Homo homini lupus, zicea dictonul latin… numai că romanii nu îi cunoscuseră pe rușii (post)sovietici – așa că erau nedrepți față de lupi. Gluhovski însă, trecut deja prin semi-apocalipsa prăbușirii URSS din anii 90 și foarte conștient de ororile gulagului și istoria atroce a rușilor în general, nu are iluzii în ceea ce privește „sufletul slav”. Care, în anul 2034 și după un conflict nuclear, nu e chiar așa de diferit de cel al Karamazovilor și Raskolnikovilor lui Dostoievski: componența sa e tot o parte misticism, o parte suspiciune, o parte crimă violentă și o parte auto-plângere de milă.
Părți inegale însă, în funcție de personaj și mai ales (după cum sugerează Gluhovski) de mediul atroce – pentru că în mod evident tânărul jurnalist rus devenit celebru după ce s-a auto-publicat online este mai degrabă adept al ideii că mediul îl formează pe om (teoria behavioristă din psihologie, dacă îmi permiteți să fac pe deșteptul).
Personajele sale sunt în mod evident excepționale tocmai pentru că au fost create de un mediu excepțional – adică adevăratul personaj principal din seria Metro, metroul moscovit post-apocaliptic. Care, dacă e să fim sinceri, în acest volum secund are parte de mult mai multe descrieri decât oamenii din el și reprezintă un obiect de fascinație atât de puternică și pentru autor, și pentru locuitorii săi fictivi, încât devine aproape o entitate divină în sine (ceea ce chiar este oarecum concluzia la care ajung unii dintre ei, dar mai degrabă în cartea următoare).
De altfel, personajele umane propriu-zise sunt atât de schematice, încât nici măcar nu au nume complete, ci mai degrabă descriptori: Hunter, Homer și Sașa. Și nici nu au nevoie de mai mult, fiindcă reprezintă de fapt arhetipuri narative vechi de când lumea: (anti)eroul, înțeleptul și ingenua. Arhetipuri care au produs literatură bună cel puțin din neolitic – și deci cu atât mai potrivite, cu cât Metro 2034 are loc practic într-o nouă eră glaciară, cu omenirea întoarsă fix la nivelul neolitic de vânători-culegători.
Da, încă mai au arme automate și muniție, drezine și, unde-și permit, electricitate, dar de fapt acestea sunt deja depășite de evoluția rapidă a prădătorilor din jur. Așa că sunt retrogradați din nou la nivel de oamenii cavernelor, locuind în peșteri (stațiile de metrou), sub asaltul constant al beznei, frigului, bolilor și fiarelor mult prea puternice. Și, mai ales, aproape striviți de o natură din nou mult prea puternică, în care supraviețuirea nu e deloc garantată. Ba mai degrabă dimpotrivă.
(Vi se pare că am divagat prea mult? De fapt doar v-am pregătit pentru stilul auctorial al lui Gluhovski – din care, totuși, 2034 e de departe cea mai puțin… divagată).
Așa că Metro 2034 este destul de diferit de prima carte (Metro 2033), în sensul că nu mai este un quest scifi (Artiom avea un quest personal clar) și nici o poveste coming of age (Artiom s-a maturizat deja și apare aici doar episodic). De data aceasta, personajele principale (unele bine-cunoscute gamerilor și din jocuri) au o pleiadă de questuri diferite. Contradictorii nu doar între ei, ci și la fiecare – iar lipsa de sinceritate nu ajută la gradul deja mare de confuzie cu privire la scopurile teoretic urmărite împreună.
Aici, personajul principal este de fapt o pereche: soldatul de elită Hunter și bătrânul povestitor Homer. Care nu doar că se „iluminează” reciproc și prin contrast, și prin evaluări directe (Homer tot dezbate despre misteriosul Hunter), dar împreună exprimă dihotomia civilizației umane: barbarul și cultul, războinicul și civilul, activul (yang) și staticul (yin). Și pe deasupra, lăsând deoparte interpretarea meta, pur și simplu „își asigură spatele unul altuia” și-și pun împreună cunoștințele despre periculosul metrou, pentru a supraviețui.
Deși „scena” o acaparează mai degrabă Homer (care și meditează, și scrie, și acționează ca personaj, fiind interfața autorului când îl apucă, în vechiul stil rusesc, filozofia ieftină și lungită), mult mai complex e Hunter. Cumva ironic, din moment ce el nu spune nimic, nu exprimă nimic facial (nici nu are jumătate de față) și nu povestește nimic din trecutul său. El doar acționează à la Clint Eastwood – de obicei „vorbele” sale sunt gloanțe, grenade sau lovituri de cuțit.
Hunter este însuși personificarea conceptului de vânător-culegător în plină neo-eră glaciară, dar este și fix ce-i spune numele: un prădător. O fiară ambivalentă, care-și apără omenirea de alte fiare, mai stranii, dar este un pericol și el însuși. Fiindcă, odată eliberat din lanț, este la fel de periculos și pentru inamic, și pentru cine percepe el ca fiind inamic.
Iar aici, dacă vi-l imaginați jucat de vreun Stallone sau Schwarzenegger, nici că vă puteați înșela mai tare: el este de fapt unul dintre „afganții” tipici (termenul rusofon pentru veteranii sovietici din Afganistan) bine-cunoscuți celor din fosta URSS, dar care nu și-au primit niciodată reprezentarea cinematografică meritată (cel mai apropiat ar fi Danila Bagrov din Brat, însă el era un „cecen”). O expresie vie a traumelor post-conflict, a incapacității de a redeveni civil, de a mai ieși din pielea de război. Și care, spre deosebire de americanii cu PTSD care se sinucid, își gestionează „nebunia” prin violență. Îndreptată deopotrivă împotriva sa și împotriva celor apropiați (pentru versiunea non-SF puteți citi Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici – nu e suficient de bine scrisă, dar vă formați o idee).
Ceea ce, dacă revenim la Metro 2034, are și un mare avantaj: scenele de luptă sunt excepțional de bine realizate și oferă echilibrul perfect între acțiunea militară bine descrisă și haosul și „ceața războiului”. Inclusiv la propriu, una dintre cele mai memorabile lupte fiind, chiar și direct, cu ceața dintr-o anumită stație. Un excelent pretext pentru o doză de horror, foarte bine surprinsă de Gluhovski.
De fapt, dacă ar fi să descriu Metro 2034, aș considera-o mai puțin SF post-apocaliptic (în fond deja construit în prima carte din trilogie) și mai degrabă military scifi cu tușe horror. Un military scifi diferit de cel tipic de sorginte americană, din moment ce perspectiva nu mai e inspirată din pușcașii marini, ca acolo, ci de trupele de asalt (și de sacrificiu) folosite de ruși în spații urbane încă de la Stalingrad (de care Metro 2034 mi-a amintit foarte mult ca atmosferă de asediu).
Așa cum diferită de șabloanele americane este și abordarea amenințării: avem un pericol la adresa propriilor noștri oameni? Soluția rusă este să exterminăm și pericolul, și oamenii. Problemă rezolvată (Stalin zicea: „Fiecare om are o problemă. Elimini omul, ai rezolvat problema” și Gluhovski l-a ascultat cu multă atenție). Metro 2034 mustește nu doar de omniprezenta și insidioasa apă întunecată ce-i inundă tunelele, ci și de lipsă de umanism. Foarte potrivit cu momentul actual, romanul este despre gestionarea unei pandemii, numai că soluția tinde să fie sovietică. Da, cam ce ziceam mai sus, Stalin citire.
Și trebuie să recunosc: Gluhovski prezintă foarte bine aici nu doar mentalitatea (post)-sovietică, ci și mentalitatea militară din „armatele populare”, unde viața soldaților e ieftină și obediența strivește orice tentativă de moralitate. Și aici, ca și prin Armata Roșie (despre care vă recomand Ivan’s War: Life and Death in the Red Army de Catherine Merridale), soldații au mustrări de conștiință, dar execută. La fel ca în cazul tuturor crimelor de război și a genocidelor, când un extremist forțează, restul urmează…
Cât despre partea de horror: monștrii de aici sunt și mai variați, și mai fascinanți decât cei din 2033. Avem parte și de cei deja clasici din prima carte, dar și de noi apariții – unii complet bizari și chiar mai incomprehensibili decât Întunecații. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că, într-un mod foarte realist, nu sunt deloc explicați. Le percepem doar efectele și avem parte doar de percepțiile subiective și descrierile fragmentare ale luptelor (unde vezi inamicul doar câteva secunde și nu ai timp să-l studiezi, fiindcă ești ocupat să tragi). Ceea ce îi lasă cu atât mai înspăimântători și mai memorabili – și chiar mi-aș dori să citesc mai mult despre ei (dar Gluhovski a mers în altă direcție în 2035).
Iar dacă tot veni vorba de Întunecați, rămân și aici și chiar se adâncesc o serie de mistere: ce i-au făcut lui Hunter? L-au spălat pe creier? L-au torturat? L-au remodelat sau înlocuit? Au încercat să îl salveze, și pe el și pe noi? Și cine a fost Răul în ciocnirea dintre două specii inteligente, dar care nu pot comunica?
Oricum, chiar mai mult decât incapacitatea de înțelegere, laitmotivul acestei cărți este înțelegerea greșită. Înțelegerea greșită a unei pandemii, a intențiilor unor oameni sau grupări, a unor replici sau mesaje vitale și chiar și a propriilor minți. Și Homer, și Hunter „înoată” întreaga carte printr-un zid de minciuni și neînțelegeri, aproape întotdeauna cu efecte tragice – ba chiar cu riscul de a transforma o situație post-apocaliptică într-una cu adevărat apocaliptică.
Situație agravată de ideea pe care Gluhovski se tot străduiește s-o transmită subtil (și ca autor, și prin gura scriitorului Homer sau a bardului Leonid) și anume: cu cât scade gradul de cunoaștere și accesul la învățătură (și știință), cu atât cresc îndoiala, speculațiile, conspirativita. Și cu atât crește numărul de morți și cantitatea de suferință, ca și dezumanizarea și ura. Da, prostia ucide, și la fel și tribalismul și extremismul – de care Metro ne sugerează că nu vom fi în stare să scăpăm nici măcar pe muchia pierii ca specie.
Mai puțin subtil este, din păcate, în prezentarea cam pozitivă a unui comunism naiv (la el în cărți – și-n jocuri – bolșevicii tind să fie oarecum răi per ansamblu, dar băieți buni, de-a dreptul șarmanți, ca indivizi), precum și „boala” de care suferă toată seria (cel mai puțin, totuși, 2034): misticismul. Gluhovski, slab deghizat prin gândurile personajelor din toate cele trei cărți, tot meditează la „Cineva acolo Sus ne veghează?” și tot aruncă indicii (neconvingătoare) care să-i susțină ideea. Ceea ce, în umila mea opinie personală, e cam nerealist după o apocalipsă ce tocmai a exterminat miliarde de nevinovați…
Nu vă speriați însă de interpretarea mea cam intelectualistă a tot felul de elemente psihologice: Gluhovski se pricepe să le construiască și pe acestea (culmea, cu personaje simpliste și cel mult bidimensionale), dar ele sunt doar substratul unei povești de tip military scifi foarte alerte. Metro 2034 e de departe cea mai alertă din serie, cea mai de acțiune și cea mai ușor de citit „cu sufletul la gură”, o carte desfășurată cu viteză maximă printr-un fundal absolut memorabil și captivant. Da, chiar Metroul din titlu, în opinia mea cea mai imersivă și intensă lume post-apocaliptică scrisă vreodată.
Lume care, după acest roman despre traume, violență și dezumanizare (dar și reacția nevinovaților la ele), ne lasă cu o întrebare cu nenumărate răspunsuri (dacă-mi permiteți să-l parafrazez pe Primo Levi): Mai este oare acesta un om?
Războaiele istoriei încetaseră să mai țeasă. Prea puțini oameni se mai interesau de trecut într-o lume fără viitor. Țesătura vastă se oprise brusc, lăsând intact un singur fir subțire.
Anul 2034 îi găsește pe supraviețuitorii catastrofei nucleare tot în tunelurile moscovite. La suprafață nu poate încă trăi, iar în subteran coșmarurile au prins viață – creaturi stranii devorează tot ce le iese în cale, un virus incurabil amenință să pună stăpânire pe întregul metrou, iar oamenii încept să piardă lupta cu monștrii din ei.
În peisajul apocaliptic câteva suflete naive încă mai cred în miracole.
Dar moartea era capricioasă și nu-i plăcea ca oamenii să-i dicteze.
editura Paladin, 2020, hardcover, 368 pagini, traducere din limba engleză de Laura Ciobanu
se poate cumpăra de aici – link
imaginea principală: foto preluată de pe like.fi + copertă Paladin
imaginile din articol: jocul Metro Last Light (4A Games)
Blogul de SeFe 