În această tragică, dar sensibilă povestire fantastică și cu tușe horror, descoperim treptat, alături de Virgil și tatăl său, nu doar cât de greu se trăiește în mahalalele discriminate din Alabama, ci și explicația pentru aparentul blestem care bântuie o familie de culoare și îi chinuie sau răpește toți băieții și bărbații. Ori, altfel spus, care e prețul îngrozitor al eliberării din sclavie – și câte generații îl vor plăti…
De unde să încep?
Cu văru-meu care se albise tot, atârnat de picioare în ușa străbunicii?
Sau chiar cu străbunica de o sută doi ani, cu părul ei alb și uscat ridicat din creștet precum o flacără sucită, în timp ce mergea de colo-colo pe holurile casei ei străvechi, cu gândul la nepotul prea alb la față, atârnat de glezne în ușa ei?
Despre ea nu-mi amintesc mare lucru, doar foșnetul papucilor pe culoar. Cam tot ce știu am aflat de la tata: adică poveștile cu fantome pe care ea le-a moștenit de la părinții sclavi, cele pe care le spunea nepoților de-i ținea treji toată noaptea, spre disperarea bunică-mii. Ea i-a zis nepotului prea-blond și prea-cu-ochi-albaștri să nu se țină după femei albe, că altfel sfârșește piciorl’nte – adică, pe limba sclavilor, cu picioarele înainte. Și chiar așa s-a și întâmplat.
Fiindcă nu a reușit să lase-n pace fetele albe. Nici pe cele negre, de fapt, și d-aia îl ura toată lumea. Dacă era așa înnebunit de păsărică, păi chiar că merita să atârne cu capu-n jos.
Pe bunica în schimb încă o mai văd, fix atât de bătrână pe cât mi-o amintesc, deși știu că pe atunci nu era chiar așa de-n vârstă, adică atunci când s-a întors acasă și l-a găsit pe nepotul ei preferat. Preferat probabil fiindcă semăna așa tare cu irlandezul blond cu ochi albaștri cu care nu i s-a dat voie să se mărite, sau poate pentru că nu a reușit să treacă peste slăbiciunea față de el deși era un idiot care nu se putea opri din tâmpenii.
Încă o văd cum a încremenit acolo, cu părul alb sculat în creștet, și a țipat atât de tare c-a auzit-o tot cartierul. Nu avea nimeni nevoie să scoată capul pe ușă ca să știe că s-a produs inevitabilul. Băiatu’cela își găsise în sfârșit nașul.
Dar nu pot să încep cu asta.
***
Am o gaură-n mine, pe undeva prin dreptul pieptului. Prima oară am descoperit-o la unșpe ani. Nu e genul de gaură evidentă, prin care să se uite oameni și să vadă pe cealaltă parte. Gaura aia mă trage înapoi. Câteodată mă smucește când stau pe loc. În ultima vreme s-a mărit și pierd tot mai mult din ființa mea. Bucățele de eu, mai mici decât acarienii de praf, sunt trase prin spatele meu și își iau zborul, topindu-se undeva-n aer. Nu, nu piele sau os. Eul meu, cel adevărat, este cel care se topește.
— Auzi, tata, tu ai simțit vreodată că pe la spate ceva te roade și apoi scuipă părți din tine? l-am întrebat prima oară când am observat.
Pe mami nu am întrebat-o niciodată. Mi-am dat seama că ea nu ar înțelege. Mă rog, nu-i chiar așa. De fapt mă temeam că va ști exact despre ce e vorba și mi-ar explica prea simplu.
Dar îl știu și pe tata.
— Virgil, termină cu prostiile. Zici că ești unchiu-tău.
Gaura chiar mă deranja, dar m-am învățat cu ea. Când simt că pierd pe la spate fărâmițe din mine, mi-e clar că încă mai sunt pe aici. Nu m-am evaporat de tot, nu deocamdată.
Are și tata una. Atât de mică încă nu o văd decât dacă mă gândesc la ea. Nu-i mai mare decât o înțepătură de ac. Din când în când, văd o bobiță cafenie cum îi țâșnește din spinare.
Dar nici descoperirea găurilor nu reprezintă începutul.
***
Adevăratul început e fix genul de rahat de care ai prefera să nu fi aflat vreodată. O porcărie mai mare decât ce-a pățit tâmpitu’ de văr-tu sau o gaură-n mijlocul tău, prin care ți se scurge esența. Tu poate că ești un ignorant fiindcă nu știi, dar măcar așa trăiești în pace. Măcar nu te topești.
După ce-a căzut din tavan în cadă și al treilea pisoi, ne-am prins unde s-a dus mâța să fete: în podul despre care bunicii și tata nici nu aveau habar că există. Se mutaseră-n casa asta de vreo patruzeci de ani. Și străbunica trăia aici de șaptezeci de ani și tot nu știa de pod. Bunicii mei au crescut patru copii. Când am început și eu să trăiesc aici, dulapurile erau pline de jucării vechi, pantofi și cărți. Cu atâtea căcaturi de pus deoparte, ai fi zis că o să găsească podul ăla careva. Dar nu, nu până când au început să cadă pisici miorlăitoare prin tavanul băii, printre așchii și praf.
— Virgil, adu-l pe tac’tu și vezi să nu faci mizerie.
Bunica a tușit, cu plămânii roși de astmă. M-a chemat din ușa băii. Pisoii miorlăiau, acoperiți de mizerie și lemn putred. Bucăți de pod și tavan împrăștiate peste pardosea, de la chiuvetă până la toaletă. Nu puteam trece printre ele fără să-mi rup ciorapii.
Bunica mi-a făcut semn să plec și atunci am văzut-o pentru prima dată. În picioare, chiar în spatele meu. Nici nu a fost nevoie să mă întorc. Am văzut-o într-o viziune, însă doar fața. Viziuni mai avusesem, mai ales în biserica mamei. Cred că mi le dă Dumnezeu, ca să nu mă plictisesc. Dar ce vedeam de obicei în timpul slujbei care nu se mai termina erau spirite foindu-se în fundul sălii ori pe careva care urma să moară rătăcit. Lui tata nu i-am zis niciodată ce vedeam eu acolo. Nu credea-n așa ceva, cică Dumnezeu nu mai are profeți de genul ăsta în prezent.
Femeia din spatele meu era tânără, mai tânără ca mama, cu pomeți înalți și bărbie plată. Pielea-i părea cerată, ca o acadea ciocolatie care se topește.
S-a aplecat spre mine și s-a holbat. A încercat să se concentreze asupra mea. Ea a clipit, eu am căscat gura și fața aceea feminină care se topea s-a solidificat în trăsăturile unui băiat.
— Virgil…
— Da, mamaie.
Am făcut un pas înapoi, chiar unde ar fi trebuit să fie fața aceea, dar fata topită dispăruse.
Acum aștept să se întoarcă tata de la magazin și o văd la capătul canapelei. M-am gândit să mă întind aici pentru un pui de somn, ca să nu mă plictisesc. Și uite-o iar, într-o rochie albă de bumbac, dantelată la guler și mâneci. Pielea de pe obraji și frunte i s-a scufundat și-a crăpat, iar tinerețea i-a fugit. Când mă vede, își acoperă fața cu palmele și izbucnește-n lacrimi. Nu-mi vine să cred că ieri am fost atât de supărat pe ea.
Mă întreb dacă nu cumva a zăcut singură pe patul morții, vorbind cu viziunile ei, văzându-mă pe mine cum stau dincoace. Dacă l-a văzut e văru-meu fix înainte să fie spânzurat, sau pe tataie fără picioare. Tre’ c-a știu și ce-o să pățească tata și unchiu’. Tre’ c-a văzut.
***
Bărbații nu mor de moarte bună în familia asta.
Femeile da. Străbunica a trecut dincolo în somn, liniștită. Bunica a murit bolnavă, dar nu în dureri. Mătușile mele par sănătoase toate și nu au tragedii în trecut, care să le facă să privească mereu peste umăr.
Bărbații, însă?
Văru-meu cel tâmpit a sfârșit cu piciorl’nte. Eu și tata ne tot așteptăm să ne sune careva că a murit unchiu’ Walt. Unchiu’ Walt nu prea vine în vizită. Că după ce ajungi avocat în Chicago, nu prea mai pierzi vremea prin mahalaua din Nashville. Dar și-a plătit datoria într-o vară, între morțile bunicilor. A apărut din senin într-o dimineață. I-a dat lui taică-meu un cartuș de Benson&Hedges și mie, la șapte ani, un parfum dat dracului – un Drakkar Noir. Parfum.
Dup-aia nu i-a luat mult să se simtă ca acasă. Tataia trăgea un pui de somn. Unchiu’ Walt a pus la fiert ceva pe aragaz. M-am uitat în ibric și am văzut un lichid lăptos. Unchiu’ Walt s-a răstit la mine:
— Virgil, nu-ți băga nasul acolo!
Răsucea o pipă de sticlă între degetele de la mâna stângă. Au trecut opt ani de atunci și încă o mai face. Se descurcă să ia cazuri (credem noi), dar a și enervat o grămadă de lume. A mai auzit și tata una-alta, din gura lumii. Așa că așteptăm telefonul că l-au găsit pe Walter într-un tomberon de pe vreo alee mai retrasă, ori pe sub o mașină prin vreun garaj. Când sunt cu mama, uneori mi-e frică să răspund la telefon, fiindcă știu că trebuie să fie tata, cu vești proaste.
Când aveam eu opt ani, lui tataie i s-a umplut picioarele de răni. Pe stângul i l-au amputat, iar după puțin timp și pe dreptul. Tataia îl prindea pe tata de umeri. Coapse îndesate și un ciot de picior sub genunchi atârnau pe sub brațele lui tata când îl căra pe tataie. La început mi se părea că tata căra o juma de om. Punea jumatea aia de om în cadă și-l spăla. Îl posta-n fața televizorului, pe scaunul său mare din sufragerie, ca să-și poată citi ziarul dimineața cu ochelarii lui groși. După un timp, m-am învățat cu pansamentele și cioturile, iar jumatea de om a redevenit tataie.
Când a început să-l lase și restul corpului, tataia n-a mai coborât din pat. Îi plăcea să stea lângă locul unde obișnuia să doarmă mamaia, dar cu partea ei de pat făcută. Când m-am trezit într-o dimineață, nu l-am mai găsit cu ziarul în scaunul mare, ca să mă așez pe podea în fața lui și să-i ascult poveștile despre cum s-a antrenat în armată pe când aștepta să-l trimită în Europa.
În schimb, fiindcă tata era plecat să caute de lucru pe vreun șantier, am stat la capul patului lui tataie și i-am citit ziarul, deși el nu mă asculta. Nu și-a mai pus ochelarii, doar a zăcut pe spate cu ochii închiși și a mișcat din buze. Nu l-am întrebat ce încearcă să zică, fiindcă n-am vrut să aflu.
Așa că m-am dus în camera cealaltă și m-am jucat Super Mario Bros.
Imediat ce s-a întors tata, i-am și zis:
— Tataia se poartă ciudat.
L-am urmat în camera bunicului.
— Tată, ești bine?
Tataia și-a deschis ochii și s-a ridicat, doar cât să-l vadă pe tata.
— Crezi că avem fantome-n casa asta?
— Habar n-am, tataie. I-o casă destul de veche. Crezi că-s stafiile de care zicea mamaia?
Tataia a clipit și s-a lăsat înapoi pe spate.
— Hmm, a fost tot ce-a mai zis.
Tata n-a mai adus vorba despre asta toată seara. Ne-a pregătit cina și, după ce-am mâncat, ne-am uitat la Braves. El a fumat o țigară și-a băut o bere. Nu s-a uitat la mine nici măcar o singură dată. Doar s-a holbat la televizor.
A doua zi de dimineață m-am trezit fiindcă prăjea hot dogi cu cașcaval. M-am așezat la masa din bucătărie. Mi-a dat doi hot dogi și un croissant cu ciocolată prea fierbinte. Apoi s-a așezat și el. Nu a mâncat nimic.
— Virgil, știi că bunicul tău e pe moarte?
Da, știam. De ceva timp, dar nu înseamnă că-i era mai ușor lui tata să-mi zică. Am înțepat un hot dog cu furculița și mi l-am îndesat în gură.
— Lumea vede fantome d-alea fix înainte să moară.
Și-a aprins țigara.
— Îi văd pe cei dragi. Ceva de genul ăsta.
Probabil că pe tata chiar îl supăra ideea că tataia o vedea pe mamaia. Nu se împăcase cu moartea ei. A fost prima oară când l-am văzut plângând. Și ultima.
A trebuit să-l interneze pe tataie. După câteva luni, mintea bunicului s-a retras. Trupul i s-a smucit în pat. Șoldurile i s-au ridicat și aproape că a stat pe cioturile picioarelor. A format un C întors pe dos și a căzut înapoi pe saltea. Cică-i veneau mesaje amestecate din creier, așa ne-au zis. Tata m-a dus de vreo două ori să-l văd. Nu am reușit să trec pragul. Nu voiam să mă uit la gaura aia mare din pieptul său. De fiecare dată când îi sărea corpul în sus, țâșneau confeti din el, ca niște gâze minuscule, aurii și lucitoare.
Aș fi vrut să-l întreb pe tataia dacă le simte. Eu speram că nu le mai simțea de mult.
Telefonul a sunat când eram cu mami. Nu despre unchiu’ Walt, ci despre tataia.
Pentru unchiu’ Walt încă-l aștept. Încă aștept și pentru tata. Încă aștept și pentru mine.
***
Aproape mă bucur că tataia a murit înainte să urce tata în pod. Dar o parte din mine și-ar fi dorit ca tataia să afle ce-am găsit acolo.
Să descoperim intrarea nu a fost vreo prioritate câtă vreme au fost bolnavi ambii bunici. La un an după moartea bunicului – în mijloc de vară – taică-meu s-a prins că ferestruica din fronton nu era pur decorativă.
— Păi, hai să vedem ce-i acolo, mi-a zis.
— Hai.
— Vino și tu, Virgil.
Nici vorbă. Niciodată nu mi-a plăcut mie căldura. Nici mizeria și noroiul și mă doare undeva dacă din cauza asta o să credeți că nu-s destul de bărbat sau o să ziceți că-s vreun poponar. Apoi, tata cântărea mai mult decât cei patru pisoi care aterizaseră în cadă, dar nu i-am zis c-a luat-o razna.
Era destul de slab cât să se târască prin ferestruică și nu l-am mai văzut câteva ore. Când s-a întors, a adus cu el o cutie de tablă, plină cu praf auriu, o ramă mare de tablou, încrustată cu niște spirale precum scoicile, și o hârtie cafenie și rulată.
L-am urmat pe prispa din spate, unde a pus jos rama aurie și a sprijinit ruloul de hârtie de câteva dintre plantele uscate ale bunicii.
Hârtia s-a desfășurat, iar în capul paginii era desenată o diagramă. În partea de jos, pe mijloc, era schițată casa noastră. Deasupra erau înșirați, dintr-o parte în cealaltă a paginii, câțiva bărbați în haine de stil vechi. Un fel de panglică le trecea prin piept într-o parte și apoi se întorcea prin pântece. În afară de prima siluetă, restul aveau în dreptul umărului stâng câte trei sau patru puncte. La cel din față, punctele îi urmărea toată partea dreaptă. Bărbații erau numerați „Fig. 1”, „Fig.2” și tot așa.
— Toate astea erau acolo sus?
— Da, a zis tata și a surâs.
Nu prea mergea treaba în construcții, așa că avea nevoie de bani, adevăratul motiv pentru care bănuiam că urcase în pod până la urmă. Un automat îi dăduse o dată un bănuț cu un bizon șchiop. Credea că se pot scoate bani din cam orice era în stare să găsească.
— N-ar fi frumos ca înainte de mamaia să fi stat aici vreun aurar?
Mă cam depășea răspunsul la așa întrebare. Oamenilor ca noi nu prea li se întâmplă să găsească rahaturi scumpe prin crăpături, dar tata era un optimist.
***
— Tipul care a făcut rama aia? Tot el a construit și casa, mi-a zis pe când mâncam ouă bătute și cârnați la mic-dejun.
Nu am lăsat să se vadă cât de supărat eram pe el că urcase-n și-n dimineața aia acolo sus, fără mine. Ar fi putut să cadă de pe scara pe care nu o țineam eu. Ar fi putut să treacă prin tavan și să-și rupă gâtul în cadă.
— El a construit întreaga casă, a continuat. Are câteva jurnale, acolo sus. Era un sclav eliberat. Ia vino încoa.
Am ieșit pe prispa din spate. Și-a aprins o țigară.
Mai adusese câteva rame și niște poze cu negri. Fotografiile miroseau precum țărâna de la plantele moarte ale bunicii. Majoritatea păreau să fie cu familii. În cea mai artistică, o tânără stătea în spatele unui scaun, cu mâinile sprijinite de spătar. Avea fața foarte blândă, chiar și cu pomeții ei înalți și ascuțiți.
Singura poză încă în ramă părea o fotocopie proastă. Doi bărbați în sacouri negre și cămăși albe. Cel din dreapta era mai tânăr, probabil cam de vârsta lui tata. Avea o postură foarte țeapănă. Cel bătrân era aplecat în față și cu ochii bulbucați.
— Boșorogul ăla are o față ca de cal, nu ți se pare, tăticule?
— Ce să zic. Are ceva ciudat la față… cred că ăla mai tânăr e cel care a construit casa. Poate era pasionat de fotografii pentru că-i mergea bine cu ramele. În pod mai e o grămadă de praf auriu.
Pe mine imaginea unui sclav eliberat care ne-a construit casa și folosea aparate foto străvechi m-a impresionat mai tare decât tot aurul găsit de tata. Tot ce făceau oamenii din cartierul nostru era să moară, ca bunicii mei, sau să trăiască greu, ca vai de lume. Nu eram noi genul care să ne refacem viețile sau să construim case.
— Când mai urci în pod?
— Tu termină-ți mâncarea. Dup-aia poți să-mi ții scara.
I-a picat din țigară o bucată lungă de scrum. A lăsat chiștocul să cadă și l-a strivit sub talpă, apoi mi-a ținut ușa să intru.
Dar eu am încremenit. Tânărul din poza mare era fix în fața mea. În spatele meu, femeia blândă din fotografia artistică. Mi-a pus mâinile pe spate, chiar între coaste. El mi le-a pus pe piept, de parcă ar fi încercat să se prindă de mână, dar le stăteam eu în cale. Atingerea lor semăna cu cea a unor file de hârtie moale. Gaura din mine s-a întredeschis, dar nu mă durea. Aveau mâinile calde. A ieșit suficient material din mine cât să-i apese ei sânii, așa că și-a îndreptat umerii.
I-am zâmbit. Mi-a surâs și ea.
— Virgil, hai odată! mi-a zis tata.
Și-au dispărut.
Tata a coborât și mai multe catrafuse din pod. Vânătoarea de comori s-a încheiat, totuși, atunci când evaluatorul ne-a zis că nu era aur adevărat. Lucrurile cu adevărat importante? Tata le-a lăsat sus.
Îmi povestea de prin jurnalele citite, dar nu le-a adus niciodată jos.
— Femeia din poza cu scaunul? Ea e Domnu’ Față de Cal. Tipul care a construit casa a deghizat-o ca s-o ascundă. Era o fugară. A îmbrăcat-o în bărbat și le-a zis tuturor că era o rudă din Alabama. De fiecare dată când ieșeau din casă, așa o îmbrăca.
— Nu are cum să fie aceeași persoană, tata.
— Ba scrie-n jurnal. Pozele cu ea și cele cu amândoi sunt cam din același timp. Ciudat e, totuși, că de câte ori se referă la ea, scrie chestia asta:
Dincolo de sfârșit
Și de la capăt
Și iar dincolo de sfârșit,
mi-a mâzgălit tata.
— Da’ ce, tăticule, vrei să zici că aveau pe vremea aia machiaj ca la Hollywood? Că numai așa o femeie ar putea arăta ca un moș plin de riduri.
Dar, din moment ce nu-mi arăta și înscrisurile, nu aveam de ales decât să-l cred pe cuvânt.
***
Eu nu m-am prins atunci, la unșpe ani. Nici tata. Ar fi trebuit să ducă jurnalele și pozele la vreun muzeu sau ceva. Jurnalele unui sclav eliberat care se descurcase binișor pe cont propriu și-i păcălise pe toți ascunzându-și iubita ar fi fost un exponat mai bun decât cele cu robi fugari cântând Kumbaya prin păduri. Măcar ne-ar fi zis vreun istoric ce înseamnă „Dincolo de sfârșit și de la capăt și iar dincolo de sfârșit”, că noi clar nu eram în stare să ne prindem singuri.
În schimb, pozele și hârtiile au rămase pe prispă, printre gunoaie. După ce a plouat și a bătut vântul, diagrama s-a făcut terci. Când m-am întors de la mama, tata aruncase ramele și fotografiile. Nu le-am mai văzut niciodată. Din diagramă am mai găsit petece pe toată prispa, strivite sub ghetele lui tata.
Nu mă pot gândi prea mult la mizeria făcută de tata. Nu vreau să mă gândesc așa la tata.
Mi-aș fi dorit eu să se întâmple altfel, să ducă tata totul la careva cu cinci diplome și-un doctorat care să ne zică ce înseamnă poemul și de ce apărea de fiecare dată când venea vorba de femeie. Dar nu mai am nevoie de ajutorul nimănui. Că acum știu și singur.
Nu, ce văzuse tataie nu erau fantome. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, și-ar fi dat seama. Aseară m-au trezit, târziu în noapte. Camera mi s-a aurit – dar nu un auriu plăcut. O lumină orbitoare ca de aramă a unduit pe toți pereții. Am crezut că-i o viziune – genul pe care mai c-o poți atinge când ești pe jumătate adormit și pe nori se formează vreo figură.
Dar eram cât se poate de treaz când am văzut cum lumina începe să se zbată. Din spate au început să-mi iasă bobițele acelea minuscule. Pluteau, subțiri precum mătreața, înconjurate de lumina aurie. De fapt, tocmai ce ieșea din mine și umplea camera era în realitate lumina.
Unduiau prin aer două panglici. S-au îndreptat spre mine din două direcții diferite și s-au răsucit în bucle. Pe una, imagini mișcătoare, colorate, cu bărbatul și cu femeia pe care o ascundea, nedeghizată. Surâdea unul la altul și râdeau. Sau o lua de mână și dansau prin cameră.
Pe cealaltă, imaginile de-abia se mai focalizau. Prima era poza pe care o coborâse tata din pod. Ei doi, dar cu ea bărbat. Numai că nu arăta ca un bărbat. Purta haine de bărbat, dar nu le mai mergea șarada.
Ne-am alăturat și noi lor, într-un șir. Un tip de pe vremuri, pe care eu nu-l știam, apoi tataie, un băiat blond, tata, unchiu’ Walter, eu, iar după mine câteva umbre. Eram numerotați „Fig. 2”, ”Fig. 3” și tot așa de-a lungul liniei. Trecea prin noi o panglică și ne lega de bărbat și femeie. Am văzut-o pe femeie cum se transformă în bărbat. I s-a ridat fața, i s-au lățit umerii și a luat postura aceea deșelată.
Dar acum scrisul era întinat. Au erupt găuri în noi, până ne-am dezintegrat. Și s-a focalizat altă imagine. Un tânăr, cu capul în jos. Nu era color imaginea, dar se vedea că-i blond. Buclele i se dezlipiseră de frunte și se întindeau spre sol. Avea pleoapele întredeschise. Din gingii îi atârna un firicel de sânge, precum o sfoară. Pentru o clipă m-am temut că o s-o văd pe străbunica și o să-i aud țipetele. Dar era doar fața lui văru-meu. Prin gaura din piept se revărsau fărâme din el.
Dincolo de sfârșit
Și de la capăt
Și iar dincolo de sfârșit
Mi-am tras cuvertura peste cap, dar tot puteam să văd auriul acela prea strălucitor, chiar și prin țesătură. Mi-aș fi dorit să apară străbunica și părul ei alb ca o flacără și să ne reunească.
***
Mănânc gem de struguri și sendvișuri cu șuncă pe veranda din față, cu tata.
Aș vrea să știu dacă i-a văzut și unchiu’ Walter. Dar nu cred că-i o idee bună să întrebi un drogat ce-a văzut și ce nu.
Lui tata nu-i spun ce-am văzut, însă. Niciodată. Nici el nu cred că mi-ar zice.
— E ca simbolul infinitului, tata. Știi, un opt răsturnat?
— Hm?
— Poemul din jurnal.
— A, da, ăla. Am uitat de el.
— Poate reprezenta toate punctele prin timp și cum pot intra în contact. Simbolul infinitului.
— Îhâm, a zis tata. Da’ ce, aveau pe vremea aia simbolul infinitului? Și ce-ți veni să te gândești la el?
Am ridicat din umeri.
Că eu nu mai cred așa ceva: săr’cuții de sclavuți, ce mai roboteau ei pentru Domnu’ Bo’eru. Și când roboteau hăia la greu și biii-hi-hiine, și nu se smiorcăiau când îi mai lua la biciu’eală, își fășea Bo’eru poman’. Cu hăia bunii adicătălea, și le da liberare.
Le da pe dracu’.
Nu erau tâmpiți sau blegi și nici nu se codeau să facă ce era nevoie să facă. Sunt eu idiot că nu mi-am dat seama. Ei se descurcau cu ce aveau la îndemână. Tipul care a construit casa asta avea cerneală și hârtie, și ceva rădăcini din pădure, ori știința de a suge spiritul din bărbații din familia mea. Ar fi putut mai bine să o scoată de la cei din jurul lui, de pe atunci? Poate că-l păsa mai mult de ei. Aseară m-am cam supărat pe el, dar acum nu-l mai învinovățesc. Dacă iubita lui avea nevoie să pară un bărbat convingător, păi atunci avea să-i dea ce-i trebuia. Numai că s-a nimerit tata să strice totul, acum patru ani.
Păcat mare că nu a rezistat tavanul băii. Podul ar fi rămas ascuns și totul ar fi continuat ca până atunci. Panglica din diagramă nu s-ar fi rupt și doar câteva fărâme din noi, cele mai mici fărâme, s-ar fi scurs în trecut. Doar cele de care ar fi avut ea nevoie.
— Virgil, ce-i cu tine?
Am mușcat din șuncă.
— Arăți cam așa, a zis tata, și-a strâns umerii și s-a strâmbat.
— Mă gândeam… cu jurnalele ce-ai făcut?
— Nu-mi amintesc.
— Le-ai lăsat pe prispă?
— Virgil, chiar nu-mi amintesc. De ce?
— Ei, nu știu.
Nu mai conta. Era prea târziu.
Tata a plecat să ia lapte și țigări de la magazin și-un pachet de Hubba Bubba pentru mine. Așa că stau întins pe canapea și o văd cum plânge la celălalt capăt al divanului, cu fața ascunsă în palme de bătrână, o femeie liberă deja. Poate că încă o să mai fiu pe aici când s-o întoarce tata. Sau poate voi fi deja mort. Aș putea fugi. Unchiu’ Walter a plecat din casă, dar tot e futut, tot e însemnat cu ghicitoarea infinitului.
După ce tataie i-a văzut în cameră, el a mai dus-o șase luni. Poate că mai am și eu tot cam atât. Sau poate că nu.
Închid ochii. Prin pod tropăie o pisică. O mașină ia curba și coboară pe strada noastră. Poate că vin să ne jefuiască, să spargă ușa cu pistoalele și să mă găsească pe mine aici, neajutorat. Poate că va veni o furtună în care un fulger va trăsni un copac și aceasta o să mă strivească pe mine. Poate că…
O vreau pe străbunica. Vreau s-o aud șontâcăind pe hol spre mine, ca să mă liniștească. Mă simt aproape de vărul meu, acum când știu cum e să ai ochii arși cu aur, să aștepți momentul când vei fi înșfăcat și tras în neființă.
Dar lui tata nu o să-i spun niciodată ce mă așteaptă. Dacă e să mă găsească atârnând cu capul în jos și cu sângele scurgându-mi-se peste gingii – sau altfel – nu vreau să-și irosească fiecare clipă din viață gândindu-se cât de urât o să mor eu.
Că oricum o să descopere foarte curând.
© 2010 Toiya Kristen Finley
povestire publicată inițial în Fantasy Magazine (aici), tradusă și republicată cu permisiunea scrisă a autorului
traducere și adaptare de Miloș Dumbraci
ilustrația reprezentativă de Tithi Luadthong©123RF.com
copierea, publicarea sau distribuirea acestui text fără acordul autorului și al traducătorului reprezintă infracțiune și se pedepsește conform legii
Toiya Kristen Finley este o pseudo-academică și o tocilară, nu neapărat în această ordine. Timp de mulți ani a fost de profesie studentă absolventă, dar totul s-a terminat cu un doctorat în literatură și acum își petrece timpul în Nashville, Tennessee (SUA), orașul ei natal, ca scriitoare independentă, scenaristă pentru jocuri și editor. Lucrările ei au apărut în Nature, Fantasy Magazine, Electric Velocipede, Sybil’s Garage și The Year’s Best Science Fiction and Fantasy, ediția 2010, editată de Rich Horton. Este fondatoare și fost director/editor de ficțiune la Harpur Palate. Deține Schnoodle Media, LLC și o puteți găsi la toiyakfinley.com.
Blogul de SeFe 