Sefepedia

Scurt îndrumar de SF post-apocaliptic (p. I – prezentare)

Este clar că trecem printr-o „epocă de aur” a popularității subgenului post-apocaliptic (și nu e doar o senzație, statistica din graficul de mai jos o confirmă), așa că poate ne-ar prinde bine să descoperim împreună ce este SF-ul post-apocaliptic, ce tropi și caracteristici are, cam ce istorie a avut și ce cărți si filme îi sunt cele mai reprezentative. Firește, cantitatea de informație pentru atâtea detalii va fi mare, motiv din care am împărțit acest îndrumar în nu mai puțin de 3 părți: una principală (îndrumarul propriu-zis), una cu lista lungă de cărți (50 de romane) și alta cu lista de filme și seriale (25 de filme+10 seriale și tropii cinematografici).

Post-apocalyptic SF books
„pop score” /scorul popularității = nr. de recenzii x notele (adică gradul de popularitate al cărților din subgen – deci nu se indică numărul de apariții, ci când a fost mai agreat genul de public)

Se vede că statistic au existat trei grupe distincte de vârfuri ale „foamei” cititorilor pentru cărți post-apocaliptice (și nici măcar nu sunt incluse romanele cu zombie și cele YA):

  • anii 1950
  • în jurul anului 1980
  • 2004 – prezent (actuala epocă de aur)

În anii 1950, oamenii erau îngrijorați de comunism și de războiul nuclear, iar în jurul anului 1980 se speriaseră de criza carburanților (Mad Max time!). Mai recent, după 9.11 și toate crizele care au urmat, se pare că suntem îngrijorați… cam de tot. Războaie globale, virusuri, dezastre naturale și ecologice globale, oamenii modificați genetic sau mutanți, computere care „înnebunesc”… și destule altele (de exemplu explozia Lunii sau stingerea Soarelui)….

CE ESTE SF-UL POST-APOCALIPTIC?

Ficțiunea apocaliptică este un subgen al science-fiction-ului, care se referă la sfârșitul civilizației umane (vezi toate subgenurile SF aici). Această apocalipsă este de obicei cauzată de o catastrofă existențială, cum ar fi un război nuclear, o pandemie, un atac extraterestru, un eveniment de impact global, o revoltă cibernetică, o singularitate tehnologică, o disgenie, fenomene supranaturale, o judecată divină, o schimbare climatică galopantă, o epuizare a resurselor, un colaps ecologic sau alte dezastre generale.

Ficțiunea post-apocaliptică este plasată într-o lume sau civilizație după un astfel de dezastru. Cadrul temporal poate fi imediat după catastrofă, concentrându-se pe eforturile sau psihologia supraviețuitorilor, ori considerabil mai târziu, incluzând adesea tema că existența civilizației de dinaintea catastrofei a fost uitată (sau mitizată). Poveștile post-apocaliptice se desfășoară frecvent într-o lume non-tehnologică sau într-o lume în care au rămas doar elemente dispersate de tehnologie.

Dacă e să fac eu un rezumat deloc academic, aș zice că SF-ul post-ap ne prezintă aventurile unor supraviețuitori foarte rezilienți psihologic, în lumi extrem de pustii și periculoase, cu foarte puțini oameni și în lipsa civilizației, a regulilor sociale de conviețuire și a tehnologiei și științei avansate.

ilustrație de ArtTower

În general, romanele post-apocaliptice au tendința să caute răspunsuri la una sau mai multe dintre următoarele dileme existențiale:

I) Ce s-ar fi putut face pentru a preveni apocalipsa? Răspunsul la această întrebare ar putea fi esențial pentru a evita în lumea reală viitoarele catastrofe.

II) Ce măsuri ar trebui să ia oamenii pentru a se reorganiza și a reconstrui? Această întrebare nu se referă doar la calea de restabilire a civilizației, ci și la mijloacele de a avea acces la necesitățile comune de zi cu zi (hrană, apă potabilă, electricitate etc.).

III) Ce ne învață întreaga experiență (post)apocaliptică despre umanitate? Cum am reacționa în momente de suferință extremă și, în acele momente, ce valori umane sunt mai importante pentru noi?

Ca „vecinătate literară”, dincolo de evidenta intersectare cu SF-ul apocaliptic, SF-ul post-ap se înrudește cel mai îndeaproape (și adesea se combină cu):

  • SF-ul cu zombie – conceptul de „zombie” este comun și în SF, și în fantasy și, mai ales, în horror, astfel că ficțiunea cu zombie se poate încadra în oricare dintre aceste genuri. În general fac parte din SF tocmai cele cu fundal post-apocaliptic și explicații științifice ale apariției fenomenului, respectiv a metodelor de contracarare. În SF-ul post-ap tropul zombilor este mult mai frecvent îndeplinit de fapt de mutanți (deși nu de puține ori chiar ne-morți), însă rolul narativ este același (hoarde fără minte, dar foarte periculoase).
  • SF-ul cu invazii extraterestre, în care elementul central este invazia Terrei sau a Sistemului Solar de către extratereștri ostili, prin metode militare, politice (conspirații), exterminare sau alterare în masă.
  • Istoriile alternative, care ne prezintă lumi în care istoria a evoluat diferit, de obicei ca urmare a unui eveniment singular, dar relevant global (și uneori apocaliptic).
  • SF-ul distopic, despre societăți dictatoriale, polițienești și represive, cu libertăți limitate și moralitate pervertită pe linii politice, religioase sau sociale. Uneori aceste distopii sunt cauza prăbușirii societății umane, alteori (mult mai frecvent), rezultat al unei catastrofe apocaliptice.
ilustrație de darksouls1

CE CARACTERISTICI SPECIFICE ARE?

Nivelul scăzut științific și tehnologic: De obicei, știința și tehnologia nu se află în centrul poveștii apocaliptice; adesea lipsesc ori se bazează pe artefacte rare și dificil de obținut, iar multe personaje (nu și protagoniștii) se tem de ele. În general SF-ul post-ap este soft SF și aproape niciodată hard SF (e mai degrabă un subgen survival, de acțiune și aventură).

Nivelul foarte ridicat de violență: Comunitățile se prăbușesc după sfârșitul lumii, iar oamenii în general aleg violența ca o modalitate de a supraviețui sau de a menține ordinea unei societăți nou-înființate. De obicei SF-ul post-ap este foarte întunecat și violent, uneori dus la extrem (canibalism, viol, tortură etc.).

Nivelul ridicat al efectelor sociale: Personajele trebuie să se confrunte cu efectele sociale ale terifiantului sfârșit al lumii, deoarece evenimentul distruge sau schimbă total modul de viață al oamenilor. Povestea urmărește aceste idei și efectele lor, fie direct, fie indirect (folosind povestea și personajele sale). În general elementele sociologice (de funcționare a societății umane și a grupurilor) sunt mai importante decât speculațiile tehnico-științifice.

Nivelul ridicat de detalii despre lume (worldbuilding): Intriga este direct rezultatul lumii post-apocaliptice. Evenimentele și conflictele permit cititorilor să vadă mai multe detalii despre această lume nouă, iar poveștile protagoniștilor sunt de obicei reactive (reacționează la factori externi). În general, intrigile sunt de tip quest și road book – personajele trebuie să ajungă undeva/la ceva și trebuie să călătorească acolo printr-un fundal periculos, acumulând pe parcurs tovarăși de drum și inamici.

Nivelul foarte ridicat de caracterizare a personajelor: Personajele bine dezvoltate sunt o parte esențială din ficțiunea post-apocaliptică, deoarece aceasta tinde să se concentreze pe un număr foarte restrâns de supraviețuitori. Astfel, urmărind un personaj pe măsură ce întâlnește probleme/conflicte, cititorul poate vedea detaliile complexe ale personalității și alegerilor sale, iar SF-ul post-ap se concentrează mai degrabă pe personaje decât pe vreo grand idea.

În acest tip de SF este de obicei vitală specializarea (protagoniștii sunt supraviețuitori fiindcă erau sau devin specialiști în ceva – motiv din care se înrudește deseori cu coming of the age și este un fundal frecvent folosit în YA).

ilustrație de icheinfach

ISTORIC ȘI SUBCATEGORII

Predecesorii

Numeroase culturi, printre care cea babiloniană și iudaică, au produs mitologie apocaliptică în care tratau sfârșitul lumii și al societății umane. Epopeea lui Gilgameș, scrisă în jurul anilor 2000-1500 î.Hr., detaliază un mit în care zeii furioși trimit inundații pentru a pedepsi omenirea, dar eroul antic Utnapiștim și familia sa supraviețuiesc (povestea e repovestită în Biblie, cu Noe).

În primele secole d.Hr. au apărut diverse lucrări apocaliptice; cea mai cunoscută este Apocalipsa lui Ioan (de unde și provine cuvântul apocalipsă, acolo cu sensul de „revelarea secretelor”), care este plină de profeții de distrugere a lumii și descrie destul de clar catastrofa finală (ușor de interpretat acum drept război nuclear), dar și faptul că o minoritate va supraviețui (creștinii, pe atunci o comunitate marginală).

Nu este deloc întâmplător deci că, deși literatura apocaliptică a fost prezentă de la azteci și mayași la evreii antici, cea post-apocaliptică este specifică literaturii din lumea creștină (în sensul cultural, altfel spus este un subgen specific occidental în sensul larg – inclusiv Rusia și Europa de Est, dar nu și Asia ori Africa). Tocmai acolo a și renăscut în era modernă, mai exact din secolul XIX, când trece din sfera mitologic-religioasă în cea efectiv science-fiction.

Romanul din 1826 al celebrei creatoare a (monstrului) lui Frankenstein, Mary Shelley, The Last Man (Ultimul om), este considerat prima operă de ficțiune apocaliptică modernă. Povestea urmărește un grup de oameni care se luptă să supraviețuiască într-o lume infectată de ciumă. Intriga se concentrează pe un protagonist care se luptă pentru a-și menține familia în siguranță, dar care, în mod inevitabil, rămâne ultimul om în viață.

Povestirea lui Edgar Allan Poe din 1839, The Conversation of Eiros and Charmion (Conversația lui Eiros și Charmion), urmărește conversația dintre două suflete în viața de apoi, în timp ce discută despre distrugerea lumii. Distrugerea a fost provocată de o cometă, care a eliminat azotul din atmosfera terestră; a rămas doar oxigenul și a dus la un infern mondial.

Romanul din 1885 After London (După Londra) de Richard Jefferies poate fi descris cel mai bine ca prima ficțiune post-apocaliptică. După ce o catastrofă bruscă și nespecificată a depopulat Anglia, mediul revine la starea naturală, iar puținii supraviețuitori se întorc la un mod de viață cvasi-medieval. Primele capitole constau doar în descrierea naturii care recucerește Anglia: câmpurile sunt invadate de păduri, animalele domestice se sălbăticesc, drumurile și orașele sunt acoperite de ierburi, Londra devine o mlaștină otrăvitoare. Restul poveștii este o simplă aventură care se desfășoară mulți ani mai târziu în peisajul sălbatic, dar primele capitole au constituit un exemplu de decor post-ap pentru multe povești SF ulterioare.

H.G. Wells a scris mai multe romane care au o temă post-apocaliptică (plus celebra carte apocaliptică The War of the Worlds/ Războiul lumilor). Publicat în 1895, romanul The Time Machine (Mașina timpului), îl prezintă pe protagonist călătorind în anul 802.701 d.Hr., după ce s-a prăbușit civilizația și omenirea a fost împărțită în două specii distincte, eloii și morlocii. Mai târziu în poveste, călătorul se deplasează înainte în timp, pe un Pământ muribund, sub un soare roșu și în expasiune.

După 1900, genul s-a extins atât de mult încât îl vom prezenta (pe sărite ca titluri: lista lucrărilor nu poate fi exhaustivă aici, dar în engleză găsiți una extinsă, cu tot cu cinema și TV, aici) grupat în sub-categorii, după cauza dezastrului: războiul (nuclear), pandemia, eșecul tehnologiei, cauze astronomice, extratereștrii, „catastrofa confortabilă”, dezastrul ecologic și… altele. Pentru că spațiul nu ne-ar permite și prezentarea filmelor, ne vom limita la literatură aici și vom avea un episod separat (alt articol) despre cinema.

Războiul (nuclear)

Încă din povestirea lui Stephen Vincent Benét din 1937, By the Waters of Babylon, un tânăr explorează ruinele unui oraș din nord-estul Statelor Unite, posibil New York, la câteva generații după un război în care armele viitorului au provocat „Marea Ardere”.

Romanul autoarei Judith Merril, Shadow on the Hearth, publicat în 1950, este un titlu cheie în istoria genului. Este unul dintre primele romane de după cel de-al Doilea Război Mondial care abordează o lume post-holocaust nuclear. Romanul relatează chinurile unei tinere mame a doi copii, care se luptă să supraviețuiască într-o lume schimbată pentru totdeauna de ororile unui atac nuclear.

Multe dintre povestirile scurte ale lui Ray Bradbury din Cronicile marțiene au loc înainte, în timpul și după un război nuclear pe Pământ: oamenii fug de pe Terra și se stabilesc pe Marte, dar au conflicte constante cu marțienii nativi.

Publicat în 1952, Star Man’s Son/ Fiul omului stelelor, de Andre Norton, este și el un roman pionier cu fundal post-nuclear care urmărește un tânăr, Fors, în căutarea cunoștințelor pierdute. Fors își începe căutarea arthuriană printr-un peisaj devastat de radiații, cu ajutorul unei feline mutante telepate. El se întâlnește cu creaturi mutante numite „bestii”, care sunt probabil o formă degenerată a oamenilor.

Lucrarea de referință în acest subgen a fost A Canticle for Leibowitz/ Cantică pentru Leibowitz (1959) a lui Walter M. Miller Jr., în care Biserica Catolică în plină recrudescență, societatea pseudo-medievală și redescoperirea cunoștințelor despre lumea de dinaintea Holocaustului sunt temele centrale. Și Riddley Walker (1980), de Russell Hoban, încă are, de asemenea, teme religioase, în timp ce antologia post-apocaliptică The Folk of the Fringe, de Orson Scott Card, se ocupă de mormonii americani după un război nuclear.

Seria Maurai a lui Poul Anderson (1959-1983) are loc după un război nuclear, iar povestea sa premiată cu Hugo, No Truce With Kings, are loc după un război cataclismic. Ambele prezintă interacțiunile dintre diferitele tipuri de societăți care s-au dezvoltat în secolele de recuperare.

Romanul lui Robert Heinlein din 1964, Farnham’s Freehold, urmărește povestea unui grup de oameni care au supraviețuit unei explozii nucleare. Grupul supraviețuiește atacului într-un adăpost antiatomic, dar ies din el într-un viitor în care conduc africanii.

Romanul din 1985 al lui David Brin, The Postman/ Poștașul, se petrece într-o Americă în care câțiva vizionari încearcă să reconstruiască civilizația după război. A câștigat premiul John W. Campbell Memorial Award pentru cel mai bun roman științifico-fantastic și premiul Locus pentru cel mai bun roman științifico-fantastic și a fost adaptat într-un film celebru.

Cel mai recent (2005), lumea a fost cucerită de post-apocaliptismul rusesc din seria Metro a lui Dmitri Gluhovski, care are loc în metroul din Moscova, unde se ascund ultimii supraviețuitori după un holocaust nuclear global, în timp ce afară evoluează cu totul alte specii, mutante. (o recenzie aici)

Pandemia

În cartea Scarlet Plague de Jack London, publicată în 1912, acțiunea se petrece în San Francisco în anul 2072, la șaizeci de ani după ce o molimă a depopulat în mare parte planeta.

Scrisă în 1949 de George R. Stewart, Earth Abides este povestea unui om care descoperă că cea mai mare parte a civilizației a fost distrusă de o boală. Încet-încet, o mică comunitate se formează în jurul său, în timp ce el se luptă să înceapă o nouă civilizație și să păstreze cunoașterea și învățătura.

Romanul din 1954 al lui Richard Matheson, I Am Legend (Eu sunt legenda), tratează viața lui Robert Neville, singurul supraviețuitor neafectat de o pandemie globală care a transformat populația lumii în ceva între vampiri și zombie.

Publicat inițial în 1978, romanul The Stand/ Apocalipsa de Stephen King urmărește odiseea unui număr mic de supraviețuitori ai unei pandemii de gripă care va pune capăt lumii.

Scris în 1984, și romanul Emergence, de David R. Palmer, este plasat într-o lume în care o molimă provocată de om distruge marea majoritate a populației lumii.

Publicat în 1995 de José Saramago, Cecita (Orbire) spune povestea unei țări în care o epidemie masivă de orbire distruge structura socială.

Scris în 2003 de Margaret Atwood, Oryx și Crake este plasată după ce un virus modificat genetic distruge întreaga populație, cu excepția protagonistei și a unui mic grup de oameni care au fost, de asemenea, modificați genetic. O serie de flashback-uri care descriu o lume dominată de biocorporații explică evenimentele care au dus la apocalipsă. O continuare, The Year of the Flood / Anul potopului, a fost publicată în 2007.

Eșecul tehnologiei

În nuvela din 1909 a lui E. M. Forster, The Machine Stops, omenirea a fost forțată să se ascundă în subteran din cauza condițiilor inospitaliere de la suprafața Pământului și este în întregime dependentă de „mașină”, o entitate mecanică asemănătoare unui zeu care a înlocuit aproape orice voință liberă, satisfăcând toate capriciile omenirii. Mașina se deteriorează și, în cele din urmă, se oprește, punând capăt vieții tuturor celor care depind de ea, deși unul dintre muribunzi face aluzie la un grup de oameni care locuiesc la suprafață și care vor purta torța umanității în viitor.

În romanul lui René Barjavel din 1943, Ravage, scris și publicat în timpul ocupației germane a Franței, o Franță a viitorului este devastată de întreruperea bruscă a electricității, provocând haos, boli și foamete, cu un mic grup de supraviețuitori care luptă cu disperare pentru supraviețuire.

Alte lucrări folosesc ideea lui Ray Kurzweil despre singularitatea tehnologică, în rezumat inteligența artificială ca punct de plecare pentru Apocalipsă. Povestirea lui Harlan Ellison I Have No Mouth, and I Must Scream (Nu am gură și trebuie să țip), publicată în 1967, se petrece după Războiul Rece, când un supercomputer, numit AM (Allied Mastercomputer/Adaptive Manipulator), creat pentru a conduce Ministerul de Război, devine conștient de sine și distruge toate ființele umane, cu excepția a cinci. Într-un vast complex subteran, supraviețuitorii cercetează rămășițele fostei lumi în căutare de hrană, în timp ce sunt torturați de AM.

Două decenii mai târziu, în romanul Ariel scris de Steve Boyett în 1983, toată tehnologia încetează să mai funcționeze, în timp ce magia devine reală.

Aproximativ încă un deceniu mai târziu, S. M. Stirling a preluat o ușoară variație pe această temă în cartea Dies the Fire din 2004, în care o „schimbare” bruscă și misterioasă la nivel mondial modifică legile fizice astfel încât electricitatea, praful de pușcă și majoritatea formelor de tehnologie cu densitate energetică ridicată nu mai funcționează. Civilizația se prăbușește, iar două grupuri concurente se luptă pentru a recrea tehnologiile și abilitățile medievale, precum și pentru a stăpâni magia.

Cauze astronomice

The Purple Cloud de M. P. Shiel, publicat în 1901, este un roman despre „ultimul om”, în care cea mai mare parte a omenirii a fost ucisă de un nor otrăvitor.

În romanul din 1933, When Worlds Collide de Philip Wylie și Edwin Balmer, Pământul este distrus de planeta călătoare Bronson Alpha. Câțiva oameni reușesc să scape cu o navă spațială. În continuarea romanului, After Worlds Collide, supraviețuitorii încep o nouă viață pe Bronson Beta, companionul planetei distrugătoare, care a ocupat orbita ocupată anterior de Pământ.

În romanul din 1954, One in Three Hundred de J. T. McIntosh, oamenii de știință au descoperit cum să stabilească exact minutul, ora și ziua în care Soarele va deveni o „novă” – iar când se va întâmpla acest lucru, el va fierbe mările Pământului, începând cu emisfera orientată spre Soare, iar pe măsură ce Pământul continuă să se rotească, vor trece doar 24 de ore până când toată viața va fi eradicată.

Romanul lui Brian Aldiss, Hothouse (1961), se petrece într-un viitor îndepărtat în care soarele este mult mai fierbinte și mai puternic, iar populația umană a fost redusă la o cincime din ceea ce a fost. Oarecum asemănător, romanul lui J. G. Ballard, The Drowned World/ Lumea înecată (1962), are loc după o creștere a radiațiilor solare care provoacă inundații la nivel mondial și o mutație accelerată a plantelor și animalelor.

Lucifer’s Hammer, de Jerry Pournelle și Larry Niven (1977), este despre o cometă care lovește Pământul și diverse grupuri de oameni care se luptă să supraviețuiască consecințelor în sudul Californiei.

Extratereștrii

În The Urth of the New Sun de Gene Wolfe (1987), extratereștrii introduc o gaură albă în Soare pentru a contracara stingerea sa acestuia de către o gaură neagră, iar încălzirea globală rezultată provoacă o creștere a nivelului mării care ucide cea mai mare parte a populației.

În The Forge of God de Greg Bear (1987), Pământul este distrus în urma unui atac extraterestru. Cu puțin timp înainte, un alt grup de extratereștri reușește să salveze mostre din biosferă și un număr mic de oameni, stabilindu-i pe Marte. Unii dintre aceștia formează echipajul unei nave care va vâna lumea de origine a ucigașilor, așa cum este descris în continuarea Anvil of Stars (1992).

Moonbane de Al Sarrantonio (1989) se referă la o invazie după ce o explozie pe Lună trimite pe Pământ fragmente meteorice care conțin licantropi latenți, care se dezvoltă în atmosfera bogată în oxigen a planetei noastre. Tonul său amintește de „Războiul lumilor” al lui Wells.

The Killing Star de Charles R. Pellegrino și George Zebrowski (1995) descrie un atac devastator asupra unui Pământ de la sfârșitul secolului XXI, comis de o civilizație extraterestră. Folosind rachete relativiste, aceștia sunt hotărâți să distrugă rasa umană într-un atac preventiv, deoarece suntem considerați o amenințare viitoare.

În Seveneves din 2015, Neal Stephenson ne povestește eforturile disperate de conservare a omenirii în urma unor evenimente apocaliptice petrecute pe Pământ după dezintegrarea inexplicabilă a Lunii și refacerea societății umane ca civilizație spațială după un grav blocaj genetic. Aici nu e clar dacă e vorba de un atac extraterestru, dar pare destul de probabil. (o recenzie aici)

Seria Hitchhiker’s Guide/ Ghidul autostopistului galactic de Douglas Adams (1979-2009, al șaselea și ultimul volum fiind scris de Eoin Colfer) parodiază acest gen de ficțiune prin existența mai multor Pământuri care sunt distruse în mod repetat de birocrații vogoni, spre disperarea protagonistului seriei, Arthur Dent.

„Catastrofa confortabilă”

„Catastrofa confortabilă” este numele dat unui stil de science-fiction post-apocaliptic care a fost răspândit după cel de-al Doilea Război Mondial printre scriitorii britanici. O „catastrofă confortabilă” este, de obicei, una în care civilizația se sfârșește și toată lumea este ucisă, cu excepția personajelor principale, care supraviețuiesc relativ nevătămați și sunt apoi eliberați de constrângerile anterioare ale civilizației. Termenul a fost inventat de Brian Aldiss în Billion Year Spree: The History of Science Fiction (1973). Aldiss își îndrepta observațiile către autorul englez John Wyndham, în special către romanul său The Day of the Triffids/ Ziua Trifidelor, ai cărui protagoniști au putut să se bucure de o existență relativ confortabilă, cu puține greutăți sau pericole asociate, în ciuda căderii societății.

Dezastrul ecologic

În The Death of Grass (1956), de John Christopher, un virus mutant distruge culturile de cereale și alte ierburi din întreaga Eurasie, provocând foamete.

Cat’s Cradle/ Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut (1963) se încheie cu toate corpurile de apă care se transformă în „gheață 9”, o fază fictivă de gheață care se formează la temperatura camerei. (o recenzie aici)

În The Burning World de J. G. Ballard (1964, extins în The Drought în 1965), poluarea din oceane creează un strat de suprafață care rezistă la evaporare, provocând o secetă mondială.

Romanul în trei volume al lui Richard Cowper, The White Bird of Kinship (1978-82), are în vedere un viitor în care încălzirea globală antropogenă cauzată de efectul de seră a dus la o creștere catastrofală a nivelului mării.

Always Coming Home de Ursula K. Le Guin (1985) se petrece la mult timp după dezastre mondiale, aparent în mare parte de mediu, deși ar putea fi implicat și războiul nuclear, care au redus drastic populația. Cartea prezintă o imagine admirativă a unei societăți primitive, care nu va repeta greșelile civilizației.

Altele

În romanul Anthem (1938) al lui Ayn Rand, societatea a intrat într-o stare aproape medievală după ce un nou guvern interzice orice fel de gândire individuală, interzicând chiar și cuvintele „eu” și „mie”.

În nuvela lui Arthur C. Clarke, The Nine Billion Names of God (1953), universul se sfârșește atunci când călugării tibetani (folosindu-se de un program de calculator special scris) termină de scris toate cele nouă miliarde de nume posibile ale lui Dumnezeu. Povestirea a câștigat un premiu Hugo.

Romanul Engine Summer (1979) al lui John Crowley are loc la o mie de ani după ce „Furtuna” (nu este descrisă) a distrus civilizația industrială. Culturile supraviețuitoare par să fie influențate de contracultura anilor 1960 și 1970.

Cartea The Road/ Drumul (2006) a lui Cormac McCarthy are loc la câțiva ani după un cataclism nespecificat, eveniment care obligă un tată și un fiu să caute perpetuu supraviețuirea. Cartea a fost adaptată într-un film în 2009.


– o să urmeze Partea a II-a – Lista lungă de cărți și Partea a III-a – Tropi cinematografici și listă de filme


ilustrația reprezentativă de Enrique Meseguer (darksouls1@pixabay.com)

surse:

ultimatepopculture.fandom.com,

best-sci-fi-books.com,

gooroo.com,

study.com,

en-academic.com,

lithub.com,

gamesradar.com,

tvtropes.org

booksandbao.com

tvshowpilot.com

digitaltrends.com

%d blogeri au apreciat: