Ficțiune Lit+ Request

„Exil în Olomang” de Mihai Alexandru Dincă

În acest science fantasy cu „aromă” de space opera, încercăm să descoperim, alături de protagonist (savant aspirant și deja în dizgrație), dacă dragonii chiar sunt adevărata amenințare la adresa lumii sale, dacă exilul din capitala Imperiului chiar este un blestem și o pedeapsă prea aspră… dar și dacă un eminent student în dracologie își poate găsi locul printre asprii vânători de balauri. Ori poate că locul său este deja pregătit, dar în ceruri?


„…Solis, Hessayon… pământul nostru și soarele nostru… Semeni, suntem la răscruce, mă tem că trebuie să declar. Marele șarpe Snassn și concubina sa, Yauess, sunt adesea priviți ca făpturi de legendă, esența unui mit genetic universal ce pare să preceadă istoria scrisă a Imperiului Solian. Folclorul le plasează departe pe cele două cvasi-divinități, în funcție de izvorul luat în considerare; fie dincolo de Olomang, în pustiurile înghețate ce nu poartă niciun nume omenesc, fie pe un continent nedescoperit la sud de Jhai, fie chiar pe Alteea sau Kyssipos, sau oricare dintre miriadele de luni mai mici ce zburdă haotic pe cerul planetei noastre, observate doar prin reflectoare astronomice în răstimpuri de noapte. În orice caz, fiecare iterație a mitului celor doi dragoni pare să îi șubrezească și mai mult credibilitatea, oricum s-ar interpreta.

Astfel, mai ales în aceste vremuri de mare progres pe care le trăim, o să vină ca o mirare supremă – pentru cei care au cunoștințele necesare să înțeleagă implicațiile unui asemenea adevăr – să afle că existența celor doi stăpâni ai dragonilor este la fel de reală precum cea a gravitației, a radianței dătătoare de viață a lui Hessayon sau a oricărui fenomen al naturii confirmat de științele noastre. Din păcate, acest adevăr atrage după sine altele, mai negre și mai mult decât simple curiozități ale orânduirii naturale…

Pentru că Snassn a murit, iar eu însumi am găsit-o pe Yauess printre ghețarii ce avansează asupra deșerturilor nordice ale platoului Olomang; iar ceea ce ea mi-a spus, articulând sublim în dialectul sacru al vechiului imperiu pre-solian, m-a determinat să mă întorc degrabă în Gremoria, în sânul civilizației, și să îți înaintez această epistolă cu toată iuțirea, mărite savant…”

fragment din scrisoarea lui Adamaos Vhoum din Gremoria, comandant al vânătorilor de dragoni, către Înalt-Savantul Bacileos Nechodim al Universității Imperiale din Phosphus, păstrat întru eternă amintire în Muzeul Lumilor Apuse.

***

I. Tocmai eu să pățesc așa ceva! Eu, Yalosraph Mandripari!… Eram un student sclipitor, în ultimul ciclu de studiu al dracologiei aplicate în cadrul Universității Imperiale, pe cale să primesc titlul de savant în știința focului. Eram foarte apreciat și existau așteptări mari în ceea ce mă privea, atât din partea familiei mele, cât și a dascălilor din Universitate. Dar toate acestea s-au năruit într-o singură și nenorocită zi – cea în care mi-a explodat laboratorul. În domeniul dracologiei se întâmplă destul de frecvent…

Experimentele mele implicau substanțe de o natură… imprevizibilă, să zicem. Eu am supraviețuit deflagrației, altfel nu aș fi trăit să îmi povestesc soarta amară. Dar șocul exploziei i-a provocat maestrului meu, Înalt-Savantului Bacileos, un colaps al inimii, aflându-se într-o incintă alăturată laboratorului. La doar câteva ore după teribilul accident am fost luat pe sus de autorități din căminul meu din Phosphus, de pe malurile argintii ale Andantei, unde mă refugiasem pentru a-mi reveni din dublul șoc – al exploziei și morții maestrului. Am fost dus de gărzile imperiale direct la clădirea Tribunalului Imperial și judecat pentru crimă fără drept de apel, înaintea însuși Imperatorului Hașepsto al XXIII-lea și celor opt judecători supremi! O umilință supremă pentru familia mea…

Pedeapsa mi-a fost mult prea aspră, în mod nefondat și cu bună știință; întrucât eșecul experimentului meu nu fusese decât o cauză indirectă a morții bătrânului savant. Încetarea maestrului Bacileos venise ca o pierdere ireparabilă pentru Imperiu și pentru societate în general, fără îndoială, întrucât reprezenta unul dintre piscurile cele mai înalte ale intelectualității măreței noastre națiuni. Dar era limpede că vârsta înaintată jucase un rol mai important decât explozia în pricinuirea acestei tragedii, pentru că regretatul maestru nici măcar nu se aflase în zona deflagrației… Cu atât mai mult că un dracolog se confruntă întreaga lui viață cu tot felul de explozii, mai ales în studiul focului sălbatic. Maestrul meu îndurase nenumărate până la aceasta din urmă, care i-a pus capăt.

Nenorocita aia de fiere, saliva lui Ssnasn! Blestemată substanță! Mulți care experimentează cu ea sfârșesc împrăștiați pe pereții încăperii în care se află, alții se descotorosesc de câte o mână sau un picior, rămân orbi, arși, scalpați, jupuiți sau cu o întreagă altă variate de mutilări  permanente. Dar apoi sunt numiți eroi și pionieri, sunt decorați de imperator și își trăiesc restul vieții subvenționați de stat. Eu, în schimb, nici măcar nu am fost atins de focul sălbatic… Mă aflam în spatele lespezii de gnais refractar din Jhai pe care o foloseam la teste, care a rezistat exploziei, culmea…

Bănuiam o manevră politică împotriva mea, pentru că activitățile mele necesitau cantități considerabile de fyuerenă, mixtura foarte scumpă și periculoasă pe care o foloseam pentru diverse experiențe în ceea ce privește natura focului dragonilor… Cred că deportarea mea în Olomang la vânătorii de dragoni a fost o metodă pentru universitate de a-și reduce cheltuielile întru anevoioasa ei procurare, însăși generatoarea focului sălbatic, sau a-și direcționa fondurile către alte domenii mai puțin… controversate. Dar cum să fi susținut o asemenea afirmație defăimătoare în fața completului celor opt judecători supremi, cu imperatorul de față? Cine m-ar fi susținut?

Este un fapt general acceptat că vânătorii de dragoni sunt niște oameni aparte. Aparte, adică nebuni. Majoritatea sunt tot felul de criminali sau răufăcători de prin Imperiu care, asemeni mie, sunt condamnați la această vânătoare lunatică drept pedeapsă pentru faptele lor. Dar în cazul în care condamnații supraviețuiesc perioadei de captivitate cinegetică în tărâmul dragonilor, sunt absolviți de fapte și pot pleca, să își vadă de soartă. Măcar la atâta lucru să poată spera mișeii azvârliți deșertului înghețat… Marea majoritate a sentințelor sunt cu durată finită, măsurată de cele mai multe ori în ani. Se spune că la întoarcerea din Olomang, oamenii liberi dansează și cântă de bucurie pe tot Drumul Flăcării, până ce coboară din Munții Arși înapoi în lume, și încă multă vreme după.

Câțiva, însă, rămân. Poate a suta parte dintre supraviețuitori; care, la rândul lor, sunt doar o părticică dintre cei condamnați inițial. Ei sunt cei cu adevărat nebuni, pentru că rămân să facă asta de bună voie. Cumva, în mod inexplicabil, se îndrăgostesc de meserie. Capătă o disciplină a minții și încep să studieze științele, devin inventatori și savanți clandestini într-o tradiție ermetică a vânătorilor, despre care se spune că e veche de mii de ani. Ei sunt cei despre care ne vorbeau părinții în povești, în copilărie; eroi care vânau uriașele bestii înaripate cu harpoane, cârlige și bombarde, legați în chingile vreuneia dintre mașinăriile lor zburătoare cumplite. Dar în realitate duc o viață oribilă, lipsită până și de cele mai elementare luxuri ale lumii civilizate. Iar eu sunt forțat să-mi petrec restul existenței cu ei și cu ceilalți prizonieri, aproape cert condamnați pentru cine știe ce varietate de mârșăvii obscene.

Astfel, voi lăsa pe veci în urmă turnurile de oțel spiralat ale capitalei, și domurile de vitrai multicolor, și monumentele, parcurile și fântânile arteziene, voi lăsa în urmă străzile pavate și mașinile cu aburi ce se petrec zilnic asupra lor începând cu primele ore ale dimineților violete, și voi lăsa malurile pline de vegetație opulentă ale frumoasei Andante, cu apele ei cristaline șerpuind fără grabă printre casele nobiliare, meandru după meandru…

Toate acestea le voi lăsa în urmă și voi merge în Olomang după dragoni. Eu nu voi dansa la întoarcere pe Drumul Flăcării. Eu nu voi cânta niciun cântec despre libertate… Aceasta îmi este sentința.

***

Studiul fizicii astrelor este la început și abia acum începem să înțelegem procesele care le întrețin focurile, aceleași care le pun și capăt în anumite condiții. Deși toate stelele vii se află la echilibrul dintre gravitație și presiunea radiației, niciuna nu este identică alteia, iar niciuna nu este eternă. Istoria și legenda au consemnat, sporadic, astfel de morți stelare, văzute pe cerul nopții ca explozii tăcute de lumină, uneori mai strălucitoare decât Alteea în plenitudine. Mai recent, am privit îndeaproape vechile locuri unde ardeau cândva stelele respective, am adunat și concentrat lumina care a mai rămas în reflectoare astronomice și le-am văzut rămășițele împrăștiindu-se în vidul rece, ca niște nori diafani, invizibili ochiului neajutat. Am privit și alte stele, unele albe și puternice, în plină înflăcărare, altele, însă, roșii, buhave. Majoritatea legendelor străvechi îl menționează pe Hessayon al nostru ca fiind alb și strălucitor, mai mic, mai concentrat… Acum, cunoscând toate acestea, uneori când privesc spre astrul roșu-însângerat al lumii noastre, mă înfior…

însemnările Înalt-Savantului Dezhiver Ok’hyon din Phosphus, om al științelor cerești.

II. Plecasem de vreo trei săptămâni din Phosphus și, practic, din lume, în miezul toamnei boreale. Până în acel punct, drumul fusese tolerabil – pe cât de tolerabil poate fi un drum ca prizonier, alături de alți prizonieri, mânați de gărzile imperiale ca niște oi către un abator de la capătul lumii… Zilele treceau și vremea se răcea. Curând, mă bucuram cât mai puteam de sfârșitul toamnei soliene, în care Hessayon, rubiniu și uriaș, încă strălucea destul de sus pe cer în amiază, însângerând lumea cu focurile sale mocnite. Roșul vegetației pălise demult, însă, în comparație cu cel al verii, când toată flora se aprinde. Arborii pământurilor joase dintre Phosphus și munții nordici purtau frunze care căpătaseră nuanțele autumnale de brun până la negru – la fel ca piscurile carbonizate și topite ce înjunghiau cerul în depărtări, lipsite de zăpezi sau de vegetația bogată a dealurilor și câmpiilor. Cu imaginea acelui lanț muntos, mușcând din bolta sidefie ca un maxilar negru și diform, știam că pentru mine, curând, toamna se va sfârși. Era ultima oară când voi avea parte de asemenea climate blânde.

– Vezi crestele alea? mi-a zis la un moment dat una din gărzi, înghiontindu-mă cu țeava archebuzei.

Încătușat de mâini și de picioare cu lanțuri grele de oțel, m-am împleticit și am căzut de la împunsătură, julindu-mi genunchii de prundișul aspru al drumului cât și încheieturile de la cătușe. M-am ridicat și l-am văzut pe gardian cu arma îndreptată spre fierăstrăul de stâncă întunecată de la orizont, de parcă se aștepta că nu aș fi putut înțelege prin propriul creier la ce se referea. Insolența lui m-a bulversat. Ah, ce groaznică, obscenă ironie a sorții! De a fi hărțuit cu o armă la a cărei perfecționări am contribuit însumi…

Dar gardianul știa, măcar, cui i se adresa? Evident, nu aveam de gând să răspund acelei provocări, dar matahala în armură aurie a continuat:

— Ai să mori dincolo de munții ăia, savantule!

A rânjit satisfăcut, mândru de el, de parcă făcuse vreo glumă deșteaptă. Ceea ce spunea era foarte probabil să se adeverească, dar încă mai aveam speranță. Și oricum nu mi-aș fi arătat resemnarea în fața lui, chiar dacă aceasta s-ar fi abătut asupra mea. Așa că l-am ignorat. Văzând că nu am nicio reacție, a mai mârâit ceva și m-a înghiontit din nou cu arma, de data asta mai cu putere, făcându-mă să merg în continuare, în rând cu ceilalți prizonieri.

Nu făcusem cunoștință cu niciunul dintre ei personal și nu schimbasem, practic, nicio vorbă. Erau de felurite neamuri ale lui Solis, iar în urechi îmi răsunau nume gremoriene ca Haxxad sau Baom, phosphiene ca Sarkrus, Hestilio și Atreys, chiar și un Șișma de sonoritate jhaineză. Dar acestea nu erau decât frânturi dintr-un mohorât întreg, întrucât eram în jur de patruzeci de prizonieri, fiecare cu numele și povestea lui. Pentru ei, eram un nimeni la fel cum erau ei pentru mine – nu căutasem prietenia niciunuia și niciunul nu o căutase pe a mea. În lumina a ceea ce știam avea să urmeze, mă mulțumeam că raportul dintre mine și ei rămăsese astfel…

Zilele treceau, munții se apropiau implacabil și frunzele negre ce aminteau de abundența toamnei erau încet, încet, înlocuite de acele violete ale coniferelor montane. Se făcea frig, de parcă iarna se grăbea să se îndeplinească, și la un moment dat până și pădurile stoice de conifere mov au început să se tot rarifice pe măsură ce urcam Drumului Flăcării. Construit în vremuri pierdute în istoria ulterioară, decadentă, a lui Solis, vechiul drum pietruit era singurul care ducea până în platoul Olomang unde sălășluiau dragonii. Se spunea că fusese altui imperiu, apus demult, într-o vreme când Hessayon era tânăr și strălucea alb orbitor, ca focul sălbatic, și nu zvâcnea ca un tăciune roșu pe cer. Acel popor pre-solian venerase dragonii și călătorise dincolo de munții fără vârstă pentru a le oferi ofrande în Olomang, adesea în formă de jertfe umane. Acolo, dincolo de Munții Arși, oamenii lui Solis au fost dintotdeauna în pericol de moarte.

Și astfel am urcat și tot urcat, o caravană de legiuitori și nelegiuiți, până ce pădurile violete s-au pierdut de tot în urma noastră și aerul s-a împuținat considerabil, îngreunându-ne efortul. Roca muntelui îmi părea din ce în ce mai abruptă și stearpă, cu excepția unor specii robuste de licheni și arbuști spinoși, și purta în multe locuri arsuri negre și urme de lichefiere, vechi și noi, precum și unele formațiuni ciudate, ca niște șanțuri în rânduri paralele de câte cinci până la șapte, adânci uneori și de câțiva metri. Mi-am zis, cu o groază mută, că acelea erau urme de gheare.

Am întors capul să văd cât urcasem de fapt și am simțit vertijul. Privind în urmă, jumătate din lume se curba dedesubt, cu tot cu norii de sidef roz, cu râuri, cu păduri înnegrite și câmpii pline de rod târziu, până la Gremoria și întinderea imaculată a Mării Argintii ce delimita orizontul sudic. Bănuiam că dacă vom continua să urcăm, până și Jhai cu nisipurile sale de bronz se va ivi și mai la sud, dincolo de mare.

Dar atunci am remarcat ceva în tării care m-a făcut să tresar cu reînnoită mirare. Deasupra orizontului rozaliu, văzduhul se cernea în eter și cerul căpăta o nuanță întunecată, aproape indigo, șoptind apropierea inexorabilă a acelor spații cosmice pe care oamenii nu le atinseseră niciodată. M-am înfiorat, holbându-mă amuțit la cer, contemplând înălțimile violete. Am văzut acea mică sclipire argintie urcând înspre zenit ca apoi să coboare – un punct mic de lumină dând ocol bolții cu viteză aiuritoare. M-am minunat reînnoit la noul obiect care ne orbita lumea, apoi am fost nevoit să plec alături de ceilalți.

La un moment dat, panta muntelui a început să se îmblânzească, semn că ne apropiam, încet, încet, de pustiurile preliminare ale platoului Olomang. Trăgând cu urechea la gărzile imperiale, am auzit că într-o zi și o noapte vom fi ajuns în deșerturile din depresiunea Khazn, care se spunea că era cel mai arid loc de pe Solis, înconjurat de munți astfel încât niciun nor nu putea să se aștearnă vreodată asupra-i. Acolo, pe undeva, se afla tabăra de bază a vânătorilor de dragoni, deși locul exact era un secret pe care doar ei îl cunoșteau. Apropierea capătului acestui drum plin de vitregii mă liniștea și mă tulbura simultan, pentru că abia atunci avea să înceapă calvarul existenței mele.

 După un timp, Drumul Flăcării ne-a purtat într-o viroagă ce a devenit apoi o vale glacială strâmtă, flancată de stânci verticale și întunecate, care se curbau amenințător în sus asupra noastră, înghițind mare parte din cer. Ghețarii încă nu reveniseră în acele strâmtori, dar eram sigur că iarna ce se apropia cu pași repezi îi va aduce din nou în scurtă vreme. În jurul nostru apăreau semnele unui rău augur, căzute din crestele de deasupra pe solul răvășit de sub picioarele noastre. Nimeni nu scotea niciun sunet pe măsură ce înaintam prin strâmtoare – doar pașii ni se auzeau, reverberând vag între pereții reci de piatră, ca ecourile fantasmagorice ale altei lumi.

Atunci a fost momentul când unul dintre prizonieri a încercat să fugă. Era un băiat tânăr și negricios din ținuturile maritime ale Gremoriei, probabil un sclav, care, am aflat ulterior, fusese condamnat pentru furt de la statul imperial. Nu știam cum reușise să se elibereze de lanțuri, dar o făcuse degeaba. Și-a găsit moartea în scurtă vreme, străpuns fără ezitare de plumbii gărzilor imperiale, iar cadavrul i-a fost lăsat în trecătoare – pradă pentru vulturi sau mai rău. Din fericire pentru noi toți, gărzile își montaseră amortizoarele pe archebuze în urmă cu două zile; altfel, zgomotul armelor de foc ar fi putut atrage atenția nedorită a stăpânilor acelor locuri. I-am mulțumit în gând maestrului Enuidi, cel care perfecționase cilindrii aceia de oțel capabili să facă tunetul unei archebuze să nu pară mai mult decât o simplă șoaptă. Pe de altă parte, în lipsa acestei invenții de geniu, gărzile poate n-ar fi îndrăznit să tragă și băiatul ar fi trăit…

Știam ce îl speriase pe copilul gremorian, chiar mai mult decât posibilitatea de a fi răpus de archebuze, pentru că același lucru mă neliniștea și pe mine și lăsase toată caravana tăcută. De când intrasem în trecătoare, în jurul nostru se vedeau ici-colo legendarele agni-mani, presărate în multe locuri de-a lungul drumului pietruit. S-a descoperit recent că unele dintre acele înfloriri mici și verzui apar când un corp celest cade din firmament și lovește pământul lui Solis cu atâta violență încât îl lichefiază. Când se răcește, se transformă în globule de sticlă impură. Dar în mare majoritate, agni-mani apar când un dragon își dezlănțuie focul sălbatic asupra pământului, cum face specia ca să-și marcheze teritoriul. Era evident care era originea acestora…

Se făcuse noapte și încă nu ieșeam din valea aceea strâmtă. Asta mă bucura, pentru că ne oferea adăpost împotriva primejdiilor cerului, care noaptea se jucau adesea în aerul înghețat de deasupra. În cazul în care am fi fost observați, stăpânii cerurilor măcar nu ar fi încăput în trecătoare. Prin deschiderea îngustă dintre stânci cădea lumina visătoare a lunilor Alteea și Kyssipos, în safir și jad, în brațele înstelate ale Mamei – o lumină care odinioară era o mângâiere pentru mine, în lungile mele plimbări nocturne pe falezele phosphiene, în momentul acela nu-mi provoca decât ciudă. Simultan cu noaptea a venit și un ger cum nu mai simțisem nici în cele mai aprige ierni în Phosphus – un frig cosmic, coborât din spațiile infinite de deasupra, pângărind aerul cu răceala morții.

De când urcasem înălțimile finale ale Munților Arși, parcă respiram o altă atmosferă. Tremuram și fiecare răsuflare îmi aducea senzația că mi se sfâșie plămânii. Într-un târziu, până și gărzile – care totuși erau mai bine echipate împotriva vicisitudinilor naturii – au cedat în fața gerului cosmic și au acceptat să se facă mai multe focuri din lemnul pe care îl adusesem cu noi. Am găsit adăpost suplimentar pentru a înnopta într-o cavitate ca o nișă în peretele văii glaciare, de unde focul avea mult mai puține șanse de a fi văzut de deasupra. Cheresteaua s-a aprins destul de repede în aerul lipsit de umiditate și focul ei șovăitor ne-a încălzit pe durata nopții, cât de cât. După o cină săracă, din rădăcini uscate și brânză fermentată, ne-am odihnit. Am adormit cu greu, pentru că vântul mă bântuia; poate era imaginația mea, dar parcă aducea cu sine răgete îndepărtate, din imensitățile necuprinse ale cerului.

Dimineața următoare, Hessayon întârzia să lumineze străfundurile crevasei în care ne aflam, lăsând întunericul nopții să dăinuie. Până la urmă poate că era un lucru bun că piatra rămăsese rece, chiar dacă frigul pătrunsese în oase și își făcuse casă în ele. Pentru că în timp ce noi strângeam tabăra pentru a pleca din nou la drum, a început să se audă un șuierat îndepărtat, asemănător cu cel pe care în produce oțelul încins imersat în apă, crescând din ce în ce. Apoi, s-a produs tunetul, cu toate că cerul rămăsese senin, aflându-ne atât de aproape de ariditatea supremă și imperturbabilă a depresiunii Khazn, și nu se întrezărea niciun semn de furtună.

Zgomotul a umplut întregul văzduh și pietrișul a început să se prăvălească pretutindeni de pe stâncile abrupte ce ne înconjurau – o ploaie dureroasă, prevestitoare.

Pe frântura de cer pe care o permitea deschiderea crevasei se propaga o săgeată de foc, împungând prin atmosferă cu o viteză mai mare decât cea la care aerul i se putea da din cale. Toată caravana, atât gărzi cât și prizonieri, privea amuțită la manifestarea supremă a zborului draconian. Era un mascul, fără doar și poate, care, spre norocul nostru, încă nu ne văzuse. În studiile mele universitare aflasem că, atunci când se întâlneau, masculii speciei se întreceau în zbor vertical și prindeau suficientă viteză încât să străpungă cerul și să pătrundă în marile viduri. Apoi plonjau la loc în atmosferă, întrecându-se înapoi până la pământ. În acea mare cădere prindeau asemenea viteze încât aerul se transforma în foc în jurul lor și trecerea lor era marcată de tunete asurzitoare, care odinioară spulberau acoperișurile caselor și spărgeau geamurile ferestrelor, în vremuri când dragonii încă erau o priveliște relativ comună.

Nu mai văzusem niciodată un dragon, cel puțin nu viu și nu întreg, și nici nu îmi dorisem asta vreodată cu adevărat. Majoritatea dracologilor sunt de acord că obiectul principal al studiilor noastre este mult prea primejdios pentru a fi observat la prima mână, iar cadavrele de dragoni și relatările vânătorilor sunt suficiente pentru a permite extrapolări de încredere. Puțini sunt cei care au văzut unul viu și au și supraviețuit experienței. Însă în acel moment caravana, deși îngrozită de moarte, părea în siguranță, la adăpostul întunecat al trogului strâmt.

Inima îmi zvâcnea cu putere, amenințând să-mi spargă pieptul, în timp ce priveam siderat alături de ceilalți săgeata roșie cum rupea cerul în două. Deodată, s-a auzit un al doilea tunet, mult mai puternic și, în mod îngrijorător, mult mai aproape. Cu acesta, bolovani întregi se rupeau din versanți și cădeau asupra noastră, forțându-ne să ne retragem mai adânc în cavitatea în care ne-am petrecut noaptea pentru a ne feri de avalanșa de piatră. Deja erau doi dragoni prin preajmă, și încă nu văzusem nici măcar un solz sau un vârf de gheară.

Un violator din Dharîng a început să urle îngrozit că vom muri cu toții, că vom arde în focul sălbatic și apoi în infern, pentru păcatele noastre care ne-au adus pe aceste cărări uitate de lume. Striga rugăciuni și blesteme în limba lui abrazivă și gălăgioasă, invocând zei străini și superstiții primitive și vulgare, proprii obârșiei sale, și producând zgomot ademenitor de moarte. Nici nu a fost nevoie de intervenția gărzilor, pentru că ceilalți prizonieri deja tăbărâseră pe el, lăsându-l tăcut și inconștient. Tăcerea era imperativă pentru a nu fi observați. Gărzile imperiale își țineau armele pregătite, deși, în cazul unei confruntări, gloanțele lor ar fi fost la fel de utile ca pietrele aruncate cu mâna.

Spre groaza mea, am auzit cum se apropiau bătăi de aripi uriașe, mișcând aerul cu putere și producând turbioane jos în crevasă, ce ridicau nori de praf pretutindeni. Apoi am auzit bufnitura aterizării, reverberând în vale ca într-o cutie de rezonanță. Pași grei, târșâiți, de titan călcau pe stâncile de deasupra noastră – fiecare apăsare un seism ce părea să vibreze până în inima muntelui. Respirația de furnal răsuna aproape asurzitor – dragonul adulmeca, asemenea unui lup sau altei sălbăticiuni. Pietrișul de pe jos vibra cu fiecare fornăit baritonal. Îi auzeam aripile uriașe cum băteau din nou, în mișcări rare și ritmice, agitate – era semn că exista ceva ce-l atrăsese acolo, iar acum investiga. La naiba cu tot ținutul Dharîng și cu guralivii săi!

Deodată, dragonul a scos un răget care a făcut sângele să mi se oprească în vene, o vibrație profundă și guturală de amplitudine imensă.

Cumva, în ciuda paraliziei care îmi cuprinsese mușchii, ajunsesem lângă peretele văii, lipit cu spatele de piatra rece ca gheața. Nu îl vedeam din acel cotlon între stânci, dar nici dragonul nu ne vedea, din fericire. Dar poate că nu avea nevoie să ne vadă. Eram incapabil de orice reacție, nu că ar fi existat vreuna care să mă scoată din acea situație, sau să îi amelioreze pericolul în orice fel. Mintea îmi era blocată în acele momente, conștientizând că erau foarte probabil ultimele.

Dragonul a început să mârâie, un sunet ce aducea cu cele pe care le scoteau motoarele cu diluat de fyuerenă din laboratorul Înalt-Savantului Bacileos, apoi a produs un alt sunet. Îi recunoșteam toate caracteristicile din studiile mele asupra anatomiei speciei, deși nu-l mai auzisem în viața mea.

La început, păru că dragonul se îneca sau era pe cale să regurgiteze, dar apoi, un fâsâit scurt, ca de la deschiderea unei supape, lămuri întreaga manifestare pentru mine în mod cumplit și definitiv.

Cascade alb-diafane de lumină arzătoare se revărsau prin deschiderea crevasei, așa fierbinți că nici măcar nu puteau fi privite. Flăcările lichide făceau aerul să tremure și ardeau mai puternic decât Hessayon, mai puternic decât orice lumină din natură sau din inginerie. Focul sălbatic dansa în căldare, topind roca muntelui de parcă era unt. Limbile de incandescență supremă se unduiau cu repeziciune în direcția noastră, ca tentaculele unei ființe de foc pur, gata să ne biciuiască întru moarte. Eram prinși în capcană, nu aveam unde fugi din calea urgiei ce se dezlănțuia asupra noastră.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este arșița cumplită, dogoarea infernală a focului sălbatic al dragonului revărsându-se asupra mea în valuri torențiale de iad, în timp ce trupurile prizonierilor și gărzilor care fuseseră în calea văpăii se prăvăleau asupra mea, aruncate de forța imensă a exploziei. Strivindu-mă de peretele de stâncă rece, îngropându-mă în carne soliană – mormântul meu.

***

„Ce este de făcut? Datările geologice ale stratului qhonian din crusta lui Solis, cel în care se află majoritatea ruinelor și rămășițelor considerabile ale vechiului imperiu, indică o vârstă a acestora ce depășește cu mult estimările inițiale făcute pe cale istorică. O vârstă cu cel puțin un ordin de magnitudine mai mare, în ceea ce privește primele vestigii ale dispărutei civilizații. De asemenea, fosile draconiene au fost găsite în straturi încă și mai bătrâne, cum ar fi cel edanian sau cel dioikitesian, până la adâncimi pe care știința nu le mai consideră de încredere pentru datare. Ce implicații pot avea aceste descoperiri, îi voi întreba acum pe cei de necesarele erudiții, pentru Hessayon cel alb și orbitor al mitologiilor tuturor popoarelor de pe fața lui Solis? Dar pentru noi, care ne confruntăm cu jarul unui astru mocnit, în loc de soare?”

retorica lui Aszarbul din Jhai, în urma săpăturilor din stepele Iaqș, în căutarea zăcămintelor de ulei negru menționate în scrierile ezoterice ale vechiului imperiu ca focuri sălbatice care ard veșnic.

***

III.

— Bucură-te că ești viu, Yalosraph! a grăit o voce de nicăieri, din neant.

Am încercat să răspund, să contrazic acea voce, pentru că se înșela amarnic. Ce absurditate! Nu aveam cum să fiu viu.

— Puțin pârlit la extremități, dar în rest, mai sănătos ca o progenitură a lui Ssnasn! a grăit din nou vocea, râzând.

Am încercat din nou să răspund, dar probabil că mai mult de un geamăt nu am putut scoate. Atunci am auzit vântul, l-am simțit asuprea mea, rece, tonic. Am devenit conștient că am ochi și am dat să-i deschid, dar ce am văzut m-a îngrozit, așa că i-am închis la loc.

— „Pentru norod, când e vorba de dragoni, primul aspect care vine în minte este faptul că scuipă foc”, a început aceeași voce să recite, aproape strigând ca să răzbată peste vuietul aerului ce curgea în jurul nostru.

Recunoșteam pasajul. Era din „Studiul anatomiei dragonilor” de Vaud Fahar din Sobota – una dintre lucrările pe care le studiasem intens la Universitate în ultimul ciclu.

— „Complet fals,” a continuat. „De fapt, uriașele reptile dispun de glande specializate între stomac și plămâni care secretă un lichid foarte inflamabil, nu foarte diferit de unele substanțe pe care deja le putem distila din uleiurile negre ale deșerturilor din Jhai, dar cu mare dificultate. Acest lichid parcurge un tub care se unește cu traheea la nivelul epiglotei, apoi este expulzat cu forță printr-un fel de organ-ajutaj în fosa palatină. După ce intră în contact cu aerul atmosferic, suferă o reacție oxidativă rapidă și violentă, cu o degajare enormă de energie sub formă de căldură. Deci, se poate spune corect că suflă, mai degrabă decât să scuipe, foc. Acest foc se numește sălbatic, pentru că are proprietatea de a arde cu o violență unică în natură. Poate topi cu ușurință oțelul și rocile munților.

Lichidul poartă numele de mazut sau fiere, în popor, și este o raritate prețioasă. Noi, dracologii, îl numim fyuerenă, de la vechiul cuvânt solian pentru foc.

Nu-mi venea să cred. Chiar murisem, pentru că în mod sigur îmi vorbea un om mort.

— Maestre Bacileos… dumneata ești? am reușit cu greu să articulez.

— Văd că-ți revii, a răspuns acesta. E a doua oară când supraviețuiești focului sălbatic. Norocul tău că te-am găsit, și al nostru! Altfel, te-ai fi sufocat, strivit sub atâtea cadavre. Ți-e dor de vreunul din ei?

Nu îmi era. Poate că eram, totuși, viu…

De data asta am deschis ochii și m-am forțat să-mi analizez împrejurimile. Lipseau cu desăvârșire. Eram în aer, legat în scaunul unui aparat zburător în spatele maestrului Bacileos, care îl pilota printr-un sistem de pârghii, frânghii și suprafețe mobile. Bătrânul savant mă salvase din trecătoare și, cât timp fusesem inconștient, mă prinsese în chingile acelei mașinării nebunești. Avusese grijă până și să-mi pună o cască de protecție din piele pe cap, cu tot cu viziera de sticlă limpede pentru a-mi proteja ochii împotriva curentului continuu, și mă îmbrăcase într-un fel de combinezon matlasat, care să mă apere de frigul atmosferei superioare în care zburam. Reușise de unul singur toate acestea?

Nu, pentru că nu eram singuri, eu și maestrul. În spatele nostru se aflau încă doi oameni, care nu puteau fi decât vânători de dragoni. Purtau aceeași îmbrăcăminte ca mine, ceea ce nu mi-a permis să le disting fețele sub viziere și fularelor din jurul gurilor.

Zburam în aer liber, prinși pe o grindă sub aripile rigide de lemn ignifug de auk montan, îmbrăcate în pânze din fibra aceleiași esențe. Întregul ansamblu era tras prin aer de un motor miniatural cu diluat de fyuerenă, ce antrena în mișcare o elice bipală. Dar ce m-a surprins a fost dimensiunea incredibil de redusă a blocului motor, precum și silențiozitatea. Aparent, existau progrese în Khazn de domeniul propulsiei de care Universitatea nu auzise… Sau de care eu nu auzisem.

Dedesubt se curba un pustiu necuprins, cenușiu-ocru și complet lipsit de vegetație. Olomang, în toată măreția lui funestă, se desfășura în toate direcțiile sub picioarele noastre, cu niciun nor pe fața lui. În unele locuri, spirale ciudate de sticlă răsucită, verzuie, neagră sau transparentă străpungeau văzduhul în sus, unele înalte cât turnurile familiilor nobile din Phosphus. Acelea erau sculpturile dragonilor, cuiburi clădite din nisip topit, și, deși multe rămăseseră pustiite după atâtea vânători, unele încă le erau sălașuri.

– Momentan, zburăm la 4.800 de picioare deasupra nisipurilor din Khazn, în extremitatea sudică a platoului Olomang, a anunțat maestrul Bacileos, cu pletele-i albe fluturându-i pe sub casca de protecție. La verticala Spiralei lui Ssnasn vom vira nouăzeci de grade la stânga și vom începe să descindem spre tabăra de bază.

În câteva minute eram la punctul menționat de maestru. Sub noi se ridica cea mai mare dintre convoluțiile de sticlă pe care le văzusem în deșert, răsucindu-se elicoidal și înșelător, de un verde palid ce amintea de Kyssipos. Era cât un munte, ținând cont de altitudinea la care ne aflam și de cât de aproape sub noi se găsea vârful acelei structuri draconiene.

— Țineți-vă tare, oameni buni! a exclamat bătrânul savant. Trebuie să pierdem altitudine rapid!

O siluetă neagră și îndepărtată răsărea sub noi de pe unul din brațele Spiralei lui Ssnasn, mișcându-se prin aer în direcția noastră cu agilitatea unui pește prădător care înoată în ocean. Maestrul Bacileos a tras de manșă maxim stânga și a apăsat maneta de gaz până la capăt. Am simțit cum mă afundam în scaun și cum o greutate crescândă îmi apăsa pe piept, iar privirea mi se încețoșa. Eram strivit de spătar și senzația era aproape dureroasă, dar apoi s-a transformat treptat într-una de imponderabilitate. Cădeam vertiginos, cu botul aeroplanului înspre deșert. Vântul căpăta o intensitate abia suportabilă și respirația devenea un efort susținut.

Pierdeam rapid înălțime într-o spirală descendentă, în care lumea se transformase într-un caleidoscop haotic. Dar viteza ne tot creștea, judecând după vântul șuierător, ceea ce pe moment era bine. În urma noastră, dragonul se apropia – un colos negru și unghiular, plonjând după noi cu aripile sale membranoase lipite de corpul fibros, acoperit de solzi romboidali ce scânteiau ca obsidianul în lumina lui Hessayon. Nu i se vedeau ochii, bine ascunși sub platoșele de oțel întunecat ce îi erau solzii, dar știam că nu mai puțin de trei, dar nici mai mulți de cinci, ne priveau cu instinctul prădător al speciei. Simpla imagine a unui exemplar viu mă umplea de fascinație și oroare. Era ființa desăvârșită, vârful lanțului trofic, produsul suprem al evoluției și selecției naturale. Ce eram noi, niște bieți oameni ai lui Solis, în fața adevăraților stăpâni ai acestei lumi? Eterni, incontestabili, și, totuși, vânat pentru noi… 

Dragonul își sufla focul sălbatic în direcția noastră, dar viteza la care cădeam ne oferea avantaj și flăcările lui infernale nu ne puteau atinge încă. Cei doi vânători de dragoni încărcau bombarda ce se afla în spate, între posturile lor, prinsă de grinda principală a aeroplanului.

— Gura mare! a urlat unul dintre ei

— Poftim? a fost tot ce am apucat să zic, până să fiu asurzit de bubuitură.

Am resimțit șocul detonării din plin și impulsul violent care a împins aeroplanul înainte. În următoarea fracțiune de secundă am simțit cum înceta tracțiunea aeroplanului, și în timp ce urechile îmi țiuiau de la explozia prafului de foc, am remarcat într-o clipă că elicea fusese spulberată și că motorul se învârtea cu sălbăticie în gol, până să fie oprit de maestru. Dar obuzul de plumb deja sfâșia aerul. A lovit dragonul direct în gât, după care i-a ricoșat în mandibula osoasă, dându-i capul pe spate, făcând animalul să își piardă traiectoria și să se rostogolească în aer. Proiectilul nu părea să-i fi străpuns armura naturală, dar lovitura fusese suficientă cât să-l oprească din zbor și să-l facă să se prăbușească din cer, aparent inconștient. Aripile membranoase, ca de liliac, i se răsuceau inerte în jurul corpului în timp ce cădea și tot cădea, prăvălindu-se către pământ cu viteză crescândă.

Maestrul a tras de manșă și a scos frânele aerodinamice, care s-au ridicat din suprafața aripii, reducând viteza. Iarăși, am simțit acea forță cum apasă asupra mea cu ferocitate, să mă contopească cu spătarul scaunului. Aeroplanul s-a redresat întrucâtva, apoi savantul a escamotat la loc frânele și manșa a revenit la neutru. Greutatea supremă a dispărut. Cei doi vânători se băteau pe umăr reciproc, felicitându-se. Niciunul dintre cei trei nu părea îngrijorat de faptul că aparatul în care ne aflam nu mai avea elice, dar mi-am dat seama că putea să planeze destul de bine în lipsa tracțiunii, datorită anvergurii semnificative a aripilor, cât și a faptului că acum ne aflam mai jos, în aer mai dens.

– Îl vor culege echipele de tranșare, a zis maestrul meu, referindu-se la dragon. Recunosc, nu a fost un individ cu adevărat uriaș, dar putea oricum să ne pricinuiască daune severe dacă nu-l răpunea Ghudab cu bombarda. Bine țintit, soldat!

Spunând asta, a indicat către unul din vânătorii din spatele meu, cel din stânga, iar acesta a înclinat din cap în direcția mea. Nu îi vedeam fața, cum nici el nu o vedea pe a mea, ascunsă de casca de protecție și de vizor, dar am detectat o urmă de piele măslinie în zona gâtului, care m-a făcut să mă gândesc la origini jhaineze. În ciuda probabilei obârșii, m-am simțit dator să înclin la rândul meu. Mi-am dat seama instantaneu că rasele soliene nu mai au însemnătate în Olomang, cum nici clasele sociale.

Nu am apucat să văd dragonul cum se izbește de pământ, pentru că noi înșine ne apropiam cu repeziciune de sol, așa că îmi venea să strig cât mă țineau plămânii, convins că o să ne prăbușim și noi în lipsa elicei, poate chiar înaintea uriașei reptile. Dar brusc, lumina directă a zilei a dispărut, înlocuită de refracții prin sticlă verzuie și limpede. Pătrunsesem în subteran și zburam într-un tunel cu secțiunea aproape circulară, sculptat până la netezime prin acțiune termică în sticlă draconiană. Fără îndoială fusese nevoie de o îndemânare excepțională în pilotarea aeroplanului pentru a nimeri intrarea în tunel, cu atât mai mult în lipsa tracțiunii, întrucât eu însumi nici măcar nu văzusem orificiul pe fața deșertului.

Tunelul se lărgea constant în timp ce înaintam și lumina scădea subtil, până la un moment dat când sub noi s-a ivit un lac subpământean de proporții colosale. Acolo se retrăseseră apele din Olomang, mi-am zis, oprite din a se afunda mai adânc în sol de către un strat impermeabil de sticlă. Apa era transparentă și imaculată, preluând culoarea verzuie a recipientului, iar în străfundurile ei se vedeau umbrele unor ființe necunoscute, înotând cu lentoare în uitarea abisurilor străvezii.

Dincolo de lac, sticla era înlocuită de rocă și tot acolo se aflau porți masive de oțel cenușiu înalt-aliat încastrate în peretele cavernei, suficient de largi cât să permită mai multor aeroplane să treacă prin deschiderea lor. După construcția lor ca de titan, plină de țevărie alambicată destinată unui eventual sistem de răcire cu apă, păreau proiectate pentru a face față până și dragonilor și focului lor sălbatic, în cazul unui atac. Acum erau deschise, așteptându-ne. Într-o străfulgerare, le-am trecut pragul și apoi le-am văzut cu se pun în mișcare în urma noastră, antrenate să se închidă printr-un sistem ingenios de cabluri metalice și scripeți. Bănuiam că și în pereții de stâncă se afla o altă rețea de conducte și canale, pentru a răci mediul în caz de atac. De acolo înainte, tunelul era placat cu oțel nituit și luminat de torțe solemne dispuse la intervale egale astfel încât să marcheze calea, până la un punct în care oțelului îi lua locul roca densă, de temelie, a străfundurilor deșertului.

După încă o poartă, de data aceasta de granit refractar neplacat, tunelul se lărgea din nou, brusc. Am pătruns într-o cavernă uriașă, luminată de rânduri lungi formate din ce păreau a fi cilindri de cristal limpede, umpluți cu gaze excitate în mod electric. Instalațiile respective emanau o lumină rece și albăstruie, care nu pătrundea foarte bine întunericul preponderent și părea mai mult o intrusă într-un asemenea mediu. Totuși, radianța sterilă mi-a înlesnit să observ că podeaua era nivelată la orizontală și purta însemne albe care să faciliteze aterizarea, încadrate de acei cilindri luminoși. Încă o dată, maestrul a acționat frâna aerodinamică și de data asta nu a mai retras-o. Aeroplanul pierdea altitudine la viteză constantă, până la îndulcirea pantei de zbor foarte aproape de sol. A mai filat câțiva metri până la contactul cu pista, ca apoi să ruleze pe trenul de aterizare până la încetarea oricărei mișcări.

Parcă ne aflam pe o alee funerară în străfundurile platoului Olomang, străjuită de acei cilindri-călăuză care reprezentau singurele lumini în întunecime absolută. Era liniște perfectă, așa că am tresărit când am văzut figuri întunecate pășind dintre cilindri luminescenți, din genune, fără niciun sunet.

Mulți aveau îmbrăcămintea asemenea vânătorilor de dragoni din aeroplan. Din ce îmi puteam da seama prin întunecime, purtau combinezoane de piele de diferite culori, probabil de dragon sau altă reptilă inferioară, cizme înalte, până aproape de genunchi, și căști de protecție și măști care să le acopere fețele. Alții aveau un fel de robe cenușii, zdrențăroase, având funcții care probabil nu implicau ieșirea din complexul subteran. Dintre cei echipați pentru exterior, s-au adunat vreo zece în jurul mașinăriei zburătoare, începând să o împingă în afara pistei, în bezna mai largă a subteranului. I-am văzut pe maestru și pe cei doi artileriști co-pasageri cum își desfăceau chingile și am făcut și eu la fel, imitându-le mișcările cu stângăcie. Până la urmă m-am eliberat de ele și am văzut că, între timp, cărăușii ne-au dus într-un hangar săpat în peretele îndepărtat al cavernei, printre multe altele, fiecare găzduind câte un aeroplan. Multe erau identice cu cel în care venisem, dar altele erau mai mari și mai bine echipate, probabil fiind folosite pentru asalt direct asupra dragonilor. Curios lucru, pe cele mai mari și fortificate dintre ele, nu am văzut niciun bloc motor convențional, cu elice. În orice caz, treptat, mă obișnuiam cu întunericul și vedeam că nu era chiar absolut. Existau roci fosforescente încrustate în pereții cavernei, care emanau o lumină efemeră, dar suficientă pentru a permite o vizibilitate minimă. Stalagmite, stalactite, coloane și tot felul de structuri dolomitice deveneau vizibile în semi-obscuritate, sugerând o lume subpământeană vastă. Cumva, era plăcută acea lumină – nu știu de ce, dar îmi oferea confort, după razele nestrămutate ale lui Hessayon biciuindu-mă în deșert.

Stăteam lângă poarta hangarului săpat în stâncă și auzeam discuții în contradictoriu purtate între cei ce păreau a fi inginerii, în legătură cu motivul care ar fi putut pricinui cedarea elicei noastre în zbor. Vorbeau de lemnul pe care îl folosiseră, de penajul de bufniță care aparent îi asigura silențiozitatea, de micro-fisuri, de derivate parțiale și deformări plastice și supra-sarcini și alte lucruri care îmi sunau cunoscute și mă umpleau de un sentiment de familiaritate.

— Yalosraph Mandripari! a exclamat maestrul Bacileos, deturnându-mi atenția de la discuția inginerilor. Bun venit în tărâmul dragonilor!

— Bun venit! strigară ceilalți vânători, stârnind ecouri în toată caverna.

Apoi savantul a scos un râset caracteristic, pe care îl recunoșteam prea bine din laborator; ceilalți l-au urmat, umplând caverna de rumoare. Înțelegeam subînțelesul acelor râsete nebunești – nimeni nu era, de fapt, bine-venit în Olomang, cel puțin atâta timp cât era viu…

— Cum se poate să fii în viață, maestre? Și cu atât mai mult, aici, în Olomang? l-am întrebat pe bătrânul savant după ce au încetat ecourile. Doar, mă aflu aici sub acuzația că ți-am adus moartea!

Același râset, dar din fericire de această dată nu a mai fost urmat de mulțime. Prin lumina fosforescentă, i-am văzut silueta apropiindu-se de mine. Mi-a pus o mână pe umăr, în semn de consolare.

— Hai, doar nu te-am îndemnat chiar eu să faci experimentul? Să zicem că am umblat puțin la concentrațiile reactanților cât nu ai fost atent… Crezi că n-am știut ce va urma? a zis maestrul, stârnindu-mi ciuda.

Îl priveam indignat, încercând să afișez o expresie care intenționam să ceară explicații în locul meu. Expresia maestrului s-a schimbat și ea, zâmbetul pierindu-i de pe chip.

— Urmează-mă, Yalosraph… a zis Bacileos pe un ton care confirma efectul minei mele.

L-am urmat. Ne-am depărtat de mica mulțime adunată lângă aeroplanul defectat și am pornit prin caverna cea mare, mergând paralel cu peretele în care erau săpate diversele hangare, apoi coborând un rând de trepte, luminate sporadic de analoage mai mici ale cilindrilor electrici din cavernă.

Așa cum făcea când se gândea profund asupra unui subiect, maestrul a început să-și mângâie barba, care își schimba culoarea de la alb la cenușiu pe măsură ce parcurgeam alternanța de întuneric și lumină albăstruie a coridorului.

— Vezi tu, Yalosraph… Mi-ar fi plăcut să existe o altă cale, crede-mă… Știu că am fost nedrept cu tine și asta m-a îndurerat, dar am fost nevoit să-mi înscenez propria moarte și odată cu asta, să aranjez ca tu să fi judecat pentru ea. Îmi pare rău că nu ți-am putut spune de la bun început planul meu, dar erau și sunt, în continuare, interese mult prea mari în joc. Operațiunea pe care o desfășurăm aici este secretă, pentru că ceea ce sperăm să facem este destinat puținor oameni, din păcate… Și trebuia să te aduc aici cu mine, în Olomang, într-un mod care să nu stârnească suspiciuni.

Nu-mi venea să cred ce aud. Înalt-savantul își înscenase propria moarte și mă făcuse pe mine responsabil? În ce nebunie mă implicase, fără ca eu să știu? Nici nu bănuisem această latură a maestrului meu; dar era el, Înalt-savantul Bacileos, nu exista niciun dubiu. Până și acea lipsă de grabă – amânarea voită a subiectului-cheie – care pe mine mă făcea să fierb, o recunoșteam ca fiindu-i proprie. Ce secrete îmi ascunsese superiorul meu în tot acest timp cât îi fusesem ucenic? Între timp, ajunsesem pe un coridor cu secțiunea trapezoidală, care înainta pe o distanță nedefinită sub pământ. Prezența cilindrilor luminoși era în continuare neîntreruptă.

– Motivul pentru care ne aflăm în acest pustiu groaznic de la capătul lumii, atât eu, cât și tu, cât și toate celelalte suflete curajoase și minți sclipitoare ce ne înconjoară și care vor mai veni în săptămânile ce urmează, continuă bătrânul savant înaintând pe culoar, este de natură să răstoarne lumea așa cum o știm.

— Despre ce vorbești, maestre? l-am întrebat, profund mirat de ceea ce tocmai spusese.

Savantul a oftat și fața îi purta o expresie de tristețe adâncă. Ochii îi sclipeau cu reflexii albastre rătăcite.

— De sute de cicluri, poate chiar mii, căpeteniile vânătorilor din Olomang au încercat să îi găsească pe stăpânii dragonilor, pe Ssnasn și pe concubina lui, Yauess.

— Stai puțin, maestre Bacileos! Dar acestea nu sunt decât legende, nu există stăpâni ai dragonilor. Sunt doar niște animale, bestii fără rațiune, lipsite de complexități cum ar fi o ierarhie socială!!

— Asta am crezut și eu până să primesc scrisoarea ferecată, purtând pecetea lui Adamaos Vhoum din Gremoria, fostul cap al vânătorilor. Ssnasn a murit de bătrânețe iar Yauess, muribundă, s-ar retras în ghețurile boreale de dincolo de Olomang, semn că momentul profetic este aproape.

Deja nu mai înduram. Oricât de greu îmi era să port aceste gânduri, eram sigur că maestrul meu, deși nu fusese omorât de explozie, fusese în mod clar afectat psihic. În timp ce încercam să-mi formulez cât mai diplomatic următoare replică, eu și maestrul ne-am oprit în capătul tunelului, înaintea unei porți triple și masive, din același oțel înalt-aliat pe care îl remarcasem dincolo de lacul subteran. Maestrul Bacileos a continuat:

— Adamaos a fost cel mai mare vânător de dragoni al tuturor timpurilor, după cum prea bine știi. Dar ceea ce nu ai de unde să știi este că s-a dus personal să o caute pe Yauess în ghețurile nordului, pentru nimic mai puțin decât a o răpune – o confirmare a statutului său de cap al vânătorilor și un gest menit să ateste o dată și pentru totdeauna supremația noastră cu greu dobândită asupra neamului dragonilor. Starea în care a găsit-o pe bătrâna Yauess, însă, i-a înduioșat inima și i-a oprit lancea de oțel-diamant lui Adamaos Vhoum, suficient cât să audă pentru prima dată după nenumărați eoni glasul dragonilor, și cât să primească aceste taine negre…

— Maestre, cu tot respectul, suntem oameni de știință! am răbufnit, fără să mă mai controlez. Ce profeție?! Ce pot însemna aceste legende primitive pentru noi? Profeții au fost scrise nenumărate în antichitățile soliene, și chiar și înaintea lor, dar s-a adeverit vreuna?! A însemnat vreodată oricare dintre ele mai mult decât superstiție și fantezie din lipsă de știință certă, verificabilă?

Bătrânul savant a înclinat capul și și-a ridicat sprânceana stângă, privindu-mă pe sub ea într-un mod care mă făcuse adesea să fierb în anii de studenție.

— Îți înțeleg scepticismul, tinere Yalosraph, pentru că ți l-ai împroprietărit odată cu studiile tale, a zis maestrul Bacileos zâmbind, sprijinindu-se de una din porțile uriașe în fața cărora ne oprisem. Ceea ce este un lucru bun, fără îndoială. Scepticismul este una dintre uneltele unui savant pentru aflarea adevărului. Astfel, voi apela la rațiunea ta pentru a te convinge de veridicitatea a ceea ce voi afirma în continuare.

Bătrânul savant a ridicat privirea, parcă în căutarea unui cer, poate a unui soare, ascuns de rocă și de deșertul de deasupra ei. A grăit:

— Cât de bătrână este Solis, Yalosraph? Ce vârstă are lumea noastră?

O întrebare care suna ruptă din vreun tratat de filozofie, lipsită de un răspuns care să poată fi testat prin metodele empirice proprii științei adevărate. Dincolo de o anumită vechime, rocile nu își mai relevă trecutul, astfel devenit de necunoscut, cel puțin prin tehnicile actuale.

— Milioane de cicluri? Miliarde? a răspuns tot el.

— Nu știu, maestre… Nimeni nu știe cu certitudine, încă nu putem sonda trecutul atât de adânc…

— În rândul miliardelor, te asigur, a zis solemn maestrul. Solis are o vârstă pe care niciun locuitor al ei nu o poate cuprinde cu mintea, în afară de dragoni. Chiar dacă ar fi ca această vârstă să poată fi cunoscută în cifre exacte, așa cum ai prefera tu. Și zic în afară de dragoni pentru că ei sunt singurii care au trăit în toate acele miliarde de cicluri, iar unii dintre ei sunt suficient de bătrâni pentru a-și aminti vremurile când Hessayon era tânăr și strălucea în alb orbitor, și era mai mic pe cer, mai concentrat, mai stăvilit. Yalosraph… și ochii maestrului priveau din nou în gol. Hessayon e bătrân, Solis e bătrână, dragonii sunt și ei bătrâni… Pe când noi, solienii, suntem un neam tânăr, care, prin comparație, nu ne-am născut decât astăzi, nici măcar ieri, în lunga istorie a acestei planetei. Și cu toate astea, părem sortiți să pierim mâine…

Nici nu puteam bănui încotro se îndrepta maestrul meu cu aceste informații. De aceea, ce mi-a spus în continuare mi-a schimbat pe veci convingerile:

— Yalosraph, Hessayon este pe moarte… Și odată cu el, noi, cu toții. Acesta este adevărul. Și aceasta este profeția – când Hessayon va împânzi cerul și va străluci în sânge, iar dragonii nu se vor mai fi împerecheat de o mie de cicluri, să știm că sfârșitul acestei lumi este aproape, și a tuturor celorlalte din jurul lui Hessayon…

Bătrânul a tras a aer în piept, apoi a continuat:

— În erele recente ale lui Solis, soarele nostru a crescut și s-a însângerat. Iar dragonii s-au împuținat, în mod deosebit din cauza vânătorii noastre. Poate că ar fi neștiințific să considerăm că există o legătură directă între dragoni și Hessayon, dar, în orice caz, starea muribundă a astrului este incontestabilă, iar confirmarea acestui fapt de către Yauess, care a trăit suficient cât să cunoască asemenea lucruri, nu vine decât să întărească observațiile directe făcute de astronomii noștri în urmarea unei asemenea mărturii.

Cum era posibil? Pe când eram încă în Phosphus la studii, auzisem anumite discuții printre discipolii astronomiei din Universitate, șoptite cu o îngrijorare pe care nu o înțelegeam sau pur și simplu o ignoram. Cum că fiecare stea este, la rândul ei, un soare pentru lumi peste lumi nebănuite, la fel cum Hessayon nu reprezintă decât o simplă scânteie din brațele Mamei, un punct de lumină roșie pe cerurile străine ale altor lumi neînchipuite, ascunse în vid. Și că într-o zi, asemenea multor altora, va muri și el, astrul nostru dătător de viață. Existau legende încă de pe vremea vechiului imperiu despre stele care încetau în explozii colosale, umplând cerul nopții de lumină care dăinuia cicluri întregi, până să mocnească și să se stingă în genunile spațiului. Fuseseră considerate semne de bun augur în antichitățile soliene, și strâns legate de dragoni, ca mai toate fenomenele inexplicabile în acele timpuri, fie că erau benefice sau malefice. Dar știința prezentă este mai puțin naivă, deși, poate nu cu mult… În istoria cunoscută, fuseseră consemnate mai multe astfel de evenimente siderale în cataloagele de astronomie ale Universității, dar nimeni nu își închipuia că aceeași soartă s-ar putea abate asupra noastră, asupra soarelui nostru iubit, și atât de repede. Ce ar fi de făcut într-o asemenea situație? Când o întreagă civilizație este amenințată de fenomene asupra cărora toată știința ei, în grabă acumulată, nu-i poate oferi niciun control? Și ce bun măcar să știe?

— Suntem pierduți, maestre, am zis. Am fost orbi în fața unui asemenea pericol.

Cred că aceste cuvinte mi-au fost grăite în lipsa propriei voințe, mai mult ca un ecou fizic al disonanței cognitive ce îmi cuprinsese mintea în urma lucrurilor pe care le aflasem, decât ca pe o articulare conștientă. În timp ce creierul meu trecea printr-o întreagă procesiune de gânduri și emoții, maestrul bătea un ritm cadențat cu vârful cizmei în măreața ușă metalică de dinaintea noastră, a cărui desfășurare a durat mai mult de doar câteva clipe.

La început poarta se urni doar puțin, dar apoi mecanismul care o antrena s-a pus în mișcare și culoarul pe care ne aflam a început să freamăte cu ecourile și clinchetele angrenajelor de roți zimțate care lucrau nevăzute. Când poarta s-a deschis complet, intensitatea luminii care s-a revărsat de dincolo de ea m-a orbit.

Am început să percep vag spațiul imens care se căscase înaintea noastră. Dincolo de poarta deschisă dintre cele trei se întrezărea o sală de proporții greu de estimat, probabil de dimensiunile celei în care se găseau hangarele aeroplanelor, dacă nu chiar mai mare. Numai că nu înțelegeam foarte bine ceea ce se afla în mijlocul acelei caverne, răsărind de dedesubt și înălțându-se mult deasupra – o continuitate de luciu alb-argintiu, întreruptă doar de discuri ordonate de o altă sclipire cristalină, mai apropiată sticlei sau cuarțului limpede. Pășind în urma Înalt-savantului, am văzut că podeaua sălii era la un nivel mult inferior celui la care ne aflam, iar noi ne găseam pe un fel de balcon ce proemina din corpul mai mare al unei schele de oțel, construită în fațada peretelui de stâncă aproape de tavan.

— Acesta este motivul pentru care te-am adus aici, Yalosraph, și, implicit, pentru care a trebuit să îți produc atâta necaz, a zis deodată maestrul. Ai fost ales dintre mulți, fii mândru! Și fii puternic, așa cum ai fost până acum!

Mâna îi indica structura argintie, care, am observat, avea forma conică și ușor bombată a unui obuz de bombardă, doar că de dimensiuni comparabile cu cele ale unui turn mijlociu din Phosphus. Aliajul din care era compusă structura îmi depășea cunoștințele de metalurgie. Era înconjurată de o schelă asemănătoare cu cea pe care ne aflam, între cele două existând numeroase poduri și legături construite. Jos, sub noi, grupuri de oameni operau diferite aparaturi indiscernabile, pe când alții mergeau dintr-un loc în altul, cărând unelte sau conducând utilaje mecanice. Cel mai probabil printr-un instinct dobândit în studiul meu asupra științei și ingineriei, mi-am dat seama aproape imediat că aveam înaintea mea un soi de vas, de vehicul, dar mediul căruia îi era destinat nu-l puteam intui pe moment, poate din cauza uluirii care mă umplea.

— Fyuerena și-a găsit multe întrebuințări de care Universitatea nu a auzit, sau poate la care doar visează… a șoptit maestrul, parcă pentru sine, aplecându-se peste balustrada metalică a balconului către nava cosmică. Yalosraph! exclamă deodată. Trebuie să părăsim Solis! Trebuie să părăsim întregul sistem de lumi al lui Hessayon, mă tem… Pentru că în curând, steaua noastră va înceta în cea mai mare dintre explozii, iar nicăieri în apropierea ei nu va putea neamul lui Solis să mai fie în siguranță, sau să își găsească un cămin.

— Unde să mergem, maestre? Unde?! l-am întrebat, cu lacrimi curgându-mi șuvoaie pe obraji, cuprins de toate emoțiile de care este capabil creierul uman.

— În stele, Yalosraph. Dar nu cu asta, și arătă înspre naveta argintie în formă de obuz. Asta doar ne va purta până la orașul cosmic ce ne va fi casă temporară, care deja se află în eter, înconjurând Solis la un interval de aproximativ o oră. Suntem ultimii care vor pleca, Yalosraph. Ultimii cetățeni ai Uxantiei – nava-oraș care ne va purta între sidere. Iar focul sălbatic ne va fi călăuză. Și mijloc de propulsie.

***

„Generația celor puțini care au părăsit Solis nu a apucat să vadă moartea stelei lor. Cu toții au murit la bordul navei-oraș Uxantia mai înainte ca Hessayon măcar să se reducă la punctiformul unei stele întrezărite prin hublouri. Imperatorul Hașepsto al XXIII-lea a avut trei fii în Uxantia, care s-au succedat unul pe celălalt la conducere, și tot nu au văzut moartea siderală promisă. Au început să dispere în abisul interstelar, convinși că sunt victimele unei monstruoase greșeli comise împotriva lor mai înainte ca ei măcar să se fi născut. Au murit cu această disperare, dar au avut la rândul lor fii în neantul dintre stele, care până la urmă au zărit lumina albă și tăcută umplând deodată cerul cosmic în urma navei – singurul semn că tot ceea ce însemnase vreodată lumea lui Solis se sfârșise. Și au jelit. Și-au jelit frații rămași și urmă, lăsați în milostivă ignoranță în legătură cu inevitabilitatea morții. Și au jelit o lume pe care nu au cunoscut-o niciodată, o lume a oceanelor, a deșerturilor și pădurilor roșii și violete, a munților negri și a câmpiilor fertile sub un cer de sidef și un soare stacojiu, uriaș. O lume a dragonilor, pe care oamenii lui Solis o vor cinsti până în zilele când vor ființa cel mai mare imperiu stelar din brațele Mamei, și dincolo de ele, când tot cosmosul navigabil se va supune semnului ochiului roșu al lui Hessayon.”

cronica Înalt-Savantei Szippazzi Mandripari, descendenta directă a Înalt-Savantului Yalosraph Mandripari al primei generații


 © 2017 Mihai Alexandru Dincă

premieră online (povestirea nu a mai apărut în format electronic)

pe hârtie o puteți citi în antologia „Povestiri cu dragoni” (ed. Michael Haulică) (aici)

ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com

copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii


Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Mihai Alexandru Dincă este un scriitor bucureștean născut în 1992, fost student la Facultatea de Inginerie Aerospațială în cadrul Politehnicii, după un an de Conservator și obținerea licenței în inginerie audio la institutul SAE. Mai este și chitarist, compozitor și textier în trupa de blackened prog/djent Apa Sîmbetii,  pasionat, printre altele, de muzică extremă și de tot ce ține de știință, inginerie și spațiul cosmic. Când nu compune muzică alambicată sau privește cu jind prin telescop, scrie SF-uri, influențele principale fiindu-i romanele lui Arthur C. Clarke și poveștile lui H.P Lovecraft.

Este membru fondator al grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului SF&F organizat de Revista de povestiri în 2014. A debutat cu povestirea Viziuni ale Paleocosmosului în revista Nautilus, nr. 81 (octombrie 2014), publicând apoi proză scurtă online și în revistele Gazeta SF, Ficțiuni.ro și Argos Magazine, dar și pe hârtie, în revista Galileo, antologia Argos Doi, antologia Eroi fără voie și în revista Știință&Tehnică nr. 51 (noiembrie 2015).

În septembrie 2016 a fost distins cu premiul S&T pentru debut, pentru nuvela intitulată Oroarea din Oort, iar noiembrie 2016 a marcat dublul debut în volum propriu, cu lansări la două edituri diferite, în cadrul târgului de carte Gaudeamus. 


Rubrica Lit+ este un proiect de promovare a prozei SF&F românești,

derulat în parteneriat cu editura PALADIN,

ale cărei cărți SF le găsiți aici, fantasy aici, iar pagina de FB aici.

%d blogeri au apreciat: