Recenzii

Când nu poți câștiga lupta a cărei pierdere ți-ar șterge realitatea, te bazezi pe ”Ninefox Gambit”, de Yoon Ha Lee

“Remember that despite the fact that I’m a traitor and mass murderer, one of us is expendable, and it isn’t me.”
― Yoon Ha Lee, Ninefox Gambit

Oare ce poate fi mai rău decât o realitate foarte neplăcută, în care întreaga omenire, răspândită în nenumărate sisteme, este condusă cu mână de fier de o dictatură semi-feudală, bazată pe caste, tortură rituală și supunere absolută?

Depinde pe cine întrebi.

Răspunsul oficial al Hexarhatului, adică respectivul stat totalitar, este că celelalte realități și ereticii care le provoacă. Realități în care singura diferență poate fi o ușoară divergență în sărbătorile celebrate, dar care pot varia și până la reguli de funcționare atât de stranii încât oamenii se dizolvă sau se întorc pe dos (da, are multe, multe scene foarte dure).

Dacă îi întrebi pe alții… o să răspundă că însuși Hexarhatul.

Iar când spun „ereticii care le provoacă”, exprimarea este literală: divergențele de opinie conduc la desprinderea unor realități diferite. Ce-i drept că nu direct cele de opinie politică, religioasă ori culturală (nu că ele ar fi permise ori încurajate): ci opiniile științifice diferite. Atunci când un grup suficient de mare începe să creadă în alt fel de matematică (precum, la noi, euclidiană versus non-euclidiană), ajung și la fizici diferite. Iar în fizici diferite lucrurile funcționează diferit, așa că… avem parte de o realitate diferită.

“According to the Shuos,” Jedao said, „games are about behavior modification. The rules constrain some behaviors and reward others. Of course, people cheat, and there are consequences around that, too, so implicit rules and social context are just as important. Meaningless cards, tokens, and symbols become invested with value and significance in the world of the game. In a sense, all calendrical war is a game between competing sets of rules, fueled by the coherence of our beliefs. To win a calendrical war, you have to understand how game systems work.”
― Yoon Ha Lee, Ninefox Gambit

Am văzut pe Goodreads că foarte mulți cititori se plâng de două lucruri, motiv din care romanul e destul de controversat (adică are fanaticii lui, dar are și mulți, mulți detractori): mai întâi, efectiv că nu au înțeles nimic. Apoi, că autorul american de origine coreeană nu doar că renunță complet la expoziție (stil Erikson în Cronicile Malazane), dar și folosește nenumărați termeni inventați, fără a explica vreodată ce sunt exact și cum funcționează.

Ei bine, eu personal m-aș număra mai degrabă în realitatea admiratorilor. De ce? În primul rând, nu mi s-a părut deloc greu de înțeles, dacă ești deja familiarizat cu ideea de „realități consensuale” – un concept care pe mine m-a fascinat de mult și ca cititor și de fapt și ca scriitor, astfel că cert nu era o noutate în cazul meu. Deși mai complex de atât, în esență conceptul s-ar putea rezuma în ideea că „este real ceea ce este crezut de suficienți oameni” (precum în Zei Americani de Neil Gaiman – genială carte! – și, oarecum, în unele romane de Philip K. Dick).

Firește, Yoon Ha Lee împachetează totul într-un ambalaj mult mai complicat de atât, dar acesta este nucleul în jurul căruia orbitează totul: „calendarul” și a „erodarea calendaristică” (calendrical rot). Altfel spus, un complex de credințe laice (inclusiv calendarul propriu-zis cu sărbătorile sale) stabilit de experții statului pentru a coagula în jurul lor o realitatea aprobată de Hexarhat. Iar acolo unde un număr suficient de mare începe să creadă în altceva („ereticii”), calendarul începe să alunece – și apare riscul unui separatism care poate duce efectiv la ruperea altei realități.

yoonhalee Archives | Rebellion Publishing

În privința termenilor inventați, iarăși nu am avut probleme – trebuie doar să accepți, ca cititor, că NU ți se va spune cum funcționează. Și să îți dai seama din context cam ce sunt lucruri precum weather-eaters sau bannermoth, apoi să renunți la ideea de a te uita sub caroserie. Există, funcționează, poartă povestea mai departe. E suficient.

De fapt, a citi Ninefox Gambit este de parcă te-ai afla într-o țară unde știi limba cât de cât: dacă te chinui să înțelegi fiecare cuvânt, te pierzi, dar dacă te lași în voia conversației, vei înțelege totalul exprimat, fără a fi prins destule cuvinte în sine. Sau ca o artă marțială, unde devii bun de abia când reușești să nu mai treci mișcările și prin creier. Ceea ce, sincer, mie chiar mi-a plăcut. Dă o senzație de reală alteritate și stranietate: nu e lumea noastră, evoluată – este efectiv alt univers, cu alte principii și alte tehnologii. Și, în fond, cât înțelegem ca oameni obișnuiți și din tehnologia care ne înconjoară acum? Important e să știm să o folosim.

De fapt, totul dă o senzație exotică în acest roman – nu-i de mirare că armele principale din el sunt „exoticele” – adică modalitățile de a face lucrurile să funcționeze diferit, sau chiar să devină efectiv altceva. În logica din roman, prin exploatarea matematicii, cu afecte asupra fizicii – dar pentru cititor totul se simte mai degrabă ca magie, motiv din care Ninefox Gambit se citește mai degrabă ca un fantasy, deși e cât se poate de SF. Cam ce tip de SF? Majoritatea îl consideră military scifi, dar eu l-aș declara space opera. Care de altfel și este adesea fantasy deghizat, așa că se potrivește mai bine; și, deși romanul este 90% despre lupte și asedii, în realitate nu ele și deciziile militare tactice sunt relevante, ci deciziile politice și intrigile din spate.

Așa că-n față avem gardul milScifi, dar în spate se ghicește tot timpul enorma întindere a unor fluxuri și refluxuri galactice de putere politică.  Deși mereu în fundal, ceea ce nu-i surprinzător într-un roman scris de un coreean, dar care se simte de parcă ar fi un roman chinezesc, populat cu personaje japoneze. Așa că totul, și toți și toate, sunt ascunși după evantaie înșelătoare și nimeni nu face nimic de-a dreptul. Oarecum bizar într-un univers unde totul e foarte reglementat și fiecare știe oricând ce are de făcut, dar deloc bizar pentru mentalitățile specifice chinezilor.

Oricum, situația se cam explică și în logica internă: Hexarhatul este un stat condus de 6 Case (de unde și numele), la care însă apartenența nu e ereditară, ci ține de aptitudini. Există o Casă militară, una a spionajului, alta a flotei spațiale, alta a „bisericii” și „inchiziției”, alta a justiției și legislației și, în sfârșit, una cultural-aristocratică. De fapt, însăși realitatea aceasta este una divergentă, fiindcă fusese anterior Heptarhat, dar Casa administrativă a fost sfâșiată de celelalte. Spre deosebire de alte realități, „eretice”, unde ea încă există și echilibrează lucrurile, scăpate aici de sub control ca brutalitate (este o carte foarte brutală în mai multe sensuri, toate bune literar, chiar dacă deloc pentru personaje).

Exclusive Interview: Revenant Gun Author Yoon Ha Lee ... .

Iar aici vine un alt punct forte al romanului: după ce treci prin lupte, dileme și provocări alături de personajul principal, te atașezi de el (de ea, mai exact, este o tânără proaspăt ofițer) și, firește, ții cu ea… în timp ce începi să realizezi treptat că este un soldat al Răului. Și ea, și toți din jurul ei sunt niște oameni onorabili, care în numele onoarei servesc devotați o monstruozitate îngrozitoare – un fel de hibrid între Japonia crudă și exterminatoare și un maoism ne-comunist.

Hexarhatul nu este doar o dictatură care extermină orice posibil rival, „eretic” sau dizident, cu tot cu realitățile lor – este una care își torturează și masacrează și cetățenii loiali, Stalin-style. Nu devine un monolit doar din cauza eternei competiții și nenumăratelor intrigi dintre (și din) Case, dar statul, religia și realitatea sunt atât de ferm (și prestabilit) același lucru, încât strivesc orice. Și, pe deasupra, singurul pe care-l cunosc personajele. Ca urmare, cum să nu servești cu devotament o oroare, dacă în lipsa ei riști să dispari ca existență?

Ei bine, sunt și personaje care se vor gândi la posibile idei. Nu neapărat dezinteresat sau fără să reprezinte ele însele o amenințare – deși majoritatea celor care mor în carte (și este enorm de multă moarte în acest roman) sunt ucise, direct sau indirect, chiar de propria tabără. Uneori pentru că acesta este însuși scopul creării lor (Casa Kel, în care se petrece acțiunea, sunt un fel de samurai – militari de carieră extaziați de gândul sinuciderii în luptă, deși nu e clar cât se datorează îndoctrinării, cât propriilor convingeri și cât faptului că sunt spălați pe creier în mod repetat, oficial), alteori pentru că sunt pioni în conflicte mult mai mari decât cele în care știu ei că luptă.

Personaje variate și bine construite ca personalitate, deși majoritatea sunt mai degrabă secundare: romanul e povestit de Cheris, tânăra Kel ce are de fapt un talent excepțional pentru matematică (în timp ce Kel sunt aleși pentru obediență, nu inteligență) și, mai ales, generalul nemort Jedao. Un personaj periculos, fascinant și nebun, care îi ține pe toți (personaje și cititori) mereu pe muchie. Ce manevră genială va mai inventa? Ce intrigă ascunsă în intrigă ascunsă în vreo trădare calculată sute de ani (el e nemort de vreo 400) va mai răsturna situația? Chiar e nebun? De ce are o înclinație spre genocid? E vreo urmă de adevăr în ce spune sau doar ne testează? Câștigă orice bătălie de necâștigat, dar oare pentru Hexarhat, sau pentru altcineva? Este pozitiv, negativ sau ceva în afara acestor concepte?

După cum spuneam, un personaj excelent, care mi-a amintit foarte mult de alt „Napoleon” fictiv, Janus bet Vhalnich din seria flintlock fantasy foarte bună Shadow Campaigns a lui Wexler – dar chiar și mai imprevizibil, fiindcă nu mai e tocmai uman. Oricum, nici nu are de ales: fiind lipsit de vreun corp fizic, singura sa armă este manipularea celor vii care intră în contact cu el.

Spre deosebire de Cheris sau alți matematicieni de geniu, care practic sunt vrăjitori, din moment ce pot altera realitatea. De altfel, nu de puține ori luptele de aici, deși high-tech, sunt atât de cuantice încât par confruntări între magi. Și la fel par și unele rezolvări  – magice. Nu o spun neapărat ca o critică. Sunt și fan fantasy, iar acesta este un space opera „high concept” (adică mai importante sunt ideile decât povestea), bazat pe tehnologie avansată, dar care cam funcționează cu magie.

Și nu întâmplător am spus cuantic. Majoritatea recenziilor recomandă această carte fanilor lui Rajaniemi cu Hoțul Cuantic. Într-adevăr, sunt similare în originalitatea extremă și în ușurința cu care manipulează realitatea (aici realitățile), ca și în senzația cititorului că mai degrabă alunecă pe o narațiune ale cărei fundamente nu le poate pricepe. Sunt foarte diferite totuși, zic eu, în seriozitatea „cuantificării” – dacă la finlandez am simțit tot timpul că doar vrea să epateze și să obțină efecte „wow”, la Yoon Ha Lee motivația este de a crea o curgere diferită a realității. Se simte cam magic, dar se simte și funcțional  – și rolul este de a susține povestea pe o bază detaliat construită, nu doar de a lua ochii.

Și, mă repet, se simte de parcă ar fi roman chinezesc – în sensul bun și cu un strat de „mirodenii” marțiale japoneze pe deasupra.

(apropo, una dintre ideile de bază este fix cea preluată și de Arkady Martine în Amintirea Imperiului, alt roman care mi-a adus aminte de curtea împăratului de la Beijing, și căruia va trebui să-i scad o stea fiindcă acela era punctul forte. Iar Lee a scris cu 3 ani înainte de Martine).

Ca să termin cu laudele, pe lângă personaje excelente și wordbuilding-ul unic, original și spectaculos, aș mai adăuga faptul că am apreciat și scriitura autorului: curgătoare, dar limitată la minimul necesar pentru a susține restul eșafodajului (foarte încărcat deja și care necesită oricum multă atenție din partea cititorului).

“Feet scraped inside-out next to unblemished boots. Black-and-gold Kel uniforms braided into cracked rib cages. Gape-jawed, twisted skulls with eye sockets staring out their sides and strands of tendon knotted through crumbling teeth. A book of profanities written in every futile shade of red the human body had ever devised, its pages upended over the battlefield from horizon to horizon.”
― Yoon Ha Lee,
 Ninefox Gambit

Ceea ce nu înseamnă că nu există și minusuri, sau măcar aspecte așa și așa. Eu nu fac parte dintre cei (mulți, foarte mulți) care se plâng că e greu de citit – mie mi-a plăcut așa, aruncat fără explicații într-o mare de cuvinte și concepte străine (deși nu cred că va fi vreodată tradusă în română, fiindcă mi se pare efectiv intraductibilă în orice limbă sintetică; o mare parte a farmecului său sunt cuvintele inventate din amestecuri precum boxmoth, care în română ar suna foarte rău, și-ar pierde impactul marțial și ar tortura orice traducător).

Pentru mine, primul minus ar fi că personajele acelea excelente sunt prinse în niște intrigi bune, însă doar strict atât: bune. Twisturile nu-s neapărat surprinzătoare, nici profunzimea sau complexitatea motivațiilor chiar așa de mari. Apoi, există părți din carte inutile, cu scurte intarsii din perspectiva unor personaje aleatoare (care nu au mai apărut și nici nu mai apar): un experiment literar care nu mi s-a părut că a reușit. Dar principalul minus pentru mine a fost efectiv lungimea: dacă dai jos toată caroseria de concepte, „magie” și brizbizuri SF (care mi-au plăcut, să nu fiu greșit înțeles, și necesită în mod justificat multe cuvinte), povestea de dedesubt rămâne cam puțină. Problemă care probabil se va regla în următoarele romane din trilogie, din moment ce acolo decorul și personajele sunt deja construite.

Recomand această carte? Celor care agreează imersivitatea și personajele mai presus de orice, chiar și cu prețul poveștii (care nu-i proastă, dar nici vreo minune) – da.

Celor care sunt fascinați de literaturile asiatice sau cele inspirate din ele  – tot da, căci până am descoperit că Yoon Ha Li trăiește în Louisiana cu soțul lui, eu am fost convins că-i vreun intelectual din China comunistă, care scrie în stil semi-imperial.

Celor cărora le-a plăcut Hoțul Cuantic, de asemenea, dacă vor o variantă mai serioasă, mai lentă și mai matură, iar fanilor Amintirii Imperiului dacă vor dimpotrivă, una mult mai alertă, macho și brutală (Yoon Ha Lee se simte cam la mijloc între cum ar scrie un bărbat space opera – ca Rajaniemi – și cum l-ar scrie o femeie – ca Martine).

Restului… nu neapărat; Ninefox Gambit (ninefox fiindcă Jedao cel nemort este un fost Shuos, Casa spionajului, care are ca emblemă o vulpe cu nouă cozi cu ochi pe ele) este un roman care te poate face să simți că „citești o carte în spaniolă fără să știi spaniola”, cum zicea o recenzie a unui american. Deci experimentarea sa va fi chiar asta: un experiment, cu rezultat negarantat.

Voi citi continuările? Nu știu ce să zic, este simultan o plăcere și obositor de citit, am nevoie de o pauză să-mi revin…

(pe cine mint eu aici? evident că o să mă întorc pentru încă o doză…)


26118426. sy475

Captain Kel Cheris of the hexarchate is disgraced for using unconventional methods in a battle against heretics. Kel Command gives her the opportunity to redeem herself by retaking the Fortress of Scattered Needles, a star fortress that has recently been captured by heretics. Cheris’s career isn’t the only thing at stake. If the fortress falls, the hexarchate itself might be next.

Cheris’s best hope is to ally with the undead tactician Shuos Jedao. The good news is that Jedao has never lost a battle, and he may be the only one who can figure out how to successfully besiege the fortress.

The bad news is that Jedao went mad in his first life and massacred two armies, one of them his own. As the siege wears on, Cheris must decide how far she can trust Jedao–because she might be his next victim.

Ninefox Gambit
(The Machineries of Empire #1)

de Yoon Ha Lee

Paperback, 384 pages, 2016, Solaris Books

%d blogeri au apreciat: