Recenzii

Viața e ieftină pentru „Asasinul din umbră”, de Brent Weeks, dar nu și lipsită de sens

Viaţa e searbădă. Viaţa e lipsită de sens. Când luăm viaţa cuiva, nu luăm nimic de valoare.” aude ani de zile adolescentul Kyllar, personajul principal, în timp ce evoluează din paria orfan (și hoț mărunt la îndemâna oricărui golan în căutare de victime fără apărare) la nobil impostor și asasin profesionist, temut chiar și de cei mai îngrozitori capi mafioți.

Dar așa să fie oare? Chiar să nu existe nimic de valoare în lumea crudă și cinică din Cenaria, care insistă să-l atace constant și să-l rănească mereu, iar și iar, cu un sadism indiferent și parcă infinit? Întrebarea îl urmărește constant și pe el, și pe cititor, în această carte în esență despre lipsa controlului și despre ce suntem dispuși să facem pentru a-l obține sau păstra. Lipsa controlului în absolut tot, de la viața personală la evenimentele internaționale – pentru că învățăm alături de Azoth (devenit Kyllar prin lepădarea de propria viață și de cei dragi) și de toți ceilalți din roman, până la regi și împărați, că întotdeauna există factori pe care nu-i bănuim, dar care lucrează. De obicei cu gânduri rele.

Cu toate că Asasinul din umbră se citește mai mult ca un thriller cu mafioți decât un fantasy propriu-zis (și probabil ar fi lecturat cu plăcere de fanii lui Mario Puzo), el nu este o carte despre relativism moral. Dimpotrivă, este una în care fiecare personaj, chiar și cele negative, își caută cu disperare o busolă morală și o justificare a faptelor. Pentru unii, ea poate fi dragostea filială sau părintească, pentru alții iubirea unei femei (sau bărbat) de la distanță, pentru că e din altă clasă socială; pentru unii patria, clanul, dinastia sau „frăția” interlopă, pentru alții reperele străvechi ale unui conflict ascuns, dar în desfășurare. Nu unul între lumină și întuneric, așa cum pare la prima vedere, ci între bine și rău – din moment ce și lumina, și întunericul sunt împărțite pe toată scala, de ambele părți. Ce e binele și ce e răul… rămâne de văzut, fiindcă aparențele înșală.

Review: 'The Night Angel' Trilogy by Brent Weeks | The Nerd Daily
ediția Orbit (în engleză)

Poate un laitmotiv foarte potrivit pentru seria Îngerul Nopții: aparențele înșală. Încă din background, din moment ce se desfășoară pe fundalul unei ghem complex de intrigi renascentiste, care mi-a adus aminte foarte mult (inclusiv prin stilul de scriere) de seria The Dagger and the Coin de Daniel Abraham (prima carte, Calea dragonului, e publicată în română la Paladin, aici, iar o recenzie aveți aici). Așa că fanii de intrigi de curte și trădări prin pumnale-n coaste și otrăviri la banchete nu doar că le vor primi cu vârf și îndesat, dar vor fi și atrași într-un montagne-russe al simpatiilor față de o familie nobiliară sau alta. Oarecum similar cu R.R. Martin, deși Asasinul din umbră nu este totuși vreun ASOIAF, fiind scris dintr-o perspectivă foarte personală, nu la scală largă, și în cu totul alt subgen.

Apoi, pentru că eu l-aș caracteriza drept un fake grimdark sau un grimdark light. În aparență, lumea este foarte, foarte dură și personajele pățesc lucruri îngrozitoare, ca în orice grimdark respectabil – cât despre violență și sex (inclusiv violuri, pedofilie, torturi, ucideri de nevinovați și homosexualitate cu forța), e chiar cu vârf, probabil inferioară doar exceselor lui Scull (recenzie aici).

Dar, și aici eu am un mare „dar”, personajele pozitive ori își revin, ori mor eroic, cele negative își cam primesc pedeapsa mai devreme sau mai târziu, astrele se cam aliniază corect și nu am rămas cu mari dubii asupra victoriei Binelui asupra Răului. După, totuși, multe suferințe și ordalii. Deci nu este un grimdark veritabil, ci unul destinat cititorilor mai puțin puritani pe dark decât mine, care tolerează și hibridizarea subgenului cu YA. Pentru că da, Asasinul din umbră cert are și o doză bună de YA. Din fericire, toleranți sunteți foarte mulți, după cum s-a văzut la succesul, inclusiv în România, al seriei care mi se pare cea mai similară: Imperiul Fărâmițat de Mark Lawrence (în română la Nemira, aici).

Diferența principală este că aici personajul principal nu e vreun prinț moștenitor de tron, ci dimpotrivă, provine de pe treapta cea mai de jos a „aurolacilor” din cea mai săracă mahala. Deși, dacă mă gândesc puțin, devine prieten cu un personaj secundar major, care chiar este un potențial moștenitor de tron (motiv din care mai multe părți îi vor capul, începând cu regele actual, iar Kyllar le cam stă în cale). Oricum, având în vedere că avem parte de un personaj YA pe fundal grimdark, nu-i de mirare că Mark Lawrence i-a dat nota maximă pe Goodreads. Așa că cert cel mai recomandată este pentru fanii lui Lawrence (și, evident, pentru fanii jocurilor și romanelor Assassin’s Creed – cărțile la Paladin, aici). V-a plăcut Imperiul Fărâmițat? O să-l adorați și pe Brent Weeks, care de altfel scrie mult mai bine.

ediția spaniolă

O altă comparație evidentă: nu poți să nu-l pui pe Kyllar în oglindă cu Locke Lamorra: nu doar că ambele serii descriu ridicarea unui golănaș spre vârful unei lumi dominate de o mafie renascentistă (aici mai asemănătoare Triadelor asiatice, fiind mai degrabă o federație interlopă decât un monolit precum Cosa Nostra), dar și Furnicarul este în sine un oraș bolnav extrem de asemănător cu portul Camorr – și cu același amestec periculos între aristocrați foarte bogați și sărăntoci foarte disperați. Așa că și dacă v-au plăcut Minciunile lui Locke Lamorra de Scott Lynch (eu nu i-am făcut recenzie, dar o găsiți inclusă în topul 10 grimdark, aici), o să adorați și seria Îngerul Nopții. Care, ca și la Lawrence, e mai bună (decât seria cu Lamorra).

Și, dacă e să termin cu recomandările prin similitudine, faptul că romanul lui Weeks ia un copil de la câțiva ani și ni-l crește marțial (aici ca „ninja”) prin antrenament nemilos și extrem de dur ne duce cu gândul, evident, la Vaelin al Sorna (acolo călugăr-războinic, în fond tot după un model budist) din Cântecul Sângelui de Anthony Ryan (în română la ed. Trei, aici; îl regăsiți în topul 10 Războinici fantasy, aici). Totuși, de data aceasta comparația e clar în favoarea lui Ryan, așa că vă recomand să citiți întâi Asasinul și de abia ulterior Cântecul.

Asemănător cu primele 2 comparații (Lawrence și Lynch), aici avem aceleași două lumi (frământările necruțătoare din lumea interlopă și intrigile aristocrației, în fond la fel de ucigătoare), dar nu sunt privite de cineva cu un picior în fiecare, ci de un outsider. Azoth era un paria ca orfan și hoț, rămâne tot un paria și din calitatea sa de baron fals și asasin real. Are puternic efect în ambele categorii, dar NU este niciun moment parte a lor. Niciodată nu se poate integra și le vizitează doar ca impostor, ceea ce îi oferă (lui ca personaj și nouă ca cititori), o viziune mai obiectivă și mai cuprinzătoare. Cumva și mai neutră, ceea ce-i permite (și ne permite) mai multă rațiune în judecarea diverselor facțiuni și a efectelor implicării în sprijinul uneia sau alteia.

ediția franceză

Cu atât mai relevant cu cât în proza lui Brent Weeks nu există niciodată joc cu sumă nulă, ci întotdeauna… pe minus: ca să salvezi pe cineva, cert distrugi pe altcineva și câțiva pe deasupra; ca să faci un bine, comiți două rele, așa cum poate că și o faptă criminală poate că are efecte colaterale pozitive. În general, nu doar în privința lui Kyllar: deși se conturează și o partidă pur pozitivă în competiția dintre case nobiliare, aceasta e de fapt în afara jocului, care se duce între una negativă (cenariană) și una… și mai negativă (externă). În timp ce a treia, tot negativă (mafia mai exact), încearcă să oscileze între ele. Cu cine să ții între rău, rău și mai rău? O întrebare cu răspuns dificil și pentru cititor, și pentru personaje.

Și ce preț are implicarea? Asasinul este și o carte despre sacrificiu, de la ce sacrifică fiecare în viață pentru a evolua (social sau moral), până la sacrificiile supreme, prea des tocmai ale celor dragi. Tot astfel cum este foarte mult și o carte despre iubiri nereușite și tragice, de la cele blocate de interese dinastice (generații la rând) la cele blocate de profesie (de exemplu între un criminal și o prostituată) sau de vinovății. Reale ori doar percepute.

Pentru că, la fel ca și în realitate, la Weeks mult prea des percepțiile sunt greșite: oamenii nu sunt neapărat ce par (mai ales în mediul interlop) și faptele lor sunt interpretate greșit. Cu efecte de-a dreptul de tragedie shakespeariană, drama mereu în derulare între Kyllar și iubirea sa (simultan și victima sa) Păpușa amintindu-mi de-a dreptul de Romeo și Julieta.

Chiar și așa, treptat adevărul iese la iveală: pe noi, cititorii, Brent Weeks nu ne lasă în ceață ca pe personaje, ci, inclusiv prin câteva twisturi destul de șocante, ne dezvăluie pas cu pas o lume politică tot mai complexă, dar funcțională narativ (adică intrigile-s complicate, dar se influențează credibil între ele).

Durzo Blint și Kylar Stern, ilustrație din romanul grafic The Way of Shadows, preluată de pe brentweeks.com

Alături de personajul principal, dus în acest volum de la copilăria mică spre adolescență și până la pragul maturității, creștem în conflicte tot mai mari: de la cel pur personal, între el și nemesis-ul său (bully), la cel între bande interlope (unde micuții golănași cresc treptat și devin capi mafioți, fără să-și uite dușmăniile și prieteniile din copilărie); apoi la cel între facțiunile unui război civil deghizat, dar activ și sângeros în spatele zâmbetelor de complezență; apoi la război propriu-zis între state (mai bine zis o invazie fără speranță a unui regat mic și cam ticălos de un imperiu „otoman” mare și de-a dreptul malefic) – și se sugerează că și deasupra acestuia există un conflict epic și mai mare, universal. Păstrat… pentru cărțile următoare. Fiindcă maturizarea lui Azoth/Kyllar îl duce (și ne conduce) treptat și la descoperirea și înțelegerea altor informații și perspective asupra evenimentelor care i-au modelat viața, unele fiind extrem de diferite de ce păreau la prima vedere, altele rămânând de cercetat în continuare.

O maturizare care nu vine repede (e bine dozată de-a lungul întregii cărți) și nici de la sine, ci prin învățare cu mult efort și multe, multe eșecuri. Ca și cu dificultăți mari în descoperirea și controlul talentului magic – pentru că Azoth/Kyllar nu este doar un asasin plătit, cum pare pentru mafie, ci un „mătrășitor”. Adică un criminal bine antrenat în artele marțiale și ale deghizării (un fel de ninja, după cum spuneam și cum sugerează și coperta, de altfel), dar și cu potențialul de a folosi un Talent. Adică magie, mai pe înțelesul tuturor, doar că aceasta este nativă doar câtorva și deloc cert nici dacă va reuși s-o declanșeze, nici exact ce formă va lua (fiecare mag are alt Talent). Tribulații care mi-au amintit de Numele Vântului de Rothfuss prin efortul și suferința solicitate de învățarea magiei (o recenzie aici) – deși lumea de aici e mult, mult mai dură decât cea de acolo (și nici la Rothfuss nu era prea miloasă).

Până la urmă, despre aceasta este de fapt Asasinul Umbrei, dincolo de numeroase aventuri, scene de acțiune și drame de iubire și trădare: despre descoperire și mai ales auto-descoperire. Despre maturizare, despre sacrificiile necesare trecerii la alt stadiu și nu atât despre răspunsul la întrebarea dacă Viața are vreun sens?, cât despre calea spre acel răspuns și alegerile pe care le facem pe acea cale.


Cei slabi nu supravieţuiesc într-o lume a mizeriei, unde cruzimea şi nedreptatea fac legea. Teama e un sentiment pe care Azoth îl cunoaşte dintotdeauna. A venit vremea să-l uite. Trebuie să înveţe să ucidă, doar că asasinatul e o artă a cărei tehnică nu se deprinde fără un preţ uriaş.

Viaţa e searbădă. Viaţa e lipsită de sens. Când luăm viaţa cuiva, nu luăm nimic de valoare.

editura Paladin, 2017, hardcover, 592 pagini, traducere de Petru Iamandi

se poate cumpăra de aici

%d blogeri au apreciat: