâșni și o tăie pe coapsă. Femeia țipă și făcu înapoi câțiva pași nesiguri. Spectrul o presă pentru a-și păstra avantajul și o forță să se retragă. Avu nevoie de toată puterea doar pentru a rămâne în picioare.
Privi spre sângele care-i păta hainele. Șiroaiele roșii treziseră magia din vopseaua roșie a lui Toshi. Nu era sigură cu ce efect, dar altă speranță nu mai avea.
Fugi către marginea cimitirului. Piciorul o durea îngrozitor, dar reuși să se îndepărteze pentru o clipă de spectru. Aruncă spada roși și cu cea neagră tăie un petec din tivul robei.
Fantoma se năpusti pe urma ei și-i ținti capul cu sabia. Îi blocă lovitura și ridică petecul. Materialul vopsit se încolăci precum un șarpe și se înfășură în jurul lamei negre a spectrului. Smuci din încheietură și sabia fantomei se răsuci prin aer.
Spectrul rămase cu gura căscată.
Ea-i străpunse inima cu spada.
Fantoma urlă și dispăru. Văzduhul nopții se încălzi.
Încă îi sângera piciorul, așa că încercă să invoce foc pentru a cauteriza rana, dar nu mai avu destulă putere. Șchiopătă pe drumeag, cu vederea din ce în ce mai neclară.
Se împletici prin beznă până auzi susuratul apei curgătoare. Confuză, se îndreptase către râu, nu către sat.
Piciorul nu o mai putu susține și căzu la pământ. Sângele începu să i se scurgă în râu. Chiar și pe întuneric tot putea spune că avea o nuanță deosebit de frumoasă de roșu.
***
Akamiko se trezi în dormitorul bătrânei. Era întinsă pe o saltea subțire și acoperită cu o pătură grea. Coapsa o durea și era bandajată strâns. Femeia în vârstă era așezată lângă ea.
— Cum am ajuns aici? întrebă Akamiko.
Bătrâna se uită la caracterele de pe braț.
— I-am cerut nepotului meu să te urmărească. El te-a adus înapoi.
— Când?
— Acum trei zile.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Am ratat aniversarea.
Bătrâna clătină din cap.
— Am dus eu cenușa la cimitir și m-am ocupat de ceremonie. O știam pe Doamna Tuturor Culorilor și am condus-o eu. Sunt sigură că-ți va ierta absența.
Akamiko îi strânse mâna.
— Mulțumesc.
Spera că spiritul Doamnei își găsise liniștea. Se rugă pentru Toshi, dar mai mult de atât nu avea ce să-i facă. Fusese fiu de fantomă.
Akamiko avu nevoie de o săptămână să-și revină. Își topi sabia purpurie în picior, transformându-i energia în puterea de a merge din nou. Bătrâna îi oferi un cal pentru a se întoarce în capitală, dar Akamiko insistă că poate merge pe jos.
Ploua în dimineața plecării ei. Vizită casa Kitamurei, dar vânătoarea de fantome dispăruse. Își luă la revedere de la săteni și porni pe drumul care șerpuia spre miazănoapte.
Nu fu deloc luată pe nepregătite când o atacă prin surprindere Kitamura.
— Mi-ai ucis fiul! țipă Kitamura la ea și încercă s-o taie cu o sabie obișnuită, cenușie.
Akamiko o dezarmă și de data aceasta. Își folosi spada albastră ca să unească picăturile de ploaie-n lanțuri și o legă pe Kitamura.
— Să ții doliu pentru fiul tău vreme de-un an. Apoi să vii în capitală. O să te învăț eu să fii spadascrib.
— O să te omor! urlă Kitamura.
— Ar trebui să te gândești doar la Toshi, insistă Akamiko. Apoi să vii în capitală.
Când ea crezuse că a pierdut totul, Doamna Tuturor Culorilor îi oferise o nouă viață. Akamiko nu era la fel de talentată ca Doamna, dar putea măcar să încerce.
Îi ceruse nepotului bătrânei să o urmeze până la marginea satului. O păzi pe Kitamura până ajunse bărbatul.
— Să n-o dezlegi înainte de amiază, îi spuse.
Kitamura se zbătu în lanțurile albastre.
— Fiul tău era foarte curajos, îi zise Akamiko. Lui îi datorez viața. Vino în capitală și o să încerc să-mi plătesc datoria.
Îi mulțumi nepotului bătrânei și plecă.
Când ajunse în locul unde drumul se despărțea de râu, ploaia deja încetase. Sperase la un curcubeu, dar cerul era plumburiu și încărcat de nori grei. Își închipui singură cel mai colorat curcubeu imaginabil și plecă mai departe.
© 2012 Aidan Doyle
povestire publicată inițial în Lightspeed (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Aidan Doyle este un scriitor și programator australian care a vizitat peste 100 de țări (inclusiv România), iar printre experiențele sale se numără predarea limbii engleze în Japonia, intervievarea unor ninja în Bolivia și mersul la bowling cu zece popice în Coreea de Nord.
Povestirile și articolele sale au fost publicate în reviste precum Clarkesworld, Lightspeed, Strange Horizons, Fantasy Magazine, Nature, Orbit sau Fireside și a fost finalist pentru premiile World Fantasy și Aurealis. A fost tradus în chineză, germană, poloneză, catalană, ebraică, finlandeză și (acum) română.
Îl găsiți la aidandoyle.net și @aidan_doyle.
Blogul de SeFe 