Editorial

Despre eroi și anti-eroi la români

După cum spuneam în „regulamentul” Lit+ de aici și o să reiau puțin, am primit câteva povestiri bune de la autori români, dar de tip vignetă („privire aruncată” pe fugă într-o lume diferită și bazate pe atmosferă, nu pe personaje sau intrigă), pe care nu le-am preluat pentru rubrică, deși se pare că reprezintă un curent autohton.

De ce nu? Pentru că, deși erau uzuale la noi, de cam un deceniu publicul actual a fost și este bombardat în exces cu vignete – zi de zi, pe social media. Motiv din care cea mai mare parte a lui s-a mutat pe consumul rapid de conținut (vizual) scurt. Puținul public rămas fidel formei scrise (noi, cei care citim) este cel „dependent” tocmai de ceea ce vignetele nu pot oferi: o poveste.

Mai exact, texte în care există un factor activ (un personaj) care trece printr-o poveste. În esență, povestiri care se încadrează în conceptul literar de hero’s journey, ca la Joseph Campbell în The Hero with a Thousand Faces (pe care o recomand tuturor scriitorilor aspiranți, alături de Misterul Regelui de Stephen King – el are mai puține ponturi concrete, dar tot foarte… iluminatoare). Povestiri care prezintă un lanț narativ cu un început, un sfârșit și o semnificație.

Pe de altă parte, când personajul reprezintă doar ochii ce ne dezvăluie lumea, el nu-i un factor activ (eroul Poveștii), ci doar un martor fără o poveste proprie.

Ceea ce contrastează puternic față de proza scurtă pe care o citesc în engleză în revistele americane – și nu mă refer doar la autori americani. În prezent ei includ destul de multe texte de la africani, sud-americani și mai ales asiatici (în principal chinezi, care sunt în faza de descoperire entuziastă a SF-ului) și toate, absolut TOATE au poveste și personaj. Ba chiar, sincer să fiu, cele africane și sud-americane au adesea poveste mai Poveste și decât autorii din SUA, fiindcă încă sunt mai aproape de sensul inițial al cuvântului.

Acest evident contrast m-a făcut să mă întreb: de unde provine diferența? Din sistemul de educație? Nu, fiindcă în școală încă se învață Ion, Moara cu noroc și Neamul Șoimăreștilor. Niște cărți neatractive pentru adolescenții de azi și pe care ei le citesc mecanic (citez din tramvai, fără să judec: „fată, am citit ieri Moara cu noroc dar azi nu mai știu nimic din ea”), dar care au evident poveste și personaje. Atunci de unde?

Și mi-am dat seama că privesc eu greșit timpul literar în cultura poporului român. De parcă ar fi fost o evoluție în linie dreaptă: Miorița, pașoptiștii, interbelicii, socialist-realiștii, oniricii și filosofiștii. De fapt, este un mega-sendviș: 2000 de ani de cultură populară a satului reprezintă prima „felie de pâine”, un scurt interval de civilizare și occidentalizare de sub un secol e „salamul”, apoi dez-civilizarea forțată de comuniști și post-comunismul în care încă băltim sunt a doua „felie de pâine”.

Aparent, s-ar contura un mare contrast între cultura orală, rural-ortodoxistă, a satului tradițional și urbanismul exploziv, scris și ateu al comuniștilor… dar nimic mai fals. Ambele au avut aceeași valoare morală centrală: colectivismul. Și obștea și Partidul au avut fix același punct focal: „siguranța în mulțime” și conformismul. Unanimitatea, dacă vi-l mai amintiți pe Iliescu în anii 90: dacă hotărârile-s unanime, sunt democrație, și dacă apare vreo disidență, ăia sunt golani sau legionari. Tristă ironie, din moment ce național-comuniștii aveau mult mai mult în comun cu doctrina legionară decât cu „golanii” și nutreau fix aceeași ură față de ei, diferiții.

Ori, dacă bolșevismul ne-a venit de la Răsărit pe tancurile sovietice, legionarismul a crescut natural în satul românesc. Acela unde valoare au doar două guri: gura popii și gura satului, care preferă să cânte decât să recite vreo saga. Iar cine nu face totul „așa cum se cuvine” este, evident, „golan” demn de ostracizare.

Aici avem o mare problemă literară, fiindcă în mod normal tocmai cine iese din rând este Eroul – măcar în literatură. Eroul nu este niciodată un fatalist, așa că nu-și găsește locul în Miorița. Eroul face, luptă, acționează. Eroul nu este doar un element al poveștii; Eroul construiește Povestea, el o împinge înainte și Povestea îi rezistă și-l împinge înapoi… și așa rezultă o intrigă care să merite citită/ascultată/vizionată.

Numai că pe românul care împinge… îl judecă satul – și-l judecă dur. El nu ajunge să înfrunte dragonul pentru a-și apăra obștea – fiindcă mai întâi trebuie să înfrunte chiar obștea terorizată de dragon. Care-i cere să nu cumva să deranjeze status-quo-ul, că dup-aia fiara în loc să înghită o domniță pe an poate le strică și lor gardurile la livezi – și cert nu au încredere niciodată că Eroul ar putea învinge Răul.

Răul este ceva inevitabil: pe aici, între slavi, cu Răul înveți să trăiești, nu să îl înfrunți. La noi nu individul se sacrifică pentru societate, ci societatea sacrifică indivizi.

O eternitate aproape mitică, zgâlțâită puțin de pașoptiștii educați prin zări mai pasional-franceze, apoi pusă cât de cât pe niște șine de modernizatorii mai moderați, dar consecvenți, de proveniență germană. Nu pentru mult. Au apucat doar să coloreze puțin lumea de la oraș (în timp ce ruralul a rezistat cu brav analfabetism), apoi au venit comuniștii.

Din nou, ieșirea din rând s-a pedepsit. Din nou, gura comună, acum a Partidului, și-a asumat dreptul de a judeca în locul instanțelor sau a zeilor. Regimul comunist a fost un regim al crimei și românul a învățat iar că rolul lui pe acest pământ este să fie Martor și să tacă, altfel moare la Canal.

Românul a învățat că, în povești și-n realitate, Eroii mor. Nu glorios, după ce fac povestea, ca la occidentali, ci încă de când încearcă. Eroii români mor înainte să aibă o poveste.

Ca și anti-eroii. Fiind fan al SF-ului în anii 90, nu am uitat valul de cyberpunk românesc de atunci și nici anti-eroii care-i populau lumile în degradare. Ori, și asta ne spune ceva: pentru noi conceptul de Erou e ceva străin și greu de înțeles, dar cel de Anti-erou ni se pare mai credibil. Lăsând de-o parte că cyberpunkul în sine și într-un fel și nouăzeciștii reprezintă o contracultură (deci automat cu anti-eroi), de fapt pentru public ideea s-a mulat perfect pe mentalitatea autohtonă. Românii nu au Eroi, dar au Anti-eroi.

Cum așa?

Simplu. Anti-eroii noștri sunt de fapt… chiar Eroii. Adică cei care vor să acționeze pentru Bine (și deranjează astfel „liniștea”) sunt priviți negativ. „Iote-l și pe-ăsta! S-a trezit el să facă pe dășteptul! Ce să spun, ia el paloșul și urcă pe cal! Păi se dă mare, domne’! Ce, eu nu aș putea, dac-aș vrea? Aș urca pă doi cai cu două paloșe, dar trebuie să mă gândesc la copilași, mămicuța, cățel și purcel!”

Pentru o societate atât de profund colectivă, eroismul este egal cu egoismul. Eroul evident că se distinge de restul – doar este esența întregului concept! Doar de aceea are o Poveste! Numai că, la noi, a te distinge de restul înseamnă a fi Anti. Că satul, și cel dintre tarlale și cel de la bloc, nu înțelege ideea de diferit, ci doar de opoziție. Un erou este evident diferit de cuminții și respectuoșii Martori („sărumânaaaa boieru…”), așa că nu poate fi decât Anti. Da, o fi el anti-dragon, dar automat este și Anti-situația de fapt, iar noi facem parte din ea, deci e împotriva noastră. Și uite-așa, Eroul nici nu s-a urcat bine pe cal și s-a trezit cu un „Anti” în cap, pe la spate.

Așa că în anti-eroi credem. Din aceștia avem, doar că nici lor nu vrem să le auzim povestea. Suntem dispuși doar să o privim pasiv și cu dezaprobare, fără a ne asuma răspunderea nici că o susținem, nici că ne opunem. Doar îi suntem martori.

Literatura nu plutește independentă prin nori, ci este doar o formă de exprimare a culturii și mentalităților unui popor, inclusiv cea SF, așa că mult prea des reprezintă o reflecție mult prea fidelă a societății. Românul visează toată ziua cu ochii deschiși, așa că literar avem onirism cât încape. Românului nu-i place știința și îl obosește să caute explicații, așa că avem realism magic. Românului nu-i place logica-n liceu, așa că avem proză absurdă. Românul e neserios, așa că avem SF de hăhăială. Românul e pasiv, așa că avem vignete SF din alte lumi, văzute, dar nu atinse.

Există însă și o veste… poate bună? Toate aceste vignete vin de la scriitori de peste 40 de ani – de la tinerele speranțe nu am primit niciuna (yey!), ci alt tip de povestiri. Creațiile lor au Poveste. Au un lanț narativ cu un început, un mijloc și un sfârșit. Au și personaje (deși mai degrabă undeva între Martor  și Erou, dar na, este un pas înainte). Multe nu prea au însă… imaginație (și nici anti-eroi, de fapt, ci doar antagoniști). Sunt povestiri a căror Poveste de fapt am mai citit-o sau văzut-o în mod repetat deja, în literatura YA și-n filme (iar aici chiar că este evident efectul nefast al sistemului de învățământ, bazat pe memorizare). Pare să aibă loc în literatura SF&F românească o trecere de la niște generații care-și imaginează lucruri, dar nu au curaj să le facă, la alta care face, dar nu imaginează (le preia).

Și-atunci, vom ajunge oare și noi să avem în SF Eroi, fie ei și de import?

Nu știu ce să zic. Ce pot să zic însă este că, între timp, cred că rămânem și fără anti-eroi.

%d blogeri au apreciat: